Scaietisme

A cest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică Liviu Nanu, semnalat în agenda mea telefonică drept LivNanuagonia, totul legat să încapă pe un singur rând. Zilele trecute am avut ocazia să ne vedem chiar dacă fugitiv, în sens vizual adică, Liviu fugea mâncând pământul după vaporaş iar eu dădeam dezdemonă din batistuţă la mal, dar a fost suficient să înţelegem că suntem exact aşa cum ne gândeam noi că suntem, când ne citeam pe Agonia, adică nişte persoane cool, vorba tiktokiştilor. Important e că, aşa, am intrat în posesia celei mai recente cărţi a lui, Ziua P(r)ostului şi  dacă nu ar fi insinuat o provocare în autograful însoţitor poate nu mă urneam să demonstrez că nu pot adormi cu creionul în mână, că eu aşa citesc cărţi în ultimul timp doar- doar ‘oi păcăli Alzheimerul să treacă pe partea cealaltă când mă vede. Personajele din seria Cărciuma lui Bicuţă populează şi acest ultim volum şi alegerea de a-l...

 Dom’le, pandemia e pe cale să treacă.  Supermarketul în care am intrat să iau crănţănele la căţei, dă de ştire că organizează un curs de bucătărie multietnică.  Printre diverse  nume care încep abrupt cu trei consoane una după alta, hop şi un nume care mă face să tresar, patriotic: cuoca Maricica.  Bucătăreasca Maricica, după cum povesteşte afişul, va găti mâncare tipică românească şi anume: ouă umplute, pârjoale şi colţunaşi. Ştiam că noi, românii, am descoperit focul, roata şi căţăratul în copaci dar că am inventat şi ouăle umplute e o adevărată chestie. Chiar că îţi vine să te întrebi, ce mama mă-sii, ar fi făcut omenirea asta fără noi? Nţă-nţă!

Cobor din tramvai, eu şi cu ziua mea când, mă trezesc abordată de o cucoană care vorbeşte italiană cu un accent moldovenesc mai puternic decât al meu. - Ascultă, doamnă, trăieşti aici? - Da, zic, cuminte căci tonul ei impetuos e gata să mă tragă de urechi. - Bine, atunci, spune-mi unde e strada Uloa numărul 8. Trec rapid prin toate fişierele cu străzi din memorie dar de strada asta n-am auzit, îmi pare rău, răspund cu ochii în pământ căci nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de mama când uitam ghiozdanul prin autobuze. Dă din mână a lehamite părăsindu-mă ca pe un şerveţel folosit în mijlocul străzii, scoate telefonul din buzunar şi zbiară la el pe acelaşi ton impetuos, de data asta pe româneşte: - Sirio, du-mă veloce în via Uloa 8, că nătătoala asta nu ştie nici de unele. Oare toate proastele trebuie să le găsesc numai eu? Ce i-o fi răspuns Sirio nu mai ştiu că a dispărut imediat după colţ. E clar că dumnealuiul avea mai multe fişiere cu străzi în memorie decât mine. Iată, deci, un alt ex...

 Cam aşa . La 52 de ani ai mei, îmi agâţ consecvenţa de consecvenţa unui tinerel. Mă sprijin şi de el şi de ea, de consecvenţă, adică. Înalt, frumuşel, mereu pus la patru ace, fiecare buclă e buclată atât cît trebuie, fiecare dungă e milimetric atît cât trebuie, lângă geantă ţine  o sacoşică termică unde şi-a pregătit prânzul, sigur, vegetarian, se vede de la o poştă că e predispus genetic să ronţăie morcovi şi alte chestii buruienoase, îţi dai seama după piele, alură şi felul unduios de a se mişca.   Se aşează calm, impasibil, forfota din jur nu-l atinge, pare băgat într-o bulă în care nu pătrund sunete, scoate o carte şi începe să citească fără să privească în jur, fără să clipească. Pac, ţac, o staţie, două şi la a treia coboară. Rămân mereu surpinsă. Eu, pe o distanţă atât de mică, n-apuc să găsesc nici batista în propria-mi geantă care pare să-şi schimbe mereu geografia.   E atât de reconfortant să ştii că, plouă, ninge, aglomerat sau mai puţin aglomer...

 De când cu închisul ăsta, pe sărite, în casă, am tot citit o mulţime de cărţi motivaţionale. Cică, să devii scriitor nu e greu, trebuie doar să te iei în serios, să crezi că eşti un scriitor şi să scrii măcar 10 minute în fiecare zi.  Nu contează dacă descrii clanţa uşii sau construieşti o dizertaţie despre radioctivitatea stratosferei, important e să scrii. Cum- necum, m-au prins cele zece minute în tren că, şi-aici e o şmecherie, unde te prinde, te prinde, nu ai dreptul să ignori momentul, te pui jos şi-l execuţi cu urgenţă, exact aşa cum se întâmplă cu alte momente de necesitate fiziologică. Domnul din faţa mea m-a privit scriind, preţ de câteva minute. Apoi, şi-a scos calculatorul şi a început să scrie şi el.  La coborâre nu m-am putut opri să nu trag cu ochiul la pagina lui: “Doamna de pe bancheta din faţă, adunase în păr, griul astral al dimineţii...” Ete! Ca să vezi! Poezie pură.  În timp ce, eu scrisesem: “Domnul aşezat pe bancheta din faţă avea o mască ciud...

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel.  Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ. Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici , urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra. Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt. Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.  Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor ...

 De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta. De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.  Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la  goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap. Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci. Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie  toate să stea  în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu p...

 Odată cu înaintarea în vârstă, ne ocupăm de chestii din ce în ce mai importante. Esenţiale. Ne paşte esenţialismul că tot e la modă. Şi eu, dar mai ales jupânul se ocupă de testarea celor doi roboţei concurenţi cu care ne-am îmbogăţit fauna: o Alexa cu ecran şi un difuzor Google mic şi pântecos.  Alexa are o voce feminină, senzuală e rapidă şi isteaţă foc, Gugălosul e un fel de domn plin de ifose pe care nu-ţi prea vine să-l deranjezi cu nedumeririle tale. Alexa Cu Alexa, jupînul nu prea dă la pace că nu i-l găseşte pe Cristi Minculescu dar îi bagă la înaintare, drept alternativă pe Salam şi Guţă et company. Au toată discografia pe Amazon Prime. N-aş fi crezut că globalizarea te poate lovi aşa puternic sub centură. Dar miezul problemii e altul în acestă discuţie. Pentru că, deşi e dificil de crezut, asta e o discuţie cu miez. Avem rezultatul unui examen extrem de important cu care jupânul a decis să testeze cei doi titani. Tadaaaa! Dacă îi cereţi lui Alexa să tragă un pârţ(...

In Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Cincea  De când se aflase că-i miros lui Tifone picioarele, lui Lili cea Roz nu prea îi mai venea să glumească. Încropi un lighean dintr-un fund de butoi şi-ncepu să testeze diferite licori  găsite în camara lui Lili cea Verde. Când una din licori sfârâia, Tifone trebuia să bage şi al doilea picior când nu sfârâia, trebuia să-l scoată şi să aştepte următorul amestec. Aşa se făcu că, un picior sfârâia intermitent în timp ce celălalt stătea nepăsător şi privea toată isprava. Am uitat să vă spun că picioarele lui Tifone se comportau precum două entităţi separate, de aceea le şi numise Plic şi Poc după zgomotul pe care îl făceau atunci când păşea.   Uriaşul se topea ori de câte ori Lili Roz îi stătea prin preajmă, ar fi întors pădurea cu fundul în sus dacă ea, aşa, ar fi dorit.  Se spune că, vrând să glumească cu el, aceasta i-a cerut luna de pe cer să o agaţe în peşteră şi că imediat în noaptea următoare Tifone ar fi fost...

Cu carantina asta mai aveau puţin şi-o luau căţeii razna.  În fiecare zi se aşezau lângă uşă şi aşteptau să sune careva la sonerie.  Azi aşa, mâine aşa, cum nici poştaşul nu a mai trecut vreo lună, Von Pluş de Luş începuse să îi explice lui Dodofleaţă cum se apasă pe butonul soneriei, căci: - Lipsa suspansului la umani dă rezultate dezastruoase, ascultă-mă pe mine! - Şerioş, întrebă Dodo încercând să se asigure că Luş nu-l păcăleşte din nou. - Crede-mă, în 15 ani nu i-a înviorat nimic mai mult decât facturile aduse de poştaş. De aia, nici nu latru la el, nu ştiu dacă ai observat! - Ce să observe, balonul ăsta de păr, umflat, se bagă şi Riţa în discuţie, privind dispreţuitor spre Dodo. A început să-i crească păr şi pe limbă, jur! - Nu e adevărat, nu e adevărat, eşti rea, uite, uite, nu am nimic pe limbă! Mami, mami Riţa zice că am păr pe limbă... - Dodofleaţă, bagă limba înauntru că ţi-o mănâncă pisica, mă bag şi eu fără să ştiu în ce mă ba...

Între timp, mi s-au creat nişte punţi neuronale noi, deschid siteurile cu metrica coronovirusului mai des decât clipesc, multe alte punţi, mai ales cele care mă trezeau şi mă trimiteau la muncă s-au atrofiat şi mă aşteapt să cadă.  Nu se aude nimic din zona lor. Cine ştie ce-o să mă fac când vor deschide ăştia tot. &&& De la o vreme, avem mai multe radiografii decât poze în albumul de familie. &&& Ieri, m-am plimbat prin Veneţia. Voiam să o mai văd încă o dată, aşa, goală, fragilă, maiestuoasă, cu gondolele aliniate  la buza canalului, străduţe pustii şi canalele prezidate de pescăruşi. După ce am umblat din pod în pod, exaltată, am încălecat şi pe un vaporaş să simulez  zborul la firul apei. Veneţienii între ei se simt aproape stingheri şi dezorientaţi. Dacă te opreşti să fotografiezi câte ceva se uită cu speranţă la tine.  Poate eşti o turistă, poate s-a terminat lokădanul ăsta care i-a lăsat prea...

M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă viaţa socială cu  mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală, direct, sub privirile necruţătoare ale spectatorilor. Concursul nu era complicat, trebuia să treci prin faţa juriului în pas alert şi cu nasul cât mai pe sus.  Mie, în ultimul timp nu prea îmi stă nimic în sus dar Dodoşenia are mereu atitudine de paşă plictisit de adulaţia curtenilor aşa că, a executat proba  fără măcar să bage de seamă că a executat-o. Apoi, netam-nesam, juraţii l-au înhăţat, l-au pus pe masă şi au început să mi-l pipăie peste tot, inclusiv sub coadă, inclusiv în gură, unde au constatat că aşezarea dinţilor e conformă cu astrele pedigriului.  Au urmat ceilalţi concurenţi, care mai mare, care mai mic, inclusiv madam cu câinii  din cuşcă. Cât am mai mâncat nişte gogoşi, cât ne-am mai uitat la diverse scheme de făcut pipi, hop, se anunţă în difuzoare că Dodofleaţă a trecut în semifinală. ...

Zis şi făcut, la prima ocazie, a se citi primul concurs, ne-am spălat, ne-am pus balsam, ne-am scos nişte scaieţi din mustaţă( numai el, ce va închipuiţi) şi-am plecat încrezători direct spre podium. Domnişoara Riţa a refuzat cu îndârjire să meargă, Luş nici măcar nu s-a obosit să ne privească din subpatul unde se retrage atunci când e foarte hotărăt. Dodofleaţă e încă în faza în care nu-mi refuză nimic, merge cu mine pînă-n pânzele albe, cu condiţia ca pânzele albe să nu se afle la mai mult jumătate de kilometru. Am ajuns când organizatorii întindeau aţe, pancarte, afişe aşa că, am avut timp să socializăm şi să îi lingem pe picioare(numai el, ce vă închipuiţi) pe toţi cei prezenţi. O buldoagă de mărimea unei vinete turceşti, un bichon îmbrăcat c-o cravată de marinel, doi pitbuli cu alură de cerberi, alţi prichindei cu rasă şi atitudine incertă, se citea în tremurul cozii că erau toţi, ca şi noi, la prima încercare. Într-un colţ îndepărtat se vedea totuşi o agitaţie mai simand...

Ar fi putut fi începutul unei  o noi etape dacă ...    Jupânul nu ar fi atât de refractar la noutăţi. Când i-am spus să cumpere un biberon în drum spre casă, respiraţia i-a devenit  brusc, sacadată. - Aoleu, e cineva  însărcinat! Alex? Rares? - Ăştia sunt fii tăi de sex masculin, în teorie nu pot rămâne însărcinaţi deci, încearcă să  reţii mai mult aer în plămâni, te rog! E pentru Dodo. - A, bine, pentru, Dodo... Adică? Vrei să îi dai bobiţe cu biberonul? - Nu, nu, trebuie să îi dăm apă cu biberonul să nu-şi murdărească bărbiţa, m-a certat o concursionistă de asta că i-am îngălbenit barba. - Ce e aia o concursionistă? - mă întreabă jupânul cu tonul lui de scărpinat în cap. - O contorsionistă a concursurilor canine, dragă. E ceva la care am început să aspir brusc de când am înţeles că Dodo are potenţial. - Aha! Şi toate astea s-au întâmplat în doar trei ore de când lipsesc de acasă?   - Ehe, jupâne, în trei ore câte vieţi nu ...

La un moment dat, am observat că nu toţi shihtzuiţii sunt atât de murdari ca Dodoşenia. Cei mai mulţi erau cu părul în ordine, cu fundiţe şi fără scaieţi pe coadă. Mi-am dat seama că trebuie să mă informez neaparat, când ăsta mic a început să cadă la fiecare doi paşi împiedicându-se în propriile cosiţe. - A, zice o doamnă cu o shiţucă mică şi delicată ca o păpădie. Trebuie să mergeţi cu el,  o dată la două săptămâni la tuns, spălat şi coafat. Apoi trebuie să-i daţi apă cu biberonul, vedeţi cum toată bărbiţa a început să se îngălbenească? Asta înseamnă că îi daţi să lingă apa, nu-i aşa? face spre mine, brusc, cu un ton acuzator. - De fapt, nu o linge, o lipăie, de fapt nici n-o lipăie, se aruncă în tigaia cu apă ca un taur în mijlocul cirezii. De când îl am pe el nu mai spăl pe jos în mod tradiţional, ci în shiţui style, e un mop extrem de eficient, mai ales pentru colţuri. Aţi observat şi dumneavostră cred, îi spun pe un ton complice. - Oh, nici vorbă, se ofensează madam, inst...

Dacă apuci să fii mamă chiar şi o singură dată, rămâi cu instinctul matern activat pentru totdeauna. Îl mai bagi tu pe avarie cât se duc başbuzicii pe la casele lor dar asta nu înseamnă că nu ştii imediat când un puiuţ, de oricare rasă o fi el, a rămas singur prin boscheţi. Aşa că, ieri, când m-am întors acasă un piuit suspect ca tonalitate, mi-a zgândărit instinctul despre care spuneam. Dă-i şi caută, dă-i şi te uită, într-un sfârşit, găsesc un prichindel maro care ţipa disperat. L-am păzit din ochi vreo  trei ore bune, sperând că, aşa cum l-am auzit eu de după termopane o să-l audă şi  rătăcită de maică-sa, dar ţi-ai găsit!  Ştiam că puişorii trebuie lăsaţi  în locul în care îi găseşti dar cum era deja noapte am considerat că o să aibă mai multe şanse dacă îl iau în casă. I-am făcut culcuş într-o cutiuţă de carton şi-ntr-un târziu a  adormit cuminţel. Dimineaţă, chiar, foarte de dimineaţă aud un strigăt disperat pe care fara sa stiu cum, l-...

Când vine vorba de mâncare, Nătăfleaţă străluceşte de inteligenţă. Nu mestecă, să nu piardă timp, aspiră. În prima seară  crezând că blănosul stătuse nemâncat, l-am “compătimit” cu patru castroane de bobiţe pe care le-a aspirat într-un ritm năucitor. În timp ce-i umpleam al cincilea castron au început să mă roadă nişte bănuieli mai tare decât pantofii şi m-am oprit.    Au urmat zile intense de căutări despre cum trebuie să te comporţi cu un pedigrist flămând şi-am aflat că toată rasa lor e aşa hămesită şi dacă nu eşti atent cu gramajul  devin nişte chestii pe care nu mai reuşeşti să le scoţi la plimbare pentru că nu ştii de unde să le apuci.  Rasa a fost creată la comandă, se voia un câine atât de mândru şi îngâmfat cât să se asorteze cu atmosfera dormitoarelor imperiale, un câine leu, aşa cum presupuneau chinezii că o fi un leu  că de văzut nu văzuseră încă unul  în carne şi oase.  Cam ca în bancul ăla: - Chineze, ai văzut leu? - E...

La vârsta mea, oamenii fac lucruri trăsnite. Sar cu paraşuta, îşi fac selfie-uri cu grizzly împăiaţi sau mai puţin împăiaţi, îşi cumpără rulote, ies la pensie (norocoşii), cresc nepoţi, fluturi de varză, eu, ce să fac dacă nu-mi doresc deocamdată să sar cu paraşuta? Mi-am mai luat un căţel, ce vă închipuiaţi?  Din aprilie, densitatea populaţiei canine pe metru pătrat a depăşit, densitatea populaţie umane pe acelaşi metru pătrat. Cine, de ce, cum aşa, te-ai ţăcănit sunt întrebări care vin pe buze spontan şi apun la fel cum vin, în lipsă de răspunsuri.  S-a întâmplat şi gata! Un alt crăcănat blănos, a intrat pe uşa casei noastre  şi rămas a fost.  Dacă în cazul lui Lus von Pluş  şi a Veveriţei , nobleţea ţinea de caracter, individul în chestiune a venit cu pedigreeul atârnat de vârful cozii lui de Shihtzu care este. Ne-am chinuit mult cu numele că e cam greu să găseşti un nume dacă nu poţi privi câinele în ochi  iar pe el nu reuşeşti să-l priveş...

Jupânul a cumpărat un televizor uriaş şi l-a agăţat în sufragerie.  Desen de Juri Masoni Deschizi uşa şi gata, televizorul se învolburează, se învârtejează şi zbang! te trezeşti pe o plajă tropicală sau pe un vârf de munte semeţ, pe malul unui lac incredibil de albastru, pe coasta amalfitantă sau în tramvaiul ăla galben din Lisabona.  Orice îţi doreşti e acolo la o zvârlitură de  telecomandă. Eu prefer hamacul ăla galben, îl ştiţi ... şi sunetul fâş- pâş al oceanului. Fâş, pâş, fâş, pâş şi eu mă legăn... Stau acolo până cineva rămas în casă strigă de foame. În cosecinţă de cerinţă  fac zapping care e ceva ca un sap-ing pe telecomandă şi găsesc o emisiune cu bucătari deştepţi care se întrec în zornăit de polonice. Las flămânzii casei să viseze la cireşele de pe tort şi eu plec la piscină, exact, la măsuţa aia cu pahare cu umbreluţe. Televizorul meu e atât de mare şi deştept încât ştie mai bine decât mine ce ar putea să mă intereseze. Are o funcţie de ...

O risipă importantă de bani  în călătoriile prin Italia ar putea fi provocată de o cerinţă pe care n-o s-o puteţi ignora şi anume, dusul la toaletă.  Cu un euro de persoană, atât cât costă sa intrati la baile publice, mai bine căutaţi un bar, beţi o cafea şi folosiţi  toaleta barului respectiv.  Sufăr de o formă de rasism moderat, încerc din răsputeri să mă tratez dar până îmi iese vă recomand cu ardoare să evitaţi barurile chinezeşti. Nu e simplu, le-au cumpărat aproape pe toate dar dacă insistaţi o să mai găsiţi şi baruri neaoşe. Principalul motiv pentru care spun asta se referă la curăţenie, barurile şi localurile chinezeşti  lasă mult de dorit în privinţa asta. Adăugați o legendă  Băutul cafelei în Italia e o chestie serioasă, nimeni nu glumeşte cu asta.  Dis de dimineaţă se beau trei cafele: una, acasă, imediat după trezire, alta, la barul cel mai apropiat de casă, următoarea la barul cel mai apropiat de locul  de muncă, apoi, ...