Orvieto, mon amour
Ce zi, ce zi! Sunt atât de plină de întâmplări şi frumos încât am doar două alegeri: ori încep să turui ca o moară stricată, ori tac despre ziua asta pentru totdeauna. Cum nu ştiu să tac, încerc să povestesc. E drept că nu prea ştiu nici să povestesc dar tot e mai uşor decât să tac. Chiar daca in grabă şi de pe gemuleţul maşinii, energia miraculoasă a Toscanei îţi picură pe dinăuntru precum mierea pe mustaţa ursului. E jumătatea lui decembrie şi dealurile line încă îşi permit să păstreze culoarea roşcată de toamnă tihnită de parcă sunt pe cale să abolească desfrunzirea. Peteci mari de iarbă verde- adolescent amestecă culorile într-o nebunie care răstoarnă simţurile. Timp de-o poză agăţată într-un măslin de benzinărie că hop! am şi trecut în Umbria. Altă energie, altă poveste, altă frumuseţe! Hotărâsem să nu-mi obosesc jupânul prea tare şi să “rup” drumul spre Napoli, în două etape şi cu degetul pe jumatatea hărţilor googloase am găsit un orăşel al cărui principal punct de a