Scaietisme

Cu carantina asta mai aveau puţin şi-o luau căţeii razna.  În fiecare zi se aşezau lângă uşă şi aşteptau să sune careva la sonerie.  Azi aşa, mâine aşa, cum nici poştaşul nu a mai trecut vreo lună, Von Pluş de Luş începuse să îi explice lui Dodofleaţă cum se apasă pe butonul soneriei, căci: - Lipsa suspansului la umani dă rezultate dezastruoase, ascultă-mă pe mine! - Şerioş, întrebă Dodo încercând să se asigure că Luş nu-l păcăleşte din nou. - Crede-mă, în 15 ani nu i-a înviorat nimic mai mult decât facturile aduse de poştaş. De aia, nici nu latru la el, nu ştiu dacă ai observat! - Ce să observe, balonul ăsta de păr, umflat, se bagă şi Riţa în discuţie, privind dispreţuitor spre Dodo. A început să-i crească păr şi pe limbă, jur! - Nu e adevărat, nu e adevărat, eşti rea, uite, uite, nu am nimic pe limbă! Mami, mami Riţa zice că am păr pe limbă... - Dodofleaţă, bagă limba înauntru că ţi-o mănâncă pisica, mă bag şi eu fără să ştiu în ce mă ba...

M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă viaţa socială cu  mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală, direct, sub privirile necruţătoare ale spectatorilor. Concursul nu era complicat, trebuia să treci prin faţa juriului în pas alert şi cu nasul cât mai pe sus.  Mie, în ultimul timp nu prea îmi stă nimic în sus dar Dodoşenia are mereu atitudine de paşă plictisit de adulaţia curtenilor aşa că, a executat proba  fără măcar să bage de seamă că a executat-o. Apoi, netam-nesam, juraţii l-au înhăţat, l-au pus pe masă şi au început să mi-l pipăie peste tot, inclusiv sub coadă, inclusiv în gură, unde au constatat că aşezarea dinţilor e conformă cu astrele pedigriului.  Au urmat ceilalţi concurenţi, care mai mare, care mai mic, inclusiv madam cu câinii  din cuşcă. Cât am mai mâncat nişte gogoşi, cât ne-am mai uitat la diverse scheme de făcut pipi, hop, se anunţă în difuzoare că Dodofleaţă a trecut în semifinală. ...

Zis şi făcut, la prima ocazie, a se citi primul concurs, ne-am spălat, ne-am pus balsam, ne-am scos nişte scaieţi din mustaţă( numai el, ce va închipuiţi) şi-am plecat încrezători direct spre podium. Domnişoara Riţa a refuzat cu îndârjire să meargă, Luş nici măcar nu s-a obosit să ne privească din subpatul unde se retrage atunci când e foarte hotărăt. Dodofleaţă e încă în faza în care nu-mi refuză nimic, merge cu mine pînă-n pânzele albe, cu condiţia ca pânzele albe să nu se afle la mai mult jumătate de kilometru. Am ajuns când organizatorii întindeau aţe, pancarte, afişe aşa că, am avut timp să socializăm şi să îi lingem pe picioare(numai el, ce vă închipuiţi) pe toţi cei prezenţi. O buldoagă de mărimea unei vinete turceşti, un bichon îmbrăcat c-o cravată de marinel, doi pitbuli cu alură de cerberi, alţi prichindei cu rasă şi atitudine incertă, se citea în tremurul cozii că erau toţi, ca şi noi, la prima încercare. Într-un colţ îndepărtat se vedea totuşi o agitaţie mai simand...

Ar fi putut fi începutul unei  o noi etape dacă ...    Jupânul nu ar fi atât de refractar la noutăţi. Când i-am spus să cumpere un biberon în drum spre casă, respiraţia i-a devenit  brusc, sacadată. - Aoleu, e cineva  însărcinat! Alex? Rares? - Ăştia sunt fii tăi de sex masculin, în teorie nu pot rămâne însărcinaţi deci, încearcă să  reţii mai mult aer în plămâni, te rog! E pentru Dodo. - A, bine, pentru, Dodo... Adică? Vrei să îi dai bobiţe cu biberonul? - Nu, nu, trebuie să îi dăm apă cu biberonul să nu-şi murdărească bărbiţa, m-a certat o concursionistă de asta că i-am îngălbenit barba. - Ce e aia o concursionistă? - mă întreabă jupânul cu tonul lui de scărpinat în cap. - O contorsionistă a concursurilor canine, dragă. E ceva la care am început să aspir brusc de când am înţeles că Dodo are potenţial. - Aha! Şi toate astea s-au întâmplat în doar trei ore de când lipsesc de acasă?   - Ehe, jupâne, în trei ore câte vieţi nu ...

La un moment dat, am observat că nu toţi shihtzuiţii sunt atât de murdari ca Dodoşenia. Cei mai mulţi erau cu părul în ordine, cu fundiţe şi fără scaieţi pe coadă. Mi-am dat seama că trebuie să mă informez neaparat, când ăsta mic a început să cadă la fiecare doi paşi împiedicându-se în propriile cosiţe. - A, zice o doamnă cu o shiţucă mică şi delicată ca o păpădie. Trebuie să mergeţi cu el,  o dată la două săptămâni la tuns, spălat şi coafat. Apoi trebuie să-i daţi apă cu biberonul, vedeţi cum toată bărbiţa a început să se îngălbenească? Asta înseamnă că îi daţi să lingă apa, nu-i aşa? face spre mine, brusc, cu un ton acuzator. - De fapt, nu o linge, o lipăie, de fapt nici n-o lipăie, se aruncă în tigaia cu apă ca un taur în mijlocul cirezii. De când îl am pe el nu mai spăl pe jos în mod tradiţional, ci în shiţui style, e un mop extrem de eficient, mai ales pentru colţuri. Aţi observat şi dumneavostră cred, îi spun pe un ton complice. - Oh, nici vorbă, se ofensează madam, inst...

Când vine vorba de mâncare, Nătăfleaţă străluceşte de inteligenţă. Nu mestecă, să nu piardă timp, aspiră. În prima seară  crezând că blănosul stătuse nemâncat, l-am “compătimit” cu patru castroane de bobiţe pe care le-a aspirat într-un ritm năucitor. În timp ce-i umpleam al cincilea castron au început să mă roadă nişte bănuieli mai tare decât pantofii şi m-am oprit.    Au urmat zile intense de căutări despre cum trebuie să te comporţi cu un pedigrist flămând şi-am aflat că toată rasa lor e aşa hămesită şi dacă nu eşti atent cu gramajul  devin nişte chestii pe care nu mai reuşeşti să le scoţi la plimbare pentru că nu ştii de unde să le apuci.  Rasa a fost creată la comandă, se voia un câine atât de mândru şi îngâmfat cât să se asorteze cu atmosfera dormitoarelor imperiale, un câine leu, aşa cum presupuneau chinezii că o fi un leu  că de văzut nu văzuseră încă unul  în carne şi oase.  Cam ca în bancul ăla: - Chineze, ai văzut leu? - E...

La vârsta mea, oamenii fac lucruri trăsnite. Sar cu paraşuta, îşi fac selfie-uri cu grizzly împăiaţi sau mai puţin împăiaţi, îşi cumpără rulote, ies la pensie (norocoşii), cresc nepoţi, fluturi de varză, eu, ce să fac dacă nu-mi doresc deocamdată să sar cu paraşuta? Mi-am mai luat un căţel, ce vă închipuiaţi?  Din aprilie, densitatea populaţiei canine pe metru pătrat a depăşit, densitatea populaţie umane pe acelaşi metru pătrat. Cine, de ce, cum aşa, te-ai ţăcănit sunt întrebări care vin pe buze spontan şi apun la fel cum vin, în lipsă de răspunsuri.  S-a întâmplat şi gata! Un alt crăcănat blănos, a intrat pe uşa casei noastre  şi rămas a fost.  Dacă în cazul lui Lus von Pluş  şi a Veveriţei , nobleţea ţinea de caracter, individul în chestiune a venit cu pedigreeul atârnat de vârful cozii lui de Shihtzu care este. Ne-am chinuit mult cu numele că e cam greu să găseşti un nume dacă nu poţi privi câinele în ochi  iar pe el nu reuşeşti să-l priveş...

N-am apucat să vă povestesc că ne-a mai răsărit un blănos în casă. De fapt, o blănoasă, e o domnişoară şi se numeşte după cum îi sunt apucăturile, Riţa- Veveriţa. De frumoasă e cam urătă, seamănă cu Chewbacca din Star Wars dar dedesubtul părului care izvorăşte de la rădăcina nasului ca un palmier în fază de expansiune, se iţesc cei mai dulci ochi negri pe care i-aţi văzut vreodată.  Ştiu, m-am cam muiat la bătrâneţe şi fac să treacă drept dulce, o pungaşă care cunoaşte deja, pe de rost: “Bazele instrucţiei militare  a umanilor din familia de adopţie”.  Jupânul n-a opus niciun fel de rezistenţă. Când se întoarce de la muncă, trece imediat în poziţia “culcat” şi aşteaptă ca domnişoara să-i fluture prietenos coada pe sub nas. Asta se întâmplă numai când nu e foarte obosită sau când jupânul nimereşte biscuiţii ei preferaţi, altfel, se ştie, că domnişoarele nu trebuie să fie foarte disponibile.  Ţine de etichetă. Etichete pe care nu le mai avem pe nicăieri. Nici...

Peste noapte, dafinul de sub balconul meu a devenit vedetă. Lume, din ce în ce mai pestriţă, se opreşte şi îl fotografiază. Iniţial, am crezut c-o fi vreun congres de entomologie în oraş şi  caută gângănii cu telefoanele printre frunze, apoi a început să mi se pară suspect, pentru că unii săreau cu telefonul în sus, alţii ţineau telefonul într-o poziţie oarecum fixă, încercând să se învârtă în jurul lui, iar alţii păreau că împuşcă-n soare. Cel mai ciudat mi s-a părut un puşti de vreo doisprezece ani pe care l-am văzut dând tărcoale dafinulului, trei seri la rând. Măi, să fie, m-am gândit, nu cumva puştiul ne fotografiază chiloţii de pe sârmă şi ne dă bulinuţele în vileag pe vreun perete de feisbuc? - Alo, puştiu, ce vrei tu să culegi din  dafin  că cireşe nu face. - Pokemon,  îmi răspunde privindu-mă intrigat. - Pokemon să-i spui lui maică-ta, mucosule, dau să mă enervez de-adevăratalea. - Nu, zice puştiul spăşit, în copacul ăsta e o sală de sport pentru poke...

După episodul de acum două zile cand ne-am salvat în extremis de colţii unui ciobănesc german, Măriile noastre, Von Pluş şi subsemnata, astăzi dimineaţă, orgoliul, demnitatea, respectul de sine, încrederea în propriile forţe, legătura cu Eul superior ne-au fost grav calcate în picioare, dar ce spun eu, călcate... strivite, făcute ţăndări... Habar n-am cum să descriu situaţia umilitoare în  care Măriile noastre au trebuit să fuga din faţa unui motan maro murdar si  atitudine de jack spintecătorul. Ne-a fugărit, până la colţul străzii unde cu o mişcare a cozii şi-un miorlomărăit printre canini ne-a transmis destul de clar si foarte puţin politicos, sa-i scoatem cartierul de pe traseu. După cum bine se observă, nici acum n-am reuşit să trecem peste cele întâmplate: Poate c-un pic de  Hamm  Bau Yoga obţinem ceva rezultate...

Cu deosebită bucurie, anunţăm revenirea în forţă a Von Pluşului. E drept, are două chestii în minus dar cum în opt ani i-au folosit doar o singură dată, iată, aici, mă gândesc că n-o să fie nevoie să-l duc la psihanalist. Priviţi, ce mişcare de condei graţioasă are! Ce să mai discutăm, un adevărat artist! Aşa că, am putut relua, exact, de unde le lăsasem, acum două zile, dimineţile noastre pline de zâmbet, pe care încercăm să vi-l dăruim cu coada în poziţie de drepţi, să trăiţi! Întâi, am trecut  să facem prezenţa, pe la şcoala de biciclete : Unde, mopul era regulamentar pus la geam: Apoi, am schimbat câteva vorbe cu Georgel- copăcelul mereu informat De la care am aflat despre Mirică, copacul candelabru, rămas de curând, cin-cinin,  fără ocupaţie… Deci, vă rugăm, dacă ştiţi, vreo familie serioasă, Mirică e disponibil la orele legale în toate  zilelele în care simţiţi că e primăvară...

Îmi plac dimineţile dolofane, însorite... cu vrăbiuţele dereticând printre ramuri,bătrâni fredonând senini pe stradă, copii gălăgioşi încercând să nu depăşească forma  pedibus-ului... dimineţile noastre, le numesc, ale mele şi a lui Von Pluş. El mereu grăbit cu cititul şi răspunsul mesajelor de pe copaci, eu încercând să ţin pasul, respir zâmbind, zâmbesc respirând minunii de a începe o altă zi. Dimineaţa aceasta însă pare căzută într-un borcan cu melasă, se mişcă în reluare şi trage greu la deal, dimineaţa aceasta nu mai e a noastră, nici a mea şi nici a lui Pluş, pitita prin copaci, teama se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi. În dimneaţa aceasta a trebuit să-l duc pe Von Pluş la veterinar pentru a fi sterilizat. Da, da, pe Luş, teroristul patruped, pe el, cel mai frumos căţel din lume, pekinezul meu crăcănat, flocos, blănos...   Din păcate, alegerea de a-l lăsa să fie normal, nu a fost una înţeleaptă.  Acum, după opt ani mă văd nevoită să capitulez în...

Mă tot întreb ce-o fi mai grav?  Să-ţi scoţi gondolele la vânzare: Sau câinii la cerşit:

Bla-bla! Aceleaşi tâmpenii: plouă, e frig, vezi Doamne, nu poţi scoate niciun câine afară... vorbărie, pretexte... toate numai pentru că nu vor ei să iasă afară, ehei, când eram tânăr ce mai puneam botu'... A! Nu! Nuuuu... orice numai bluza asta de treining caraghioasă, nuuuu... Ah, nu mă gândeam că vor recurge la o lovitură aşa de joasă!  Cum naiba să mai ţii coada pe  sus îmbrăcat în treining? Nişte pantofi de lac şi-un pampon pe şale, asta-i tot ce-mi mai lipseşte! Sincer, sunt foarte dezamăgit! Să ies, să nu ies? Hmmm... nu prea cred că am de ales, voi  ieşi îmbrăcat aşa, ca un neica nime', dar... ha!... va fi  vai, vai şi văleu de karma voastră!

Întâi afli că te numeşti Nerone apoi trebuie să o faci pe bibeloul până trec toţi prin faţa ta, spun lugulugu şi îţi freacă nasul până îţi vine să strănuţi. Apoi, cineva, cu numai două picioare se leagă de tine iar tu  trebuie să-l porţi după tine prin oraş până oboseşte. Şi ca şi cum necazul ăsta n-ar fi suficient, într-un ochi de apă descoperi că eşti mai mult lung decât înalt, ufa! De după un colţ,  ceva foarte mare care latră foarte tare, vine să te mănânce. Ce e de facut?  Tu eşti Nero?  Da-mpărate!  Am venit să mi te închini,  De nu schimb a ta blăniţă  La un târg de pinguini Doamna Pufi, dacă stau pe burtă se puuuune? - Hmmm...  Ah, m-am speriat degeaba, doamna Pufi nu e decât o mămică mai mare decât a mea. - Un pupic mic, vă rog frumos, doamna Pufi, dacă o găsesc pe mama o să-i spun că m-aţi susţinut afectiv în perioada dificilă a adopţiei... - Încă unul, vă rog... - Ajunge, piciule, întîi...