Scaietisme

Patrizia e înaltă ca un stâlp de telegraf pitic şi multă vreme m-am străduit să-mi dau seama cu ce animal, pasăre, seamănă(am eu o teorie secretă vizavi de asemănările astea). Din profil aduce cumva c-o coţofană, dar gâtul lung şi privirea uşor adunată spre vârful nasului m-au pus mereu în încurcătură, până când… Patrizia a început să-mi povestească că a fost în  România. Ah, scap surprinsă un ţipăt mic, serios? Unde? întreb ca să mă aflu în treabă deşi sunt sigură că vânarea lui Dracula a fost pe lista cu priorităţi. Exact, îmi confirmă serioasă, Dracula. Şi, ţi-a plăcut România sau, mă rog, atât cât ai văzut din ea? încerc mai departe o tragere de limbă. Mda, e frumos în munţi, evită oarecum un răspuns frontal. ( brusc entuziasmată ) Şi sunt atâtea gâşteee, oh, o mulţime de gâşte, mie îmi plac foarte mult gâştele, sunt atât de inteligente! Chicotind mă pregătesc să-i spun că gâştele din ţara lui Dracula au o faimă destul de aburită şi că, “proastă ca o gâscă” e o comparaţie ...

Ce poate fi mai rău decât un papagal care cântă “O sole mio” la 7 dimineaţa în autobuz? Un papagal  care se enervează dacă îl strigi “papagalule!” şi care ştie să înjure ca un gondolier după o zi în care n-a avut  clienţi. El e Ciak şi dacă ar vedea ce aiurea a ieşit în poză, m-ar blagoslovi iar c-o poală de înjurături dar daca vreţi să vedeţi ce ştie să facă unul ca el, mai educat, ce-i drept, priviţi filmuleţul, de mai jos.

Locaţie: staţie de autobuz, Marghera, anul Domnului 2011 Personaje: Alina- 20- 25 de ani, blondă până la cărare, cu unghii de acryl cu steluţe şi semilune, blugi sub buric, telefon roz cu moniţoi atârnând lateral Personajul colectiv – toropit de căldură, ascultă fără să priceapă conversaţia Alinei Eu- amestecată în personajul colectiv, ascult şi pricep conversaţia Alinei - Eu eram, da’ ce? Credeai că e Amalia, ‘ai? Da’ ştiu că ai văzut numărul,că dacă voiam te sunam cu numero nascosto că nu-s proastă da’ vreau să-ţi fac confusione să te prind dacă ai vorbit cu vaca aia de Amalia… N-ai vorbit? Ei,dar come mai, măăă, mă iubeşti? Cât de tare mă iubeşti? … Păi, să mă iubeşti, măăă, că merit, dacă vrei să ştii, toţi se holbează la mine, uite-acu’ a trecut un ragazzo frumuşel cu maşina şi mi-a făcut din mână dacă vreau mă duc imediat cu el… să nu mă duc??? Nu mă duc da’ tu o mai suni pe Amalia? Dacă o prind pe curva aia, putana dracului, îi rup botul aşa să ştii! Auzi, da’ cum îi z...

Locaţia: Domul din Mestre, Italia, anul Domnului 2011 Personaje:  Femeia de serviciu - mică, rotunjoară cu mişcări rapide şi precise Eu - mică, rotunjoară, fără prea multe mişcări Dumnezeu - mare, omniprezent, deh, ca la el acasă, umple catedrala şi pe lung şi pe lat Scena I Femeia de serviciu mătură pe sub masa mare din mijlocul catedralei. Eu, cu mâinile împreunate: " Tatăl nostru care eşti în ceruri..." Se aude un zgomot puternic de trombon turtit. Deschid ochii, parcă poţi să ştii, o fi glasul Domnului. Neah, ţi-ai găsit! Femeia de serviciu îşi suflă nasul într-o batistă-cearceaf. "Sfinţească-se numele Tău, Facă-se voia Ta..." Domul din Mestre Hârşti-hârşti! Paşii Domnului ? Neah! Femeia de serviciu cu ustensila pentru înhăţat paianjeni, freacă cu nădejde crucifixul fixat în perete. Hârşti pe sub subsuoara din dreapta, bârşti pe sub cea din stânga, tabloul e halucinant, mă tot aştept ca Isus să înceapă să chicotească. Nu mai închid...

Pun pariu că nu ştiaţi că e luna capacului de toaleta. Nici eu. Miercurile care vin de la Carmen .

Cred ca au trecut mai bine de două luni de când evit în mod conştiincios să aud ştiri. În seara asta cu televizorul rămas aprins şi cu mâinile băgate în nişte mănuşi de trei coţi, m-au călcat ştirile cu încetinitorul, ca sucitorul pe foaia de plăcintă, şi-nainte, şi-napoi, şi-napoi şi-nainte… Aşa că aflu dintr-o lovitură că: - s-a sinucis Mario Cal, mâna dreaptă a celui care conduce Fundaţia San Raffaele, o fundaţie care deţine foarte multe chestii şi centrul de excelenţă spitalicească cu acelaşi nume din Milano- la mijloc o mulţime de chestii băgate sub preş de Vatican, biserică, datorii, mă rog, nu ne băgăm nasul unde pute - Berlusconi a aflat astăzi că e criză mare în Italia şi  barca se duce la fund, onoare patriei, mândru cârmaciul - Napolitano (preşedintele Italiei) l-a chemat repede la el: păi cum  cum vine trebuşoara ăsta măi Silvio caro mio, nu ziceai că am ieşit din criză înainte să intrăm? - că Berlusconi a căzut în baie dar n-au zis dacă în acelaşi timp cu ...

Eu cred ca a venit timpul să ne crească ceva. Fiecărei specii, în funcţie de condiţiile atmosferice, în funcţie de mediul în care trăieşte, îi mai creşte câte ceva. Mai o pieliţă între degete, mai un ciuf în coadă, mai un pinten, mai un vârf de aripă… un ceva acolo care îl ajută să se adapteze. Cu 91, 8% umiditate în aer eu tot aştept de ani buni, să-mi crească nişte branhii cu schimbător automat, căci, deh! când pe branhie, când pe bronhie n-aş mai face bulbuci la fiecare inspiraţie. Şi nişte ventilatoare mici: două după ceafă, două la subsuori şi două mai de la brâu în jos, acţionate de temperatura exterioară, interioară, n-are importanţă. Bâzzzzzz- bâzz la stânga, bâzzz- bâzz la dreapta aglomerările urbane ar deveni nişte bâzăierării- a se citi- berarii- infernale, deci mai bine să fie silenţioase de la bun început să nu trebuiască alte ajustări ulterioare. Aveţi alte propuneri?

Toate miercurile vin de la Carmen , cum bine ştiţi, dar de data asta cotesc şi ajung şi-n ogradă la Zina care zice: ”… va invit să publicaţi fotografia obiectului de pe biroul vostru, care vă inspiră sau vă relaxează când îl priviţi, fie el ghiveci cu o plantă, fie un obiect decorativ, cana de cafea sau orice altceva !” Muza mea e Luş Von Pluş şi, din păcate, nu reuşesc nicicum să-l fac să stea pe birou: Ştiu-ştiu, am dat în mintea căţeilor dar nu e vreo noutate, mi-e bine aşa…

Cine are cărucior şi şofer oase roade.   Miercurile care vin de la Carmen .

Cât îmi plac nebunii care au curaj sa strabata lumea în  pas de voie, cu rucsacurile acelea imense agăţate în spate. O pereche de adidaşi scofâlciţi atârnând de rucsac, sacul de dormit mirosind a iarbă,  câteva hărţi cu linii îngroşate cu pixul şi-un pumn de bilete mototolite prin buzunare, iată don quijoţii care mă fac să imi zâmbesc cu gura până la urechi. Ştiu că niciodată nimeni nu m-ar convinge să o iau la picior cu tigăile agăţate la brîu, unii se nasc incapabili de nebunii frumoase, nimic de făcut,  poate de aceea mi-e atât de drag să-i privesc cu ochii mijiţi încercând să ghicesc de unde vin, unde încearcă să ajungă... Astăzi, două rucsacuri: un el cu pălărie de fetru şi pantaloni scurţi si-o ea cu părul în flăcări şi zâmbet angelic, mi-au purtat lumină, aducându-mi  aminte cât dor de ducă poţi să înghesui intre pleoape. Doru Stanculescu - - Ai, hai Asculta mai multe audio diverse

Toate minunile ne-au fost date. Tata merge, respiră, vorbeşte. Ieri s-a bărbierit singur. Soră-mea doarme iepureşte cu el în braţe. Lucrurile, gesturile se întorc mereu de unde au pornit, cine-i părinte, care-i copilul? Niciodată n-am strigat cu disperare :”tatăăăăă” fără ca tata să nu răspundă, a făcut-o şi acum, de dincolo de moarte. Sunt probleme cu ochii, tensiunea şi memoria de după incident dar nimic din toate astea nu pot să întunece bucuria. Şeful secţiei încearcă să o îmbie pe soră-mea cu-n post de trezitor din morţi şef. Plimbările lor pe coridoare sunt întâmpinate cu aplauze de rudele celor care aşteaptă minuni la capătâiul celor dragi. Cândva o să-mi povestesc despre sora mea fermecată, pe umerii căruia cresc patru lumi cu ochi albaştri, două aripi sidefii şi la nevoie, îi apar de sub tocuri şenile robuste de tanc sovietic. Si va fi cea mai frumoasa poveste pe care am spus-o vreodata... Articole asemanatoare:  Timpul nu-i de vanzare     ...