Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din februarie, 2011

asta îmi lipsea

după ce c-am pus pe mine zece kilograme de când m-am lăsat de fumat, fără să mănânc dulciuri bombonele, acadele şi de fapt nimic în plus, lipsea să dau tocmai peste ciocolata asta, nu zic marca că nu m-a plătit nimeni să-i fac reclamă ( plătiţi-mă, vă rog frumos, că e păcat să nu zic ) din care am mancat întâi o bucăţică, apoi altă bucăţică, apoi altă bucăţică, slavă Domnului, că-s închise magazinele astăzi altfel cine ştie câte alte bucăţici s-ar fi tăvălit dezmăţat pe cerul gurii.
lăsaţi-vă de fumat cât sunteţi foarte tinerei şi metabolismul nu-şi pierde chiloţii aşa rapid ca de la patruzecişi de anişori încolo...

Dubiu eurovizionist

Italia s-a răzgândit şi după 13 ani va concura din nou la Eurovision.
Când să mă bucur şi eu că bun- rău pot vota cântecul pe care România îl va trimite, aşezând pe altarul patriei mica mea contribuţie de patrioată mică şi dodoloaţă, se făcură lucrurile teribil de întortocheate pentru că m-am îndrăgostit lulea,  de cântecul cu care va concura Italia. 
Deci, hâc-şontânc! Eu cu cine o să votez?

Păcală în Veneţia

Ştiam ce se întâmplă dacă-i spui lui Păcală să tragă uşa după el, nu ştiam însă ce- ar face dacă i-ai spune să-ţi aducă maşina la scară dar scara ta e în buricul Veneţiei.
Urmăriţi cu atenţie filmuleţul, acţiunea începe cam în a 52 secundă şi se întâmplă pe ultimul pod construit în Veneţia, pe numele lui Ponte della Costituzione, care ziua arată foarte transparent şi cu multe trepte.


La Repubblica, mama Brăţara şi mitraliera

Am mai vrut să mă enervez acu' vreo lună, citind un articol despre revoluţia română şi Ceauşescu , absolut aiurea- tramvai în  "Corriere della Sera" dar cum timpul mă călca pe bătături, am lăsat-o baltă.
De data asta cu timp sau fără, n-am incotro, trebuie să  mă enervez.
Ditamai articolul în "La Repubblica" din 18 februarie anul de graţie 2011, intitulat:
"Amendate dacă greşesc predicţiile"-  în revoltă vrăjitoarele românce
scris de Andrea Tarquini, care, aşa cum citim, imediat după titlu, ar fi trimisul special al ziarului la Berlin dar scrie despre România,  uitându-se, probabil  în  sân sau la televizorul nemţilor .
Boon, că scrie, n-avem a ne împotrivi că de aia-i corespondent, dar să vedem ce scrie:

Chitaristul mamei

Cam asta a învăţat başbuzicul să facă cu tamburul, pardon, cu chitara pe care am cumpărat-o după ce-am vândut tamburul pe care l-am cumpărat când ne-am dus după chitară, povestit deja aici:
Aveţi nevoie de-un tambur?



Engleza din balta altora

Aripioară sau picior?

Dane,
Întreabă-mă: „Ai văzut vreodată un curcanozaur?” eu îţi răspund: „Ăhă... am şi mâncat!” şi uite-aşa scap de introducere, numai să nu continui să mă întrebi, ce e ăla un curcanozaur că mi se duce pupezii toată strategia.
Mai bine îţi explic.
Curcanozaurul e o nouă specie de animal cu aripi.
Încă nu se ştie dacă un curcan s-a îndrăgostit de o elefantă sau un elefant s-a îndrăgostit de o curcă, nu se ştie nici dacă a fost o poveste de amor împărtăşită, despre toate astea, până şi bârficiosul ăsta de Gogol tace mîlc.
Singurul lucru de care sunt foarte sigură e că cineva îl vânează, îl tranşează şi-l duce în supermarket că doar acolo l-a găsit jupânul
L-a găsit, l-a cumpărat şi mândru, nevoie mare, l-a adus acasă.
Nu, nu, pe tot, slavă Domnului, că ne-ar fi trebuit o peşteră numai pentru el. Şi-n plus, privindu-mă faţă-n faţă cu aripa, mi-a crescut ritmul cardiac cu cincizeci de bătai pe minut, îţi-nchipui că aş fi avut tupeu să-i smulg vreun tulei de pe piept?
Şi c…

Aţi fost vreodată la podolog?

Dacă nu, atunci grăbiţi-vă! E o experienţă de neuitat, parol! Mai ales dacă podologul are ochi verzi- albaştri- căprui, spale late şi nu fuge când îţi scoţi şosetele din picoare. Nu leşină când îi bagi mirositoarele sub nas ca să vadă cum ţi-ai încrucişat metatarsienele între ele , prin somn, într-o noapte liniştită de iarnă. Adică ar leşina el dacă n-ar şti că la sfărşit o să-l plăteşti mai scump decât  biletul de avion pentru Patagonia. Şi în timp ce tu îl priveşti direct în ochii aia albaştri-verzi-căprui, el e curios  cum ai reuşit să mergi atâta amar de ani cu nişte picioare atât de defectuos croite. Şi în timp ce tu încerci să mai ascunzi din tarsienele betege el promite să-ţi croiască nişte tălpici pe măsură: două sute de euro din călcăi şi până la vîrful unghiei mici. Şi în timp ce tu îţi bagi piciorul… în cizmă, evident, el adaugă la tălpici , vizita şi mirositul între degete aşa că suma totală depăşeşte salarul mediu pe economie din Portugalia. Dar şi când or  fi tălpicii …

Pac! Pac! Pac!

Nu ştiu dacă aţi observat, sunt din nou la modă buzunarele.
Cu fermoar, fără fermoar, cu capsă, cu clapă, pe orizontală, pe verticală, pe diagonală.  La pufoaica de iarnă am, nici mai mult nici mai puţin decât, opt buzunare.  Două la gât, două  pe piept, două la brâu şi două deasupra genunchilor.
Puneţi în capetele ecuaţiei faptul că am doar două mâini şi-o să înţelegeţi că nu e simplu să-mi găsesc telefonul. Deşi aş putea să jur că l-am pus în buzunarul de la piept- stânga, îl găsesc în cel de deasupra genunchilor- dreapta şi asta numai după ce le inspectez pe  celelalte şapte.   Noroc că nu mai fumez, căci între a-mi găsi brichetă şi a-mi găsi pachetul de ţigări ar fi trebuit să-mi mestec gulerul de la pufoaică.
E adevărat, există şi pac-menii. Cei care reuşesc să-şi exploreze buzunarele pipăindu-se pe deasupra. Ştii gestul. Pac, pac, pac! şi gata! ştiu exact unde au cheile, capul sau biletul de autobuz.

Astăzi dimineaţă, eu şi controlorul.
 Am abonament?
Sigur că am abonamen…