Scaietisme

 Dom’le, pandemia e pe cale să treacă.  Supermarketul în care am intrat să iau crănţănele la căţei, dă de ştire că organizează un curs de bucătărie multietnică.  Printre diverse  nume care încep abrupt cu trei consoane una după alta, hop şi un nume care mă face să tresar, patriotic: cuoca Maricica.  Bucătăreasca Maricica, după cum povesteşte afişul, va găti mâncare tipică românească şi anume: ouă umplute, pârjoale şi colţunaşi. Ştiam că noi, românii, am descoperit focul, roata şi căţăratul în copaci dar că am inventat şi ouăle umplute e o adevărată chestie. Chiar că îţi vine să te întrebi, ce mama mă-sii, ar fi făcut omenirea asta fără noi? Nţă-nţă!

Cobor din tramvai, eu şi cu ziua mea când, mă trezesc abordată de o cucoană care vorbeşte italiană cu un accent moldovenesc mai puternic decât al meu. - Ascultă, doamnă, trăieşti aici? - Da, zic, cuminte căci tonul ei impetuos e gata să mă tragă de urechi. - Bine, atunci, spune-mi unde e strada Uloa numărul 8. Trec rapid prin toate fişierele cu străzi din memorie dar de strada asta n-am auzit, îmi pare rău, răspund cu ochii în pământ căci nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de mama când uitam ghiozdanul prin autobuze. Dă din mână a lehamite părăsindu-mă ca pe un şerveţel folosit în mijlocul străzii, scoate telefonul din buzunar şi zbiară la el pe acelaşi ton impetuos, de data asta pe româneşte: - Sirio, du-mă veloce în via Uloa 8, că nătătoala asta nu ştie nici de unele. Oare toate proastele trebuie să le găsesc numai eu? Ce i-o fi răspuns Sirio nu mai ştiu că a dispărut imediat după colţ. E clar că dumnealuiul avea mai multe fişiere cu străzi în memorie decât mine. Iată, deci, un alt ex...

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel.  Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ. Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici , urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra. Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt. Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.  Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor ...

 De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta. De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.  Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la  goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap. Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci. Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie  toate să stea  în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu p...

Cu carantina asta mai aveau puţin şi-o luau căţeii razna.  În fiecare zi se aşezau lângă uşă şi aşteptau să sune careva la sonerie.  Azi aşa, mâine aşa, cum nici poştaşul nu a mai trecut vreo lună, Von Pluş de Luş începuse să îi explice lui Dodofleaţă cum se apasă pe butonul soneriei, căci: - Lipsa suspansului la umani dă rezultate dezastruoase, ascultă-mă pe mine! - Şerioş, întrebă Dodo încercând să se asigure că Luş nu-l păcăleşte din nou. - Crede-mă, în 15 ani nu i-a înviorat nimic mai mult decât facturile aduse de poştaş. De aia, nici nu latru la el, nu ştiu dacă ai observat! - Ce să observe, balonul ăsta de păr, umflat, se bagă şi Riţa în discuţie, privind dispreţuitor spre Dodo. A început să-i crească păr şi pe limbă, jur! - Nu e adevărat, nu e adevărat, eşti rea, uite, uite, nu am nimic pe limbă! Mami, mami Riţa zice că am păr pe limbă... - Dodofleaţă, bagă limba înauntru că ţi-o mănâncă pisica, mă bag şi eu fără să ştiu în ce mă ba...

M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă viaţa socială cu  mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală, direct, sub privirile necruţătoare ale spectatorilor. Concursul nu era complicat, trebuia să treci prin faţa juriului în pas alert şi cu nasul cât mai pe sus.  Mie, în ultimul timp nu prea îmi stă nimic în sus dar Dodoşenia are mereu atitudine de paşă plictisit de adulaţia curtenilor aşa că, a executat proba  fără măcar să bage de seamă că a executat-o. Apoi, netam-nesam, juraţii l-au înhăţat, l-au pus pe masă şi au început să mi-l pipăie peste tot, inclusiv sub coadă, inclusiv în gură, unde au constatat că aşezarea dinţilor e conformă cu astrele pedigriului.  Au urmat ceilalţi concurenţi, care mai mare, care mai mic, inclusiv madam cu câinii  din cuşcă. Cât am mai mâncat nişte gogoşi, cât ne-am mai uitat la diverse scheme de făcut pipi, hop, se anunţă în difuzoare că Dodofleaţă a trecut în semifinală. ...

Zis şi făcut, la prima ocazie, a se citi primul concurs, ne-am spălat, ne-am pus balsam, ne-am scos nişte scaieţi din mustaţă( numai el, ce va închipuiţi) şi-am plecat încrezători direct spre podium. Domnişoara Riţa a refuzat cu îndârjire să meargă, Luş nici măcar nu s-a obosit să ne privească din subpatul unde se retrage atunci când e foarte hotărăt. Dodofleaţă e încă în faza în care nu-mi refuză nimic, merge cu mine pînă-n pânzele albe, cu condiţia ca pânzele albe să nu se afle la mai mult jumătate de kilometru. Am ajuns când organizatorii întindeau aţe, pancarte, afişe aşa că, am avut timp să socializăm şi să îi lingem pe picioare(numai el, ce vă închipuiţi) pe toţi cei prezenţi. O buldoagă de mărimea unei vinete turceşti, un bichon îmbrăcat c-o cravată de marinel, doi pitbuli cu alură de cerberi, alţi prichindei cu rasă şi atitudine incertă, se citea în tremurul cozii că erau toţi, ca şi noi, la prima încercare. Într-un colţ îndepărtat se vedea totuşi o agitaţie mai simand...

Ar fi putut fi începutul unei  o noi etape dacă ...    Jupânul nu ar fi atât de refractar la noutăţi. Când i-am spus să cumpere un biberon în drum spre casă, respiraţia i-a devenit  brusc, sacadată. - Aoleu, e cineva  însărcinat! Alex? Rares? - Ăştia sunt fii tăi de sex masculin, în teorie nu pot rămâne însărcinaţi deci, încearcă să  reţii mai mult aer în plămâni, te rog! E pentru Dodo. - A, bine, pentru, Dodo... Adică? Vrei să îi dai bobiţe cu biberonul? - Nu, nu, trebuie să îi dăm apă cu biberonul să nu-şi murdărească bărbiţa, m-a certat o concursionistă de asta că i-am îngălbenit barba. - Ce e aia o concursionistă? - mă întreabă jupânul cu tonul lui de scărpinat în cap. - O contorsionistă a concursurilor canine, dragă. E ceva la care am început să aspir brusc de când am înţeles că Dodo are potenţial. - Aha! Şi toate astea s-au întâmplat în doar trei ore de când lipsesc de acasă?   - Ehe, jupâne, în trei ore câte vieţi nu ...

La un moment dat, am observat că nu toţi shihtzuiţii sunt atât de murdari ca Dodoşenia. Cei mai mulţi erau cu părul în ordine, cu fundiţe şi fără scaieţi pe coadă. Mi-am dat seama că trebuie să mă informez neaparat, când ăsta mic a început să cadă la fiecare doi paşi împiedicându-se în propriile cosiţe. - A, zice o doamnă cu o shiţucă mică şi delicată ca o păpădie. Trebuie să mergeţi cu el,  o dată la două săptămâni la tuns, spălat şi coafat. Apoi trebuie să-i daţi apă cu biberonul, vedeţi cum toată bărbiţa a început să se îngălbenească? Asta înseamnă că îi daţi să lingă apa, nu-i aşa? face spre mine, brusc, cu un ton acuzator. - De fapt, nu o linge, o lipăie, de fapt nici n-o lipăie, se aruncă în tigaia cu apă ca un taur în mijlocul cirezii. De când îl am pe el nu mai spăl pe jos în mod tradiţional, ci în shiţui style, e un mop extrem de eficient, mai ales pentru colţuri. Aţi observat şi dumneavostră cred, îi spun pe un ton complice. - Oh, nici vorbă, se ofensează madam, inst...

Dacă apuci să fii mamă chiar şi o singură dată, rămâi cu instinctul matern activat pentru totdeauna. Îl mai bagi tu pe avarie cât se duc başbuzicii pe la casele lor dar asta nu înseamnă că nu ştii imediat când un puiuţ, de oricare rasă o fi el, a rămas singur prin boscheţi. Aşa că, ieri, când m-am întors acasă un piuit suspect ca tonalitate, mi-a zgândărit instinctul despre care spuneam. Dă-i şi caută, dă-i şi te uită, într-un sfârşit, găsesc un prichindel maro care ţipa disperat. L-am păzit din ochi vreo  trei ore bune, sperând că, aşa cum l-am auzit eu de după termopane o să-l audă şi  rătăcită de maică-sa, dar ţi-ai găsit!  Ştiam că puişorii trebuie lăsaţi  în locul în care îi găseşti dar cum era deja noapte am considerat că o să aibă mai multe şanse dacă îl iau în casă. I-am făcut culcuş într-o cutiuţă de carton şi-ntr-un târziu a  adormit cuminţel. Dimineaţă, chiar, foarte de dimineaţă aud un strigăt disperat pe care fara sa stiu cum, l-...

Când vine vorba de mâncare, Nătăfleaţă străluceşte de inteligenţă. Nu mestecă, să nu piardă timp, aspiră. În prima seară  crezând că blănosul stătuse nemâncat, l-am “compătimit” cu patru castroane de bobiţe pe care le-a aspirat într-un ritm năucitor. În timp ce-i umpleam al cincilea castron au început să mă roadă nişte bănuieli mai tare decât pantofii şi m-am oprit.    Au urmat zile intense de căutări despre cum trebuie să te comporţi cu un pedigrist flămând şi-am aflat că toată rasa lor e aşa hămesită şi dacă nu eşti atent cu gramajul  devin nişte chestii pe care nu mai reuşeşti să le scoţi la plimbare pentru că nu ştii de unde să le apuci.  Rasa a fost creată la comandă, se voia un câine atât de mândru şi îngâmfat cât să se asorteze cu atmosfera dormitoarelor imperiale, un câine leu, aşa cum presupuneau chinezii că o fi un leu  că de văzut nu văzuseră încă unul  în carne şi oase.  Cam ca în bancul ăla: - Chineze, ai văzut leu? - E...

La vârsta mea, oamenii fac lucruri trăsnite. Sar cu paraşuta, îşi fac selfie-uri cu grizzly împăiaţi sau mai puţin împăiaţi, îşi cumpără rulote, ies la pensie (norocoşii), cresc nepoţi, fluturi de varză, eu, ce să fac dacă nu-mi doresc deocamdată să sar cu paraşuta? Mi-am mai luat un căţel, ce vă închipuiaţi?  Din aprilie, densitatea populaţiei canine pe metru pătrat a depăşit, densitatea populaţie umane pe acelaşi metru pătrat. Cine, de ce, cum aşa, te-ai ţăcănit sunt întrebări care vin pe buze spontan şi apun la fel cum vin, în lipsă de răspunsuri.  S-a întâmplat şi gata! Un alt crăcănat blănos, a intrat pe uşa casei noastre  şi rămas a fost.  Dacă în cazul lui Lus von Pluş  şi a Veveriţei , nobleţea ţinea de caracter, individul în chestiune a venit cu pedigreeul atârnat de vârful cozii lui de Shihtzu care este. Ne-am chinuit mult cu numele că e cam greu să găseşti un nume dacă nu poţi privi câinele în ochi  iar pe el nu reuşeşti să-l priveş...

Jupânul a cumpărat un televizor uriaş şi l-a agăţat în sufragerie.  Desen de Juri Masoni Deschizi uşa şi gata, televizorul se învolburează, se învârtejează şi zbang! te trezeşti pe o plajă tropicală sau pe un vârf de munte semeţ, pe malul unui lac incredibil de albastru, pe coasta amalfitantă sau în tramvaiul ăla galben din Lisabona.  Orice îţi doreşti e acolo la o zvârlitură de  telecomandă. Eu prefer hamacul ăla galben, îl ştiţi ... şi sunetul fâş- pâş al oceanului. Fâş, pâş, fâş, pâş şi eu mă legăn... Stau acolo până cineva rămas în casă strigă de foame. În cosecinţă de cerinţă  fac zapping care e ceva ca un sap-ing pe telecomandă şi găsesc o emisiune cu bucătari deştepţi care se întrec în zornăit de polonice. Las flămânzii casei să viseze la cireşele de pe tort şi eu plec la piscină, exact, la măsuţa aia cu pahare cu umbreluţe. Televizorul meu e atât de mare şi deştept încât ştie mai bine decât mine ce ar putea să mă intereseze. Are o funcţie de ...

Campania  de denigrare a românilor a trecut de la ziare, ştirile alarmante de la ora 5, unde orice infractor de altă naţionalitate rămâne ”un infractor” dar când e vorba de un român, vine numit român de la începutul ştirii, a trecut spuneam, la filme.  E greu să găseşti un film italian contemporan în care rolul personajului prost, murdar şi hoţ să nu fie rezervat- românului. Aseară am văzut un film  "Tonno spiaggiato" - in traducere “Un peşte(ton) pe uscat”,  făcut de un băiat tânăr care şi-a făcut vânt de pe youtube direct în studiourile cinematografice, Franc Matano e numele lui. Comedioară începe ca o furtună într-un păhărel de ţuică şi  ajunge inevitabil la personajul Antonela, românca. Scena începe cam aşa: Trei femei vorbesc cu personajul principal, jucat chiar de Franc Matano ăsta, care  se preface a fi preot: Gazda prezintă preotului musafirele sale: - Ea e Dora. - A, Dora, bucuros să te cunosc, răspunde preotul. - Ea e româncă, continuă gaz...

Când m-am întors acasă, în ziua aniversării noastre, mi-am găsit jupânul cu ochii la fel de strălucitori ca-n prima zi când ne-am întâlnit. După 30 de ani, e foarte clar că asta mă emoţionează. - Avem robot, face jupânul în loc de :“La mulţi ani, iubita mea, raza mea de soare!” - Cum aşa? Ni l-au repartizat de la primărie? A aterizat singur? Stai, un pic! Ce fel de robot? întreb, asimilând încet informaţia. - De ăla, de care voiai tu, cândva, aspirator fără fir... - Aaa. Păi şi de ce îi zici robot, dacă e aspirator. - Ce aspirator, măi, e robot toata ziua, ia, uită-te la el. Are wi-fi, gps, bază de reîncărcare unde se duce singur, webcam, continuă jupânul în loc de” eşti la fel de frumoasă ca acu 30 de ani, pişcoţelul meu aromat”. Mă uit la drăcovenie mai atent. E rotund, mare cât o farfurie de pizza şi costă sigur cât bugetul pe un an al unui sătuc fără canalizare. Am vrut să cad în extaz dar jupânul era deja praf, aşa că m-am abţinut. - Îl cheamă Pufuşor şi îl poţi comanda de...

N-am apucat să vă povestesc că ne-a mai răsărit un blănos în casă. De fapt, o blănoasă, e o domnişoară şi se numeşte după cum îi sunt apucăturile, Riţa- Veveriţa. De frumoasă e cam urătă, seamănă cu Chewbacca din Star Wars dar dedesubtul părului care izvorăşte de la rădăcina nasului ca un palmier în fază de expansiune, se iţesc cei mai dulci ochi negri pe care i-aţi văzut vreodată.  Ştiu, m-am cam muiat la bătrâneţe şi fac să treacă drept dulce, o pungaşă care cunoaşte deja, pe de rost: “Bazele instrucţiei militare  a umanilor din familia de adopţie”.  Jupânul n-a opus niciun fel de rezistenţă. Când se întoarce de la muncă, trece imediat în poziţia “culcat” şi aşteaptă ca domnişoara să-i fluture prietenos coada pe sub nas. Asta se întâmplă numai când nu e foarte obosită sau când jupânul nimereşte biscuiţii ei preferaţi, altfel, se ştie, că domnişoarele nu trebuie să fie foarte disponibile.  Ţine de etichetă. Etichete pe care nu le mai avem pe nicăieri. Nici...

Există un scriitor, pe numele lui Alberto Toso Fei, veneţian de la 1354 cum îi place să se prezinte, care după multă cercetare şi documentare a strâns o mulţime de istorii şi legende despre Veneţia.  Una din ele, povesteşte despre unul din  ultimii clopotari din San Marco. Cu o statură impunătoare, avea peste doi metri şi nişte mâini uriaşe, clopotarul Zani fu notat de directorul unui institut ştiinţific. Canaletto  Dialogul trebuie să fi decurs cam aşa: - Măi, omule, frumos mort ai să mai fii, ştii tu, oare? Scheletul unui uriaş ca tine, ar fi mândria institului meu şi invidia colecţiilor din întreaga lume. Ce zici, mi-l vinzi mie? Nu-i păcat să-ţi rămână oasele cine ştie pe unde, în loc să câştigi un teanc de bani cu care să trăieşti fără grijă, până la sfârşitul zilelor tale. - Băi, moşnege, mai bine ţi-ai vedea de scheletul tău că tot te caută Balaura cu coasa şi tu umbli vraişte prin târg! trebuie să se fi enervat clopotarul la o aşa propunere. - Păi,...

Când fugeau babele prin parc să prindă pokemoni credeam că le-am văzut pe toate, iată, că m-am înşelat. De Stikeez aţi auzit? Nici eu până săptămâna trecută când se întoarse jupânul de la Lidl cu două sacoşe şi trei pliculeţe mici, umflate. Iniţial am crezut că-s bomboane, le-am pocnit rapid să-l sperii pe măria sa Von Pluş (asta ca să-i ţin metabolismul în alertă) şi când colo ce să vezi? Nişte jucării micuţe din gumă, cu piciorul în formă de ventuză. Drăguţe. Două roşii şi una portocalie. Rosioarele mele M-am dus repede şi le-am lipit în baie pe dozatorul de săpun, să-l enervez pe măria sa jupânul (tot pentru metabolism săltăreţ, adică). Astăzi, umblând cu shoppingul pe feisbuc în grupurile locale, unde lumea vinde de la mobilă, telefoane până la oliţe de noapte şi vile cu cinci etaje, dau peste patru anunţuri toate cu cel puţin 50 de comentarii unde nişte mame despletite îşi anunţau dublurile şi căutările de Stikeez(adică moniţoii cu ventuză), cam aşa: Maria...

În Burano , insula colorată despre care v-am mai povestit, pentru textul mai vechi apăsaţi pe cuvântul Burano , există o casă specială care a aparţinut unui om special, pe nume Beppe Suà.  Nu a fost scriitor, nici compozitor, nici conte, nici primar dar modalitatea inedită pe care a găsit-o pentru a-şi elibera creativitatea l-a făcut să devină mult mai faimos decât multe alte personalităţi locale. Numele lui adevărat era Giuseppe Toselli şi a lucrat ca om de serviciu la cinematograful comunal din Burano. Un om obişnuit  care a trăit pe o insulă unde culorile caselor se împart de la primărie pe bază de cerere şi în funcţie de capra vecinului. Dar, iată, că Bepi Suà de pe insula sa colorată a privit în sus, către lumea mare  şi-a observat că lumii îi lipsesc nişte linii, nişte chenare, triunghiuri, cercuri, pătrate şi-o infinitate de posibile combinaţii. Mintenaş şi-a cumpărat pensule şi culori şi-a început să le deseneze în aşa fel ca lumea să le vadă, să nu le m...

Dacă ajungeţi în Piazza San Marco  cu vaporaşul, o sa observaţi imediat cele două coloane mari din granit şi marmură care străjuie intrarea în piaţă.   Pe una din coloane este reprezentat un leu înaripat, simbolul sfântului Marcu, patronul oraşului,  cealaltă îl reprezintă pe sfântul Toader, protectorul oraşului, omorând un balaur care seamănă mai mult a crocodil dar, na! fiecare îşi numeşte crocodilii cum crede de cuviinţă. Coloanele nu au fost construite în Veneţia ci au fost aduse din Orient şi pentru mai bine de o sută de ani au rămas culcate la pământ pentru că nu descoperiseră încă macaraua şi nici sfinţii, sus numiţi, nu păreau interesaţi să-şi bată capul cu nişte pietroaie Se pare că, abia în 1173 un inginer pe nume Barattieri a găsit modalitatea să le ridice în verticală aşa cum sunt astăzi. Acesta a imaginat un sistem de funii ude cu ajutorul cărora a reuşit să ridice coloanele, centimetru cu centimetru. Când funiile se uscau, coloanele erau ...