Treceți la conținutul principal

Legenda clopotarului din San Marco

Există un scriitor, pe numele lui Alberto Toso Fei, veneţian de la 1354 cum îi place să se prezinte, care după multă cercetare şi documentare a strâns o mulţime de istorii şi legende despre Veneţia. 
Una din ele, povesteşte despre unul din  ultimii clopotari din San Marco. Cu o statură impunătoare, avea peste doi metri şi nişte mâini uriaşe, clopotarul Zani fu notat de directorul unui institut ştiinţific.
Canaletto 
Dialogul trebuie să fi decurs cam aşa:
- Măi, omule, frumos mort ai să mai fii, ştii tu, oare? Scheletul unui uriaş ca tine, ar fi mândria institului meu şi invidia colecţiilor din întreaga lume. Ce zici, mi-l vinzi mie? Nu-i păcat să-ţi rămână oasele cine ştie pe unde, în loc să câştigi un teanc de bani cu care să trăieşti fără grijă, până la sfârşitul zilelor tale.
- Băi, moşnege, mai bine ţi-ai vedea de scheletul tău că tot te caută Balaura cu coasa şi tu umbli vraişte prin târg! trebuie să se fi enervat clopotarul la o aşa propunere.
- Păi, sigur, ai dreptate! Aş putea muri înaintea ta şi tu ai rămâne şi cu banii şi cu scheletul, ce ai de pierdut?
Clopotarul se mai gândi oleacă, era ca şi cum ar vinde blana ursului din pădure, în fond, el va trăi, cu siguranţă, mai mult decât directorul, deci, căzu  la învoială.
Acum, na, ce face un clopotar cu o mulţime de bani la umbra clopotniţei într-o epocă în care nu aveau booking, pachete all inclusive în Thailanda sau mitinguri din contră pentru sau de susţinere împotrivă?
Începe să-şi petreacă zilele din crâşmă în crâşmă, bând şi chefuind, până când muri cu capul pe masă sau dacă ţinem să  respectăm termenii anatomici ai legendei, până când rămase cu osul frontal nepereche lipit de masă.
Directorul a venit  repejor să-şi ia scheletul, mă rog, cadavrul, dacă e să fim riguroşi.
Asta ar putea să însemne că:
- ori legendele nu-s obligate să urmărească nicio logică
- ori toţi crâşmarii fuseseră informaţi: ”Bă, când moare ăsta mă anunţaţi că trebuie să-l jupuiesc  de piele şi să îi iau scheletul” 
Altfel de unde ar fi ştiut directorul că ăsta era mort de beat şi ulterior, mort de tot?
Mă rog, ce rost are să mai scormonim, cert e că directorul l-a luat, l-a pigulit de carne, l-a făcut un schelet respectabil şi l-a aranjat în colecţia institutului. 
Mult mai târziu, pare că, scheletul clopotarului Zani a fost donat Muzeului de Ştiinţe Naturale din Venezia unde îl puteţi vedea dacă sunteţi curioşi. 
Eu am fost la muzeu înainte să aflu legenda aşa că n-aş putea să vă mint şi să vă zic că i-am făcut din mână lui Zani, pentru că erau o mulţime de dinozauri mai ochioşi decât el dar promit să mai fac o tură de recunoaştere.
Mai ales că, lume serioasă afirmă c-ar fi un schelet destul de plimbăreţ. Cică ar sta în raftul lui de schelet, acolo, la muzeu, numai până aproape de miezul nopţii, pentru ca la miezul nopţii se duce repede să sune clopotul mare şi apoi fantomeşte pe străduţele înguste cerşind bani de la călători doar-doar, va strânge suma necesară să-şi poată recupera scheletul din expoziţie.
Deci, până la următoarea poveste, eu vă sfătuiesc să aveţi grijă de scheletele dumneavoastre, şi să includeţi şi vizita la muzeu click aici în traseele voastre, pentru că pe lângă Zani sunt o mulţime de alte exponate deosebite.

Comentarii

Trimiteți un comentariu