Scaietisme

Unde dă DoDu, creşte. De data asta mi-a dat o leapşă.
Noroc că e prescurtată altfel terminam de răspuns, de Crăciun.
Eu o să încerc să strănut spre Emilian, sperând că n-are anticorpi pentru pojărelul ăsta lepşesc.



1.Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută!

Winnetou de Karl May
E prima carte în care am intrat şi a durat mult până m-am hotărât să ies.
De ce?
Pentru că fiind eu Winettou credeam că o să-i pot zice "Howgh" maică-mii şi ea să dea din cap cuminte şi să-mi răspundă cu “Facă-se voia ta, Winetoauco!"
Am ieşit din carte prin rostogolire, căzând eu de pe calul bălţat al vecinei care era de fapt o vacă. Mama mi-a dat un howgh cu vânătăi, all inclusive, de unde am dedus că ea citise cartea înaintea mea.

De curând, mi-a venit să intru în "Aş crede în Dumnezeu" de Costel Baboş.
De ce?
Să învăţ a privi în urmă, fără mânie.

Dar într-un film?

În Pretty woman că-s curioasă cum se vede lumea, cocoţată pe pici…

După amiaza lui nenea Giuseppe se vede că nu e bună. Il aud ţipând ca din gură de şarpe:
- Porco Giuda! Ladri! Siete dei ladri! Polizia infame!
Doi poliţişti, un el şi o ea, urcă liniştiţi în maşină, oameni în balcoane, nea Giuseppe, pe mijlocul străzii ameninţând din bicicletă.
Scena e gata, spectatorii interacţionează cu protagonistul, aflu astfel că, Giuseppe traversase haiduceşte strada, prin loc nemarcat.
Stradă care, merită specificat, la ora digestivului de după amiază, n-are trafic mai mare decât cel de pe blogul meu, dar legea e lege, de greşit, am greşit, admite infractorul, dă-mi amendă.
Lumea e de acord cu el, "ti ga visto"*, încep toţi să găgăiască în dialect.
Şi unde e problema, mă trezesc  adjudecându-mi rolul de soprană.
Nea Giuseppe trânteşte sacoşele jos, are nevoie de mâini să-mi explice.

Din nou, mi se dondolă gândul ăla ciudat :  italienii cu mâinile legate la spate ar deveni un popor foarte tăcut.

- Mi-au luat zece puncte din carnet, zbiară Giuseppe băt…

Cred că am început să mă simt destul de dezrădăcinată.
Simt nevoia şi încerc să găsesc interlocutori care să   trăiască, să experimenteze acelaşi tip de realitate ca cea pe care o parcurg eu.
Cei care ca şi mine, întâi smiorcăie după "acasă", apoi încep să citească fraze sforăitoare cu "acasă e locul unde ţi-e inima", urmează acalmia lui "cîndva o să mă întorc acasă",  întoarceri pasagere cu suferindul " e jale acasă", apoi brusc  te simţi suspendat ca o macaroană uriaşă desupra apei în care a fiert. Să cazi înapoi în oală sau în farfuria cu sos?
Cam aşa cum se întreabă şi Jay's show .
Mamă, ale cui tandalele...
Pare că mă cert cu lumea întreagă, de fapt sunt paşnică şi mă cert singură.
Mă enervez rău când mă aud spunând dezamăgită că "acasă" nu s-a schimbat nimic. De parcă, la plecare m-am uitat streaşină peste holda roditoare a patriei şi am strigat:
Băăă, fiţi atenţi, eu plec să văd lumea, până mă întorc să găsesc lună, s-a'nţel…