Rămas bun
Pe 31 martie, ora 21, 50, tatăl meu a murit. Trebuia să scriu asta negru pe alb. Negru, prea mult negru... I-am condus trupul acolo unde se duc trupurile fără să-i dau drumul, cu adevărat. Acum o s-o fac pentru că şi eu şi el trebuie să mergem mai departe. Trebuie să mergem mai departe mereu, vii sau morţi. Oriunde numai departe să fie. Niciodată prezenţi acolo unde suntem, totdeauna în afară vieţilor noastre. Şi, dintr- odată, vine sfârşitul. Sau începutul, zic unii. Nu există certitudini, nici despre viaţă, nici despre moarte. Ar trebui să facem repetiţii la moarte... Rămas bun, frumosul meu, minunatul meu, dragul meu! După ce- ţi tragi sufletul prin Înalt, tată, să vii să-mi povesteşti, auzi? Cât te aştept curăţ eu ceapa, nu-ţi fă griji!