Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2015

Rămas bun

Pe 31 martie, ora 21, 50, tatăl meu a murit.
Trebuia să scriu asta negru pe alb. Negru, prea mult negru...  I-am condus trupul acolo unde se duc trupurile fără să-i dau drumul, cu adevărat. Acum o s-o fac pentru că şi eu şi el trebuie să mergem mai departe.  Trebuie să mergem mai departe mereu, vii sau morţi. Oriunde numai departe să fie.  Niciodată prezenţi acolo unde suntem, totdeauna în afară  vieţilor noastre.  Şi, dintr- odată, vine sfârşitul. Sau începutul, zic unii. Nu există certitudini, nici despre viaţă, nici despre moarte.  Ar trebui să facem repetiţii la moarte... Rămas bun, frumosul meu, minunatul meu, dragul meu!


După ce- ţi tragi sufletul prin Înalt, tată, să vii să-mi povesteşti, auzi? Cât te aştept curăţ eu ceapa, nu-ţi fă griji!

Ce vraji mai face postarita mea

De mult poştaşul care sună de trei ori nu mai aduce nicio bucurie. În tolba lui de piele maronie locul scrisorilor a fost ocupat de facturi, avize de plată, somaţii, publicitate. 
 “Dragul meu, să ştii că mi-e tare dor de tine” s-a transformat în “Stimate client, vă aducem la cunoştinţă că...”, aşa că, până să apară poştăriţa asta, blondă şi zâmbăreaţă ca o lună plină, lumea din cartier deschidea poştaşului cu sentimente colţoase şi mişcări circulare.

Dacă până acum câteva săptămâni, era un: “du-te dragă şi deschide, o fi poştaşul”, sec şi fără vlagă, acum e un: “lasă, dragă, cobor eu, o fi poştăriţa” alert şi energic ca un tril de papagal mângâiat sub barbă. Facturile ajung în casă însoţite de un zâmbet larg şi-un oftat nostalgic şi în loc să fie trântite cu obidă în colţuri întunecate sunt aşezate cu delicateţe pe muşamaua cu lăcrămioare, brebenei şi alţi vestitori ai primăverii.
Azi dimineaţă, ţîr-ţîr, soneria! Întreb încruntată şi acră cine e, deşi ştiu că la ora aceasta nu poate…

Un alt 8 Martie...

Ce zi minunată! Soare, albinuţe botoase că trebuie să înceapă lucrările de sezon mai devreme, nişte cocori prinşi în  trafic... chiar, aţi avut ocazia să vedeţi ce aglomerat e pe deasupra? 
Ia priviţi Aici.
Că mie, când îmi pleacă başbuzicii în deplasare pun imediat gipiesul pe ei. Mama mea mă căuta cu binoclul pe malul gârlei, printre raţe şi gâşte dolofane, eu îmi scot vitejeşte smartphonul şi bag radarul în nori să văd dacă nu cumva copiluţul scoate capul pe geam. Ceea ce e foarte posibil, tinerii din ziua de azi ştim prea bine cum sunt şi de când soacră-mea a răcit foarte tare că a tras-o curentul în avion din cauză că pilotul a lăsat geamul deschis iar ei i-a fost ruşine să-l admonesteze, mă tot gândesc la câte şi mai câte scenarii dezastruoase.  Acu’ nimic de spus şi piloţii au dreptul la brize şi plete fluturând dar dacă, Doamne fereşte, se loveşte cu tâmpla de nori, de stele, de ceva, dacă-i intră cocorul, cra-cra! şi începe să ciugulească la butoane? De aia, eu supraveghez t…