Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din iunie, 2011

Timpul nu-i de vanzare…

În timp ce râsul vine- pleacă ca o ploaie repede de vară, tristeţea te inundă pe furiş, te umple uniform, cu răbdare, cu ştiinţă.
Când tristeţea ajunge în spatele ochilor începe să  se prelingă, fierbinte, pe obraji. Dacă tristeţea ar ajunge  mai sus de canalele lacrimale, creierul s-ar transforma într- o nucă plutitoare incapabilă să ia decizii.
Tristeţea e perfidă, lipicioasă şi dosnică. Fără furie nu-i poţi face faţă, eşti la degetul ei mic.
Acum 7 zile, tatăl meu a făcut un accident cerebral.
Sora mea îl ţine, cu pumnii ei mici, suspendat între lumi. Se pare că a reuşit să-l convingă să se întoarcă, nu ştim încă cât la sută din el se va reprinde
Uitasem să aştept dimineaţa cu emoţia începutului, probabil că trebuia să reînvăţ.
Mulţumind cu recunoştinţă şi afecţiune rudelor care au suplinit cu dragoste lipsa noastră: Cristi, Dana, Livia, Stela, ma rog pentru minunile fiecarei ore...

La furat de gondole

Veneţia are un efect ciudat asupra tuturor în general şi asupra anumitor domnite în special.
Imediat după  ce primul pod rămâne în urmă, încep oftaturile, ocheadele languroase prin balcoane, de unde, fiecare domniţă şi-ar dori să zărească niscaiva Casanovi fluturând din batiste. Dar cum Casanovii sunt ocupaţi să-şi întindă chiloţii pe sfoara de rufe, domnitele rămân atât de dezamăgite încât încearcă să se consoleze  cum pot, mai c-un spriţ, mai c-un aperitiv, mai c-un limoncello…
Nici nu vă închipuiţi câte domniţe sfărşesc prin a îmbrăţişa colacul toaletelor prin restaurante.
Fenomenul e atât de răspândit încât angajaţii restaurantelor, a hotelurilor nici măcar nu se mai miră, situatia transformându-se încet- încet într-un fel de normalitate normală, cum s-ar spune.
Şi cum hormonii gâlgăie iar aburii alcoolului gâdilă simţurile în mod furtunos, primii beneficiari de graţiile domniţelor afumate sunt cei care se nimeresc prin preajmă: ospătari, receptioneri, hamali  gondolieri, etc samd…

Aniversarea fara fum şi fara foc

Am dispărut ca măgăriţa între ceţuri din motiv de “toate mi se întâmplă numai mie”
Întâi am înţepenit de spate şi mi-am zis: ah! niente male o să stau mumuşel între perne şi-o să citesc şi-o să scriu câte-n lună şi-n stele dar nici bine n-am terminat de zis că, ochiul stâng se făcu roşu purpuriu şi dimpreună şi stângul şi dreptul, adică, începură să mă mănânce de-mi venea să-mi scot globii în palmă să-i frec cu peria de sârmă, să mă răcoresc .
Nu-i conjuctivită că de aia am avut când eram mai tânără, zglobie şi geloasă (ştiaţi, nu-i aşa, conjuctivită  e strâns legată de nivelul simţului de proprietate între parteneri) acu’  nu ştiu ce e, trebuie să aştept luna decembrie să aflu  că tocmai atunci am reuşit să prind rând la oculist.
Până atunci, mă tratez cu odihnă ‘telectuală( jupânul mormăie ”mda, din nefolosinţă direct în odihnă”) şi cu nişte lacrimi artificiale căci sunt în deficit de lacrimi mai ceva ca un deşert lăsat în paragină.

Acum că v-am povestit de ce lipsesc  de pe blogul…