Scaietisme

Dane, Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat.  De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon.  Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului. Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora. În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani! Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are ...

Cine şi-a adus părinţii, socrii sau orice fel de rudă în vizite mai lunguţe prin ţări străine ştie deja că dacă  Furazolidonul nu e Furazolidon tot degeaba, Trifermentul nu suportă comparaţii cu alţi înlocuitori, despre Dicarbocalm nici să nu mai vorbim. Lucrurile se complică când la mijloc e o soacră  care ştie toate indicaţiile medicamentelor pe de rost şi al cărui principal scop în viaţă e trimiterea la psiholog  a asistenţlor de farmacie. Bineînţeles că nefiind pe  limba ei, Pasărea( numele de cod al soacrei) nu se duce la farmacie singură ci însoţită de autoarea acestor rânduri tremurate. După prima încercare în care am constatat că ăştia nu ştiu să găsească principiile active ale medicamentelor numa' după numele româneşti, m-am întors acasă şi-am început să-mi fac temele cu guglosul la îndemână, să dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă şi copii mulţi, cui l-a inventat şi-l ţine în viaţă, altfel, vă daţi seama c-aş fi stat 4 luni, 3 săpămâni şi 2 zile printre c...

Nu-i aşa că ştiţi povestea aia cu  “Lampa lui Aladin”? Pun pariu că de “Lampadina lui Cătălin” n-aţi auzit până acum, aşa că, ce-ar fi să vă povestesc? A fost odată ca niciodată un jupân, (că dacă n-ar fi despre ce am sta noi aici să povestim?!?) care jupân avea o maşină nici mare, nici mică, nici joasă, nici înaltă, nici albă, nici neagră, foooarte frumoasă(pssst… am aflat că jupânul mai trage cu coada ochiului pe aici, aşa că subliniez, foarte fruuumoasă) aşa de frumoasă, că la soare te putei uita dar la ea, in ziua de marţi, ba! De ce tocmai marţea, v-aţi putea întreba? Este ea un fel de broscuţă năzdravană care se dă de trei ori peste cap şi se transformă în monstruleţ ca într-o binecunoscută reclamă? Nici vorbă, chiar dacă suntem într-o poveste, maşina această foarte fruuumoasă nu ştie să facă diferenţa. Jupânul ştie, însă. Marţea e singura lui zi liberă, aşa că, se scoală cu noaptea în cap şi-ncepe maratonul lui “astăzi trebuie să …“ . Întâi şi întâi...

Dane, Întreabă-mă: „Ai văzut vreodată un curcanozaur?” eu îţi răspund: „Ăhă... am şi mâncat!” şi uite-aşa scap de introducere, numai să nu continui să mă întrebi, ce e ăla un curcanozaur că mi se duce pupezii toată strategia. Mai bine îţi explic. Curcanozaurul e o nouă specie de animal cu aripi. Încă nu se ştie dacă un curcan s-a îndrăgostit de o elefantă sau un elefant s-a îndrăgostit de o curcă, nu se ştie nici dacă a fost o poveste de amor împărtăşită, despre toate astea, până şi bârficiosul ăsta de Gogol tace mîlc. Singurul lucru de care sunt foarte sigură e că cineva îl vânează, îl tranşează şi-l duce în supermarket că doar acolo l-a găsit jupânul L-a găsit, l-a cumpărat şi mândru, nevoie mare, l-a adus acasă. Nu, nu, pe tot, slavă Domnului, că ne-ar fi trebuit o peşteră numai pentru el. Şi-n plus, privindu-mă faţă-n faţă cu aripa, mi-a crescut ritmul cardiac cu cincizeci de bătai pe minut, îţi-nchipui că aş fi avut tupeu să-i smulg vreun tulei de pe...

Nu ştiu dacă aţi observat, sunt din nou la modă buzunarele. Cu fermoar, fără fermoar, cu capsă, cu clapă, pe orizontală, pe verticală, pe diagonală.  La pufoaica de iarnă am, nici mai mult nici mai puţin decât, opt buzunare.  Două la gât, două  pe piept, două la brâu şi două deasupra genunchilor. Puneţi în capetele ecuaţiei faptul că am doar două mâini şi-o să înţelegeţi că nu e simplu să-mi găsesc telefonul. Deşi aş putea să jur că l-am pus în buzunarul de la piept- stânga, îl găsesc în cel de deasupra genunchilor- dreapta şi asta numai după ce le inspectez pe  celelalte şapte.   Noroc că nu mai fumez, căci între a-mi găsi brichetă şi a-mi găsi pachetul de ţigări ar fi trebuit să-mi mestec gulerul de la pufoaică. E adevărat, există şi pac-menii. Cei care reuşesc să-şi exploreze buzunarele pipăindu-se pe deasupra. Ştii gestul. Pac, pac, pac! şi gata! ştiu exact unde au cheile, capul sau biletul de autobuz. Astăzi dimineaţă, eu şi controlorul. ...

Dane, să vezi, de data asta nu e vina mea că ajung atât de târziu să-ţi răspund. Jupânul a strâns- ce-a strâns, pe ascuns, până a făcut rost de nişte pietre colţuroase la rinichi. Cum bine se ştie, orice chestie ascunsă în patul conjugal, iese la iveală, ori pe unde a intrat, ori pe partea opusă cum fu şi în cazul ăsta. A trebuit să-i aplic diverse chestii peste şale, ceea ce s-a dovedit destul de dificil, având în vedere că stătea ascuns sub pat, cu degetele mari de la picioare, în gură. După ce-a eliminat două pietre, avea ochii cît farfurioarele pentru desert. I-au citit în pupilă şi-au mai găsit o piatră, în vârful rinichiului stâng. - Jupâne, uite care e treaba, dacă vrei să te iert, pietroiul ăsta, îl păstrezi mătăluţă pînă după Crăciun, când o să te duci la Bârlad, să-ţi vezi mămica. Cu şoricioaică, ceai de urechiuşa mâţului plus afecţiune maternă nefructificată, ţi-l va scoate cât ai zice sternocleidomastoidian, ‘nţeles? - Şi cum fac? - Păi ce ştiu eu? Dormi pe s...

Uf, Dane! Virgulelelelele mamei lor! Sufăr rău de boala asta de când mă ştiu. Eu o numesc virgulită, maică-mea zice că-s „carenţe gramaticale grave”, pe tine, nu te întreb, să nu te pun în dificultate aşa că preiau ideea . Virgule cu autoservire! Pun patru rânduri de virgule la sfârşit şi cei fără carenţe de alea să şi le aşeze unde simt nevoia. Şi, ca şi cum, nu era suficient că jumate de secol n-am învăţat atâta lucru pe limba mea mă zvârli parşiva asta de viaţă şi-n imaşul italian, unde lucrurile se complică vertiginos că au ăştia atâtea litere duble în fiecare cuvânt că ţi se face lehamite să-l mai scrii. Noroc de corectorul meu personal, başbuzicul mic . - Doi le „ll” , mama, si doi de „ss” şi acum doi de „zz” şi „e” ăla e cu accent, nu-l auzi? - Ce să aud? - Când zici „perchè”, ce auzi? - Păi ce zici, adică „perche”, doar nu-s surdă. - Nuuu, tu zici „perche” eu zic „perchè” cu è - Pentru că te dai şmecher de aia... eu nu văd nicio diferenţă. - Ţi-am mai spus, italia...

Dane, n-ai să crezi! Astă- noapte l-am visat pe Ceauşescu. Stăteam la masă împreună, la un fel de party- praznic cu mese lungi şi colivă cu bombonele albastre şi vorbeam. De fapt, mi-e foarte clar că-l întrebam într-una şi el îmi răspundea foarte politicos dar nu-mi aduc aminte nimic. Şi-acu’ că eu am avut tet-a- tet-uri nocturne cu Ceauşescu şi că el arăta foarte şic n-ar fi până la urmă aşa de neobişnuit, ciudăţenia s-a lăţit de-a stânga drept în patul conjugal unde năucită şi încă adormită îi spun jupânului: - Îh! Ştii pe cine am visat? - Îhm? - Pe Ceauşescu. - Şi eu. - Cum şi tu? - Şi eu. - Mă iei peste picior? dau să mă trezesc la el. - Nu, era aşezat la o masă de aia lungă de praznic şi eu eram ospătar... - Ia te uită!!! Înseamnă că m-ai văzut. - Nu, nu te-am văzut. Serveai şi tu? - Stăteam de vorbă cu el, la masă. - Păi da, unu cu sapa altu’ cu mapa. - Hmm... înseamnă că tu mi-ai pus sarmalele pe pantaloni. - Nu cred, am plecat după ce-am aşezat aperitivele. Bă...