Treceți la conținutul principal

Postări

Sirio, portami lontano

Cobor din tramvai, eu şi cu ziua mea când, mă trezesc abordată de o cucoană care vorbeşte italiană cu un accent moldovenesc mai puternic decât al meu. - Ascultă, doamnă, trăieşti aici? - Da, zic, cuminte căci tonul ei impetuos e gata să mă tragă de urechi. - Bine, atunci, spune-mi unde e strada Uloa numărul 8. Trec rapid prin toate fişierele cu străzi din memorie dar de strada asta n-am auzit, îmi pare rău, răspund cu ochii în pământ căci nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de mama când uitam ghiozdanul prin autobuze. Dă din mână a lehamite părăsindu-mă ca pe un şerveţel folosit în mijlocul străzii, scoate telefonul din buzunar şi zbiară la el pe acelaşi ton impetuos, de data asta pe româneşte: - Sirio, du-mă veloce în via Uloa 8, că nătătoala asta nu ştie nici de unele. Oare toate proastele trebuie să le găsesc numai eu? Ce i-o fi răspuns Sirio nu mai ştiu că a dispărut imediat după colţ. E clar că dumnealuiul avea mai multe fişiere cu străzi în memorie decât mine. Iată, deci, un alt ex
Postări recente

Consecventa cea de toate zilele

 Cam aşa . La 52 de ani ai mei, îmi agâţ consecvenţa de consecvenţa unui tinerel. Mă sprijin şi de el şi de ea, de consecvenţă, adică. Înalt, frumuşel, mereu pus la patru ace, fiecare buclă e buclată atât cît trebuie, fiecare dungă e milimetric atît cât trebuie, lângă geantă ţine  o sacoşică termică unde şi-a pregătit prânzul, sigur, vegetarian, se vede de la o poştă că e predispus genetic să ronţăie morcovi şi alte chestii buruienoase, îţi dai seama după piele, alură şi felul unduios de a se mişca.   Se aşează calm, impasibil, forfota din jur nu-l atinge, pare băgat într-o bulă în care nu pătrund sunete, scoate o carte şi începe să citească fără să privească în jur, fără să clipească. Pac, ţac, o staţie, două şi la a treia coboară. Rămân mereu surpinsă. Eu, pe o distanţă atât de mică, n-apuc să găsesc nici batista în propria-mi geantă care pare să-şi schimbe mereu geografia.   E atât de reconfortant să ştii că, plouă, ninge, aglomerat sau mai puţin aglomerat, băiatul acesta va urca de

Suntem personajele personajelor noastre

 De când cu închisul ăsta, pe sărite, în casă, am tot citit o mulţime de cărţi motivaţionale. Cică, să devii scriitor nu e greu, trebuie doar să te iei în serios, să crezi că eşti un scriitor şi să scrii măcar 10 minute în fiecare zi.  Nu contează dacă descrii clanţa uşii sau construieşti o dizertaţie despre radioctivitatea stratosferei, important e să scrii. Cum- necum, m-au prins cele zece minute în tren că, şi-aici e o şmecherie, unde te prinde, te prinde, nu ai dreptul să ignori momentul, te pui jos şi-l execuţi cu urgenţă, exact aşa cum se întâmplă cu alte momente de necesitate fiziologică. Domnul din faţa mea m-a privit scriind, preţ de câteva minute. Apoi, şi-a scos calculatorul şi a început să scrie şi el.  La coborâre nu m-am putut opri să nu trag cu ochiul la pagina lui: “Doamna de pe bancheta din faţă, adunase în păr, griul astral al dimineţii...” Ete! Ca să vezi! Poezie pură.  În timp ce, eu scrisesem: “Domnul aşezat pe bancheta din faţă avea o mască ciudată, un fel de trom

Nicio petala nu e risipita

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel.  Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ. Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici , urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra. Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt. Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.  Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor noastre se aşterne

Minimalismul minimalistului de rand

 De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta. De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.  Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la  goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap. Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci. Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie  toate să stea  în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu pantalonii scurţi şi că,

Alexa vs Google sau cine îşi dă mai multe aere

 Odată cu înaintarea în vârstă, ne ocupăm de chestii din ce în ce mai importante. Esenţiale. Ne paşte esenţialismul că tot e la modă. Şi eu, dar mai ales jupânul se ocupă de testarea celor doi roboţei concurenţi cu care ne-am îmbogăţit fauna: o Alexa cu ecran şi un difuzor Google mic şi pântecos.  Alexa are o voce feminină, senzuală e rapidă şi isteaţă foc, Gugălosul e un fel de domn plin de ifose pe care nu-ţi prea vine să-l deranjezi cu nedumeririle tale. Alexa Cu Alexa, jupînul nu prea dă la pace că nu i-l găseşte pe Cristi Minculescu dar îi bagă la înaintare, drept alternativă pe Salam şi Guţă et company. Au toată discografia pe Amazon Prime. N-aş fi crezut că globalizarea te poate lovi aşa puternic sub centură. Dar miezul problemii e altul în acestă discuţie. Pentru că, deşi e dificil de crezut, asta e o discuţie cu miez. Avem rezultatul unui examen extrem de important cu care jupânul a decis să testeze cei doi titani. Tadaaaa! Dacă îi cereţi lui Alexa să tragă un pârţ(nu vă uit

Tifone cand merge face Plic Poc

In Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Cincea  De când se aflase că-i miros lui Tifone picioarele, lui Lili cea Roz nu prea îi mai venea să glumească. Încropi un lighean dintr-un fund de butoi şi-ncepu să testeze diferite licori  găsite în camara lui Lili cea Verde. Când una din licori sfârâia, Tifone trebuia să bage şi al doilea picior când nu sfârâia, trebuia să-l scoată şi să aştepte următorul amestec. Aşa se făcu că, un picior sfârâia intermitent în timp ce celălalt stătea nepăsător şi privea toată isprava. Am uitat să vă spun că picioarele lui Tifone se comportau precum două entităţi separate, de aceea le şi numise Plic şi Poc după zgomotul pe care îl făceau atunci când păşea.   Uriaşul se topea ori de câte ori Lili Roz îi stătea prin preajmă, ar fi întors pădurea cu fundul în sus dacă ea, aşa, ar fi dorit.  Se spune că, vrând să glumească cu el, aceasta i-a cerut luna de pe cer să o agaţe în peşteră şi că imediat în noaptea următoare Tifone ar fi fost văzut îngrămădind luna