Scaietisme

În Burano, insula colorată despre care v-am mai povestit, pentru textul mai vechi apăsaţi pe cuvântul Burano, există o casă specială care a aparţinut unui om special, pe nume Beppe Suà.  Nu a fost scriitor, nici compozitor, nici conte, nici primar dar modalitatea inedită pe care a găsit-o pentru a-şi elibera creativitatea l-a făcut să devină mult mai faimos decât multe alte personalităţi locale. Numele lui adevărat era Giuseppe Toselli şi a lucrat ca om de serviciu la cinematograful comunal din Burano. Un om obişnuit  care a trăit pe o insulă unde culorile caselor se împart de la primărie pe bază de cerere şi în funcţie de capra vecinului. Dar, iată, că Bepi Suà de pe insula sa colorată a privit în sus, către lumea mare  şi-a observat că lumii îi lipsesc nişte linii, nişte chenare, triunghiuri, cercuri, pătrate şi-o infinitate de posibile combinaţii. Mintenaş şi-a cumpărat pensule şi culori şi-a început să le deseneze în aşa fel ca lumea să le vadă, să nu le mai simtă lipsa, le-a des…

Dacă ajungeţi în Piazza San Marco  cu vaporaşul, o sa observaţi imediat cele două coloane mari din granit şi marmură care străjuie intrarea în piaţă. 

 Pe una din coloane este reprezentat un leu înaripat, simbolul sfântului Marcu, patronul oraşului,  cealaltă îl reprezintă pe sfântul Toader, protectorul oraşului, omorând un balaur care seamănă mai mult a crocodil dar, na! fiecare îşi numeşte crocodilii cum crede de cuviinţă. Coloanele nu au fost construite în Veneţia ci au fost aduse din Orient şi pentru mai bine de o sută de ani au rămas culcate la pământ pentru că nu descoperiseră încă macaraua şi nici sfinţii, sus numiţi, nu păreau interesaţi să-şi bată capul cu nişte pietroaie Se pare că, abia în 1173 un inginer pe nume Barattieri a găsit modalitatea să le ridice în verticală aşa cum sunt astăzi. Acesta a imaginat un sistem de funii ude cu ajutorul cărora a reuşit să ridice coloanele, centimetru cu centimetru. Când funiile se uscau, coloanele erau cu un centimetru mai aproape de …

Burano- e o mică insulă satelit a Veneţiei, renumită pentru casele colorate şi dantelele lucrate manual de o excepţională frumuseţe. Îndeletnicirea principală a localnicilor, pescuitul, pare că a generat atât nevoia de a colora casele pentru a putea fi identificate, cu uşurinţă, pe timp de ceaţă cât şi arta dantelăriilor, inventată de soţiile nevoite să găsească soluţii ingenioase de reparare a plaselor pescăreşti. Pare-se că şi ideea colorării caselor e tot treabă de femeie. 
- Băi, Antonio, ce căutai, mă, la Giussepina? Nu ţi-e ruşine? Te-am aşteptat cu ceaunul de spaghete pe plită, toată noaptea, că mi-am zis, săracul bărbatul meu, cum pescuieşte şi pe ploaie şi pe ceaţă!  Şi când, colo, ce să vezi, ţie îţi sticleau ochii lângă perna nenorocitei aleia, că dacă o prind umplu canalul cu fulgi, nu alta!
- Nu da, Pina, nu da, era o ceaţă, astă-noapte, când să ne întoarcem de nu ne vedeam între noi, pe punte, cum era să văd că am intrat în altă casă. - Păi, era ceaţă şi-n casă, Antonio? …

Oricum aş numi-o, Florenţa sau Firenze( sună bine şi Firenze de Florenţa) se afla de mult pe lista mea cu locuri de vizitat. Pentru că am putut să-i dedic doar două zile, eu, care sunt o neorganizată patentată, de data asta am decis să mă organizez: am croit un  intinerariu care să demonstreze că nu-ţi trebuie nici mulţi bani şi nici mult timp să fugi de acasă, cu folos. Mai ales când ai la dispoziţie trenuri care merg cu 240 de km la oră numai dacă stă fochistul pe feisbuc, altfel prinde fără efort şi 300 la oră.

 Niţel ghinion am avut în ce priveşte timpul, a plouat continuu, astfel toate minunăţiile Florenţei au avut o tentă roz căci aşa de vedea de sub umbreluţa mea roşie, entuziasmul meu a adăugat mici oaze de zâmbet şi soare, numai bune de tras sufletul.
Florenţa, cum cred că deja aţi auzit sau văzut e un muzeu în aer liber, de fapt, orice colţ, orice străduţă, orice clădire pulsează, orice piatră spune poveşti de adormit oameni dornici de frumos.  Pe florentini i-am perceput c…

Din microbuzul cu care merg spre Vaslui lipseşte doar mileul croşetat de pe televizor.  Televizorul e de la firmă, mocheta gri petrol şi perdeluţele maro le-a ales nevasta şefului, Şefiţa, o alintă şoferul suspect de afectuos. Bagă cu bluetooth-ul filme româneşti “că nu se vede scrisul până-n spate”. - Nu se mănăncă în maşină, vă rugăm frumos, nici pe caz de diabet sau alte boli pentru că o să oprim peste o oră la popas şi acolo puteţi lua tot ce doriţi plus cafeaua, sucul sau ceaiul pe care le oferim de la firmă. Nu toate trei, doar unu’, adică dacă iei ceai, nu mai iei cafea, să fim clari. Avem pe cineva cu alergie la căţel mic? Vă întreb pentru că avem o doamnă care vrea să ajungă cu căţelul la Focşani. Sunteţi de acord?  A, nu ne opunem? Foarte bine! Aşa, deci, doamnă sunteţi  foarte norocoasă, lăsaţi cuşca pe coridor să pot vedea că nu îl extrageţi prin microbuz şi, vă rog, 50 de lei să-i tăiem bilet. Doamna cu căţelul e bucuroasă şi promite recunoştinţă veşnică firmei, şoferul…