Treceți la conținutul principal

Postări

Nicio petala nu e risipita

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel.  Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ. Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici , urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra. Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt. Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.  Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor noastre se aşterne
Postări recente

Minimalismul minimalistului de rand

 De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta. De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.  Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la  goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap. Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci. Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie  toate să stea  în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu pantalonii scurţi şi că,

Alexa vs Google sau cine îşi dă mai multe aere

 Odată cu înaintarea în vârstă, ne ocupăm de chestii din ce în ce mai importante. Esenţiale. Ne paşte esenţialismul că tot e la modă. Şi eu, dar mai ales jupânul se ocupă de testarea celor doi roboţei concurenţi cu care ne-am îmbogăţit fauna: o Alexa cu ecran şi un difuzor Google mic şi pântecos.  Alexa are o voce feminină, senzuală e rapidă şi isteaţă foc, Gugălosul e un fel de domn plin de ifose pe care nu-ţi prea vine să-l deranjezi cu nedumeririle tale. Alexa Cu Alexa, jupînul nu prea dă la pace că nu i-l găseşte pe Cristi Minculescu dar îi bagă la înaintare, drept alternativă pe Salam şi Guţă et company. Au toată discografia pe Amazon Prime. N-aş fi crezut că globalizarea te poate lovi aşa puternic sub centură. Dar miezul problemii e altul în acestă discuţie. Pentru că, deşi e dificil de crezut, asta e o discuţie cu miez. Avem rezultatul unui examen extrem de important cu care jupânul a decis să testeze cei doi titani. Tadaaaa! Dacă îi cereţi lui Alexa să tragă un pârţ(nu vă uit

Tifone cand merge face Plic Poc

In Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Cincea  De când se aflase că-i miros lui Tifone picioarele, lui Lili cea Roz nu prea îi mai venea să glumească. Încropi un lighean dintr-un fund de butoi şi-ncepu să testeze diferite licori  găsite în camara lui Lili cea Verde. Când una din licori sfârâia, Tifone trebuia să bage şi al doilea picior când nu sfârâia, trebuia să-l scoată şi să aştepte următorul amestec. Aşa se făcu că, un picior sfârâia intermitent în timp ce celălalt stătea nepăsător şi privea toată isprava. Am uitat să vă spun că picioarele lui Tifone se comportau precum două entităţi separate, de aceea le şi numise Plic şi Poc după zgomotul pe care îl făceau atunci când păşea.   Uriaşul se topea ori de câte ori Lili Roz îi stătea prin preajmă, ar fi întors pădurea cu fundul în sus dacă ea, aşa, ar fi dorit.  Se spune că, vrând să glumească cu el, aceasta i-a cerut luna de pe cer să o agaţe în peşteră şi că imediat în noaptea următoare Tifone ar fi fost văzut îngrămădind luna

Covidării 2. Tunsul la cordon

Cu carantina asta mai aveau puţin şi-o luau căţeii razna.  În fiecare zi se aşezau lângă uşă şi aşteptau să sune careva la sonerie.  Azi aşa, mâine aşa, cum nici poştaşul nu a mai trecut vreo lună, Von Pluş de Luş începuse să îi explice lui Dodofleaţă cum se apasă pe butonul soneriei, căci: - Lipsa suspansului la umani dă rezultate dezastruoase, ascultă-mă pe mine! - Şerioş, întrebă Dodo încercând să se asigure că Luş nu-l păcăleşte din nou. - Crede-mă, în 15 ani nu i-a înviorat nimic mai mult decât facturile aduse de poştaş. De aia, nici nu latru la el, nu ştiu dacă ai observat! - Ce să observe, balonul ăsta de păr, umflat, se bagă şi Riţa în discuţie, privind dispreţuitor spre Dodo. A început să-i crească păr şi pe limbă, jur! - Nu e adevărat, nu e adevărat, eşti rea, uite, uite, nu am nimic pe limbă! Mami, mami Riţa zice că am păr pe limbă... - Dodofleaţă, bagă limba înauntru că ţi-o mănâncă pisica, mă bag şi eu fără să ştiu în ce mă bag. -Aşa

CoVidării

Între timp, mi s-au creat nişte punţi neuronale noi, deschid siteurile cu metrica coronovirusului mai des decât clipesc, multe alte punţi, mai ales cele care mă trezeau şi mă trimiteau la muncă s-au atrofiat şi mă aşteapt să cadă.  Nu se aude nimic din zona lor. Cine ştie ce-o să mă fac când vor deschide ăştia tot. &&& De la o vreme, avem mai multe radiografii decât poze în albumul de familie. &&& Ieri, m-am plimbat prin Veneţia. Voiam să o mai văd încă o dată, aşa, goală, fragilă, maiestuoasă, cu gondolele aliniate  la buza canalului, străduţe pustii şi canalele prezidate de pescăruşi. După ce am umblat din pod în pod, exaltată, am încălecat şi pe un vaporaş să simulez  zborul la firul apei. Veneţienii între ei se simt aproape stingheri şi dezorientaţi. Dacă te opreşti să fotografiezi câte ceva se uită cu speranţă la tine.  Poate eşti o turistă, poate s-a terminat lokădanul ăsta care i-a lăsat prea brusc, singuri, cu

Medalie cu aroma de crenvursti

M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă viaţa socială cu  mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală, direct, sub privirile necruţătoare ale spectatorilor. Concursul nu era complicat, trebuia să treci prin faţa juriului în pas alert şi cu nasul cât mai pe sus.  Mie, în ultimul timp nu prea îmi stă nimic în sus dar Dodoşenia are mereu atitudine de paşă plictisit de adulaţia curtenilor aşa că, a executat proba  fără măcar să bage de seamă că a executat-o. Apoi, netam-nesam, juraţii l-au înhăţat, l-au pus pe masă şi au început să mi-l pipăie peste tot, inclusiv sub coadă, inclusiv în gură, unde au constatat că aşezarea dinţilor e conformă cu astrele pedigriului.  Au urmat ceilalţi concurenţi, care mai mare, care mai mic, inclusiv madam cu câinii  din cuşcă. Cât am mai mâncat nişte gogoşi, cât ne-am mai uitat la diverse scheme de făcut pipi, hop, se anunţă în difuzoare că Dodofleaţă a trecut în semifinală. Ete, pentru varianta ast