Scaietisme

A cest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică Liviu Nanu, semnalat în agenda mea telefonică drept LivNanuagonia, totul legat să încapă pe un singur rând. Zilele trecute am avut ocazia să ne vedem chiar dacă fugitiv, în sens vizual adică, Liviu fugea mâncând pământul după vaporaş iar eu dădeam dezdemonă din batistuţă la mal, dar a fost suficient să înţelegem că suntem exact aşa cum ne gândeam noi că suntem, când ne citeam pe Agonia, adică nişte persoane cool, vorba tiktokiştilor. Important e că, aşa, am intrat în posesia celei mai recente cărţi a lui, Ziua P(r)ostului şi  dacă nu ar fi insinuat o provocare în autograful însoţitor poate nu mă urneam să demonstrez că nu pot adormi cu creionul în mână, că eu aşa citesc cărţi în ultimul timp doar- doar ‘oi păcăli Alzheimerul să treacă pe partea cealaltă când mă vede. Personajele din seria Cărciuma lui Bicuţă populează şi acest ultim volum şi alegerea de a-l...

 Dom’le, pandemia e pe cale să treacă.  Supermarketul în care am intrat să iau crănţănele la căţei, dă de ştire că organizează un curs de bucătărie multietnică.  Printre diverse  nume care încep abrupt cu trei consoane una după alta, hop şi un nume care mă face să tresar, patriotic: cuoca Maricica.  Bucătăreasca Maricica, după cum povesteşte afişul, va găti mâncare tipică românească şi anume: ouă umplute, pârjoale şi colţunaşi. Ştiam că noi, românii, am descoperit focul, roata şi căţăratul în copaci dar că am inventat şi ouăle umplute e o adevărată chestie. Chiar că îţi vine să te întrebi, ce mama mă-sii, ar fi făcut omenirea asta fără noi? Nţă-nţă!

Cobor din tramvai, eu şi cu ziua mea când, mă trezesc abordată de o cucoană care vorbeşte italiană cu un accent moldovenesc mai puternic decât al meu. - Ascultă, doamnă, trăieşti aici? - Da, zic, cuminte căci tonul ei impetuos e gata să mă tragă de urechi. - Bine, atunci, spune-mi unde e strada Uloa numărul 8. Trec rapid prin toate fişierele cu străzi din memorie dar de strada asta n-am auzit, îmi pare rău, răspund cu ochii în pământ căci nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de mama când uitam ghiozdanul prin autobuze. Dă din mână a lehamite părăsindu-mă ca pe un şerveţel folosit în mijlocul străzii, scoate telefonul din buzunar şi zbiară la el pe acelaşi ton impetuos, de data asta pe româneşte: - Sirio, du-mă veloce în via Uloa 8, că nătătoala asta nu ştie nici de unele. Oare toate proastele trebuie să le găsesc numai eu? Ce i-o fi răspuns Sirio nu mai ştiu că a dispărut imediat după colţ. E clar că dumnealuiul avea mai multe fişiere cu străzi în memorie decât mine. Iată, deci, un alt ex...

 Cam aşa . La 52 de ani ai mei, îmi agâţ consecvenţa de consecvenţa unui tinerel. Mă sprijin şi de el şi de ea, de consecvenţă, adică. Înalt, frumuşel, mereu pus la patru ace, fiecare buclă e buclată atât cît trebuie, fiecare dungă e milimetric atît cât trebuie, lângă geantă ţine  o sacoşică termică unde şi-a pregătit prânzul, sigur, vegetarian, se vede de la o poştă că e predispus genetic să ronţăie morcovi şi alte chestii buruienoase, îţi dai seama după piele, alură şi felul unduios de a se mişca.   Se aşează calm, impasibil, forfota din jur nu-l atinge, pare băgat într-o bulă în care nu pătrund sunete, scoate o carte şi începe să citească fără să privească în jur, fără să clipească. Pac, ţac, o staţie, două şi la a treia coboară. Rămân mereu surpinsă. Eu, pe o distanţă atât de mică, n-apuc să găsesc nici batista în propria-mi geantă care pare să-şi schimbe mereu geografia.   E atât de reconfortant să ştii că, plouă, ninge, aglomerat sau mai puţin aglomer...

 De când cu închisul ăsta, pe sărite, în casă, am tot citit o mulţime de cărţi motivaţionale. Cică, să devii scriitor nu e greu, trebuie doar să te iei în serios, să crezi că eşti un scriitor şi să scrii măcar 10 minute în fiecare zi.  Nu contează dacă descrii clanţa uşii sau construieşti o dizertaţie despre radioctivitatea stratosferei, important e să scrii. Cum- necum, m-au prins cele zece minute în tren că, şi-aici e o şmecherie, unde te prinde, te prinde, nu ai dreptul să ignori momentul, te pui jos şi-l execuţi cu urgenţă, exact aşa cum se întâmplă cu alte momente de necesitate fiziologică. Domnul din faţa mea m-a privit scriind, preţ de câteva minute. Apoi, şi-a scos calculatorul şi a început să scrie şi el.  La coborâre nu m-am putut opri să nu trag cu ochiul la pagina lui: “Doamna de pe bancheta din faţă, adunase în păr, griul astral al dimineţii...” Ete! Ca să vezi! Poezie pură.  În timp ce, eu scrisesem: “Domnul aşezat pe bancheta din faţă avea o mască ciud...

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel.  Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ. Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici , urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra. Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt. Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii.  Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor ...

 De fapt, cel mai rău mă intrigă treaba cu minimalismul ăsta. De când am început să studiez problema cu aglomeraţia inutilă de lucruri din viaţa noastră, dulapul meu cu haine, arată ca o gară cu trenuri deviate. Adică, gol sau aproape gol, pentru că, înăuntru, au rămas doar şapte ţinute pe şapte umeraşe, restul hainelor le-am înghesuit în trei saci negri.  Jupânul mă priveşte nedumerit cum în fiecare dimineaţă, deschid dulapul şi privesc satisfăcută la  goliciunea lui ordonată, inspir, expir să circule energia şi-apoi încep să-mi caut haine în sacii negri depozitaţi lângă dulap. Nu mă ating de ţinutele alea minimaliste, pentru că mi se rupe sufletul de alea exilate în saci. Jupânul mormăie că nu e deloc normală toată chestia asta şi că, sigur, am înţeles pe dos. Poate, hainele din saci trebuiau să rămână în dulap şi alea de pe umeraş în sac sau poate “ trebuie  toate să stea  în dulap, dacă tot le-ai cumpărat, acu’ ce e aia, să ai neapărat o emoţie specială cu p...