Treceți la conținutul principal

Nicio petala nu e risipita

 E sâmbătă dimineaţa, o zi de iarnă superbă, însorită, decid să plec cu tinereii clanului patruped, Riţa şi Dodofleaţă, la o plimbare mai lungă prin  orăşel. 

Bandiţii, cum înţeleg că e vorba de umblat fleaura, cum încep concursul de  pipilit alternativ.

Prima, începe Riţa cu piciorul în şpagatul cu extensie de care v-am mai povestit, aici, urmează Dodo, mut de admiraţie, după ce "citeşte" bine fiecare parte a mesajului, urinează solemn, deasupra.

Cred că figura asta e destul de enervată în lumea lor, o fi vreun fel de afront căci, Riţa se întoarce să  repete cu figura cu şpagatul, subliniind ceea ce spusese probabil înainte, Dodo, curios, încearcă să afle dacă nu cumva şi-a schimbat opinia şi se pipileşte hotărăt să aibă ultimul cuvânt.

Eu, mă regăsesc cu capetele leselor în mână privind resemnată scena care se repetă la fiecare zece paşi, visând inutil să ajung la capătul străzii. 

Deodată o ploaie de petale roşii plutind în aer pe deasupra capetelor noastre se aşterne pe asfalt transformând griul impersonal, rece într-o scenă care mă face să zâmbesc mai ales că pe mustăţile lui Dodo s-au aşezat mare parte din petale. Ridic capul şi văd la geam pitită o bătrânică micuţă care, zâmbind se scuză încurcată pentru incidentul colorat care s-a revărsat peste noi.


Privesc la Dodo şi la Riţa care se scutură la unison încercând să scape de petalele roşii, privesc la rotuarul transformat într-o clipă într-o desfătare pentru ochi, apoi mimez o îmbrăţişare către bătrână spunându-i că sunt minunate petalele ei pe asfalt. Mă priveşte nedumerită dar e bucuroasă de zâmbetul meu, îl ia şi pleacă cu el în casă, astăzi nu va mai fi singură, o să-i povestească muşcatei că a primit un compliment.

Comentarii

Trimiteți un comentariu