Scaietisme

In Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Cincea  De când se aflase că-i miros lui Tifone picioarele, lui Lili cea Roz nu prea îi mai venea să glumească. Încropi un lighean dintr-un fund de butoi şi-ncepu să testeze diferite licori  găsite în camara lui Lili cea Verde. Când una din licori sfârâia, Tifone trebuia să bage şi al doilea picior când nu sfârâia, trebuia să-l scoată şi să aştepte următorul amestec. Aşa se făcu că, un picior sfârâia intermitent în timp ce celălalt stătea nepăsător şi privea toată isprava. Am uitat să vă spun că picioarele lui Tifone se comportau precum două entităţi separate, de aceea le şi numise Plic şi Poc după zgomotul pe care îl făceau atunci când păşea.   Uriaşul se topea ori de câte ori Lili Roz îi stătea prin preajmă, ar fi întors pădurea cu fundul în sus dacă ea, aşa, ar fi dorit.  Se spune că, vrând să glumească cu el, aceasta i-a cerut luna de pe cer să o agaţe în peşteră şi că imediat în noaptea următoare Tifone ar fi fost...

     Odată cu înaintarea în vârstă, unora li se întâmplă să chelească, altora să facă burtă, Georgel nici una, nici alta, începu să facă salturi temporale.   Şi doar, trecuse cu destulă uşurinţă peste celelalte etape ale vieţii, nimic nu prevestea că tocmai vârsta care ar fi trebuit să-i aducă tihnă şi înţelepciune să-l arunce nemilos în misterioasa şi învolburata încrengătură a liniilor temporale. Niciodată nu se simţise atât de speriat, avea nevoie de ajutor, avea nevoie de cineva care să înţeleagă ce i se întâmplă.      De aceea, uitându-se, când într-o parte când în alta,  cu mare atenţie să nu fie văzut, sună, la uşa unei case vechi,  în dreptul inscripţiei cu numele dr. Mihai Viteazul, specialist în probleme psihice, psihotronice normale şi paranormale. Uşa se deschise cu un clic absolut banal, lăsând vederii o sală de aşteptare care nu oferea mai multe indicii decât clicul uşii.  O voce care părea să vină din tavan îl i...

În Ţara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a Patra De fapt, pe mine mă cheamă Artemisa, dar l-am văzut pe Igor cum ofta la filmele Lollobrigidei aşa că  nu m-am supărat când a început să mă strige Gina. Îl cunosc de când era foarte mic şi visa să-şi facă o casă pe lună apoi,când i-am adus  o trompetă rătăcită cine ştie cum, a zis că e un semn şi că va deveni mai faimos ca Louis Amstrong, deşi, la vremea aceea, tânără şi în putere, c-o simplă lovitură de coadă l-aş fi zvârlit drept în cârca lunii şi tot satul ar fi avut de câştigat. Igor nu are ureche muzicală, să nu-i spuneţi că v-am zis. Din cauza asta, eram gata să dau în depresie. Când se apuca să sune în trompetă, îmi săreau ciocănelele pe timpan şi- mi clănţăneau falenele de ziceai că am friguri galbene. E drept că am scăpat de păduchi pentru totdeauna dar dacă m-ai fi pus să aleg, sincer, aş fi ales să rămân păduchioasă. Noroc de Tobias că a înţeles ce mi se întâmplă şi mi-a făcut nişte dopuri de urechi din...

- Eh,  Năică, ce-ai făcut la curs? Ai aflat ceva nou?  - Mai întrebi? E o chestie cursul ăsta, dom'le, ceva, de nu ai văzut!  - Serios?  - Serios! Te-am minţit eu vreodată?  - Parcă, da,  nu-mi amintesc. - Uite, vezi, de aia eu nu știu dacă să merg înainte cu relaţia noastră! Nu-mi dau seama dacă eşti decât uituc sau...  - Dar ce, Nae, noi avem o relaţie?  - Cică, da! Aşa a zis psiholoaga, cel puţin. - Da' ce i-ai spus, dom’le, de poate să bănuiască aşa ceva despre noi! Dacă se ajunge la Sofica cu asemenea vorbe, dorm pe scara blocului, până la sfârşitul zilelor! Şi-apoi, asta e o minciună total neadevărată! Că cinstim o bere şi mai vorbim despre problemele înconjurătoare asta nu poate să fie ceva de rău sau chestie de aia... de...ofomonie. - Homofonie, Lică, hofomonie, ptiu, pardon, că-mi provoci iar confuzii mentale. - Pardon, nepardon, recunoaşte că nu există nicio chestie între noi. - Există şi nu există. Aşteaptă să î...

Când m-am întors acasă, în ziua aniversării noastre, mi-am găsit jupânul cu ochii la fel de strălucitori ca-n prima zi când ne-am întâlnit. După 30 de ani, e foarte clar că asta mă emoţionează. - Avem robot, face jupânul în loc de :“La mulţi ani, iubita mea, raza mea de soare!” - Cum aşa? Ni l-au repartizat de la primărie? A aterizat singur? Stai, un pic! Ce fel de robot? întreb, asimilând încet informaţia. - De ăla, de care voiai tu, cândva, aspirator fără fir... - Aaa. Păi şi de ce îi zici robot, dacă e aspirator. - Ce aspirator, măi, e robot toata ziua, ia, uită-te la el. Are wi-fi, gps, bază de reîncărcare unde se duce singur, webcam, continuă jupânul în loc de” eşti la fel de frumoasă ca acu 30 de ani, pişcoţelul meu aromat”. Mă uit la drăcovenie mai atent. E rotund, mare cât o farfurie de pizza şi costă sigur cât bugetul pe un an al unui sătuc fără canalizare. Am vrut să cad în extaz dar jupânul era deja praf, aşa că m-am abţinut. - Îl cheamă Pufuşor şi îl poţi comanda de...

În Ţara DeDragului din ValeDixit.  Cartea a treia Când am văzut ploaia de stele m-am fâstâcit mai tare decât mă fâstâcesc de obicei. Pe mine mă plăteşte satul să strâng stele. Să le pun deoparte pentru zile negre. Şi eu le pun.  Le culeg, vorbesc cu ele, le spun că nu trebuie să le fie frică că Susul şi Josul nu-s despărţite de nimic şi oricând se pot întoarce dacă asta-şi doresc. La urma urmei, nimeni nu poate dovedi că Josul nu-i Susul cu Josu-n Sus sau Susul nu-i  Josul cu Susul-n Jos, nu-i aşa?  Şi ele se pun pe râs. Aţi auzit vreodată o stea râzând?  Seamănă foarte mult cu râsul de furnică pitică. E la fel de cristalin.  Imediat ce termină de chicotit le îmbii să-şi aleagă sertăraşul. Eh, numai că, aici, totul devine mai complicat. De obicei, stelele mari vor să stea în sertăraşe mici chiar dacă asta face să le mai rămână câte-o danteluţă pe dinafară, iar cele mici zic că se simt prea singure în cutiile mari.  Aţi văzut vreodat...

În tara DeDragului din Vale Dixit. Cartea a doua Întâmplările din  seara în care a dispărut luna au fost de-a dreptul înfricoşătoare şi despre ele aş vrea să povestesc, domnule judecător. De obicei, după ce mulg balena îmi place să stau în fotoliul meu cu scriciolici şi să mă uit prin trompetă la stele.  Asta am făcut şi în seara aceea. M-am aşezat, mi-am potrivit păturica peste genunchi, am lăsat să mă cuprindă fericirea până aproape de urechi şi-abia apoi am întins mâna după trompetă, altfel nu e chip s-o prind, bat-o să bată de trompetă, când sunt supărat se ascunde de n-o mai găsesc cu zilele, face mai multe hachiţe decât o babă la măritat.  Deci, iau trompeta o pun  la ochi, prind în cătare Carul Mare, deschid ochii şi... beznă! Nimic! La început am crezut c-oi fi băgat muştiucul trompetei în ureche că  mi se mai întâmplă când sunt emoţionat dar acum nu aveam niciun motiv să fiu emoţionat şi ca drept urmare nici nu eram. Beznă- beznă, cum spuneam, ş-undeva...

Ce s-a întâmplat cu luna?  Dixit. Prima carte Bre, ce zi încurcată!  Întîi nu mi-am găsit ochelarii, apoi protezele, apoi ciupicii norocoşi fără de care pescuiesc numai plătici şi sticle de Coca Cola, apoi dragocăruţa lăsată de babă fără zeamă de varză...  Când în sfărşit m-am pornit, dau să arunc năvodul, ia Caru’Mare de unde nu-i.  Da’ de fapt, ce spun eu Carul Mare, nu era nici cel mititel şi nici vreo altă stea, cerul era mai ştirb decât prostul satului. De Lună n-am făcut mare caz pentru că mai are obiceiul să stea la fursecuri însă după un timp am început să intru la idei. Dacă i-aş fi spus babei despre întîmplarea aceasta nemaipomenit de ciudată, m-ar fi pus să-mi şterg ochelarii, ceea ce am şi făcut dar asta nu a schimbat situaţia.  Am aruncat năvodul, aşa, pe întuneric, pentru că e mai bine să mă duc acasă c-o plătică decât cu poveşti pe care nu le cred nici eu dacă e să recunosc cinstit. M-am aplecat după năvod şi imediat mi ...

Peste noapte, dafinul de sub balconul meu a devenit vedetă. Lume, din ce în ce mai pestriţă, se opreşte şi îl fotografiază. Iniţial, am crezut c-o fi vreun congres de entomologie în oraş şi  caută gângănii cu telefoanele printre frunze, apoi a început să mi se pară suspect, pentru că unii săreau cu telefonul în sus, alţii ţineau telefonul într-o poziţie oarecum fixă, încercând să se învârtă în jurul lui, iar alţii păreau că împuşcă-n soare. Cel mai ciudat mi s-a părut un puşti de vreo doisprezece ani pe care l-am văzut dând tărcoale dafinulului, trei seri la rând. Măi, să fie, m-am gândit, nu cumva puştiul ne fotografiază chiloţii de pe sârmă şi ne dă bulinuţele în vileag pe vreun perete de feisbuc? - Alo, puştiu, ce vrei tu să culegi din  dafin  că cireşe nu face. - Pokemon,  îmi răspunde privindu-mă intrigat. - Pokemon să-i spui lui maică-ta, mucosule, dau să mă enervez de-adevăratalea. - Nu, zice puştiul spăşit, în copacul ăsta e o sală de sport pentru poke...

Mi-a intrat în ureche o urechelniță sau poate un fir de păr, ba nu, sigur e vorba de-o urechelniță, nimeni n-o să mă convingă că, aşa, dintr-o dată  a început să îmi vorbească urechea. Cum? Nu vrea nimeni să ma convingă? Mai bine! Altfel aș putea sa cred ca-s internată la neconvinşi că numai acolo încearcă lumea sa te convingă de una, de alta.  Dar sa revenim la urechelnițele noastre înainte să vină ăștia cu pastilele de dimineață.  Zice gângania către mine:  - Tu ai observat că tot ce scrii începe cu " eu am fost"  sau cu "eu am făcut" nu vorbești decât despre tine. E plictisitor.  - Nu-mi place să bag nasul în treburile altora. De felul meu, încerc să bârfesc cât mai puțin.  - Cu asta se ocupă scriitorii, scriu despre alții. Dar e clar,  tu nu ai cum să știi...  - Eu nu am de unde să știu  dar tu,  da. Uite, cine mă judecă! Eu scriu despre ce știu, nu-mi bag nasul in treburile altora. Ce știu eu, de exemplu, dacă do...

Am descoperit blogul unui tip super meseriaş. Omul ăsta ştie tot despre tot!  Despre viaţă, despre natură, despre cum să dormi, despre cum să mănânci, despre cum şi când e bine să te speli pe spate, mă rog, tot. Citindu-l am aflat că viaţa mea era mizeră nu eram fericit şi că o piedică importantă în calea împlinirii mele ca fiinţă spirituală era chiar serviciul meu. Cine eram eu? Şeful unui departament de statistică, un şoarece de birou care privea apusurile  de după mormane de dosare.  “Acţionează, ăsta e cuvântul de ordine în drumul spre fericire!” aşa se intitula articolul care mi-a schimbat viaţa. Aşa am şi făcut, am acţionat, numai că drumul ăsta, vă avertizez,  e al naibii de lung. Imediat după ce mi-am dat demisia de la birou m-a părăsit şi nevasta dar  tipul meseriaş care între timp mi-a devenit life-coach( l-am prins la ofertă, cu doar 9,99 de euro pe lună), m-a îmbărbătat să merg mai departe.   Mi-a explicat că aşa fu...

De când avem telefoane, de astea, fără butoane, nu mai deschidem obloanele să ne uităm pe geam, înainte să ieşim din casă. Fâș -fâș! cu deștul pe ecran să ne spună googlosul. - Plouă? - Plouă - De la cât la cât? - Păi, de pe la unș'pe până pe la două , două și-un sfert... - Ah, sunt la muncă, nu mai iau umbrela! - Mda... Nici eu n-o mai iau. - Pa! - Pa! După un minut ţâr-ţâr la ușă: - Cine e? - Eu! - Care eu? - Ăla care a ieşit acu’ două minute din casă. - Ah, n-ai sunat cu sunatul tău, jupâne, nu zbiera la interfon că-i strici vibraţia şi ne iese fengshuiul pe gaura cheii. - Lasă-l să iasă, cin’ l-a pus să intre. Vino pe balcon şi-aruncă-mi o umbrelă. - Plouă? - Plouă! - Cum aşa? De unde plouă? - De sus! - Ca să vezi! - Mda! Tu și googălul tău! - Păi ce? E numai al meu? O fi vreun norișor de-ăsta adolescent care a ieșit din casă fără să-și controleze traseul repartizat. - Ba, s-ar putea să fie în gașcă, ieși, să vezi numai ce potop! Am rămas un pic dezam...

Eu  i-am explicat că nu se face, că nu e în firea copacilor să facă chestii de astea, că nu-i arborian şi nici măcar fructarian. I-am mai povestit cum noi oamenii avem nădejde în copaci, ce zic aia fac, adică nu se pune problema să te aştepţi la pere de la un prun sau la cireşe de la un cais. După ce mi-a ascultat argumentele şi-a ţuguiat frunzele şi a început să-mi vorbească un pic pe nas, destul de arogant, cum că e cam sătul de cum merg lucrurile în ultima vreme, că a fost ocupat de-o colonie de viermi foarte păgubitori care l-au locuit tot sezonul şi-au plecat fără să plătească lăsându-l cu scoarţa atât de uscată de-a trebuit să apeleze la Băncile de Tulpină comunale, care, fără milă sau ruşine i-au cerut nişte dobânzi care l-ar fi făcut iască, nu alta. Dar, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu mătuşa Rosa Acicularis care i-a propus uniunea în cuget şi tulpină cu nepoţica dumneai, Rosa Odorata, căci, deh, unde-s doi puterea creşte, nicio bancă nu răzbeşte, aşa...

De când cu modernizarea şi tehnologizarea asta, bărbaţilor nu prea le-au mai rămas multe îndeletniciri prin care să-şi testeze sau dezvolte abilităţile în domenii de mare răspândire odată, cum ar fi păstoritul, vânătoritul sau pescu(r)itul. Dar de ce să generalizez eu să zică lumea, că dau cu arcanul în bărbaţii omenirii şi să nu vorbesc despre jupânul meu pentru care, cel mai periculos sport e vânătoarea  telecomenzilor din stând de voie pe burtă. Asta până alaltăieri când instinctul ancestral a sunat din corn de bour moldovean pe dinăuntrul lui. Acelaşi sunet din corn de Bos primigenius sau bouşor primordial în traducere moldovenească a avut ecou şi în alţii, prieteni de-ai jupânului cu aceeaşi zi liberă, caracteristică esenţială pentru formarea cetelor bărbăteşti, aşa că s-a hotărât  mersul la pescuit. Eh, aţi putea spune şi ce e aşa  mare brânză în chestiunea aceasta? Păi, să vă explic! Jupânul se pregăteşte pentru momentul ăsta de ani buni. În garaj, agăţate ind...

“No limits”, îi strigă şoseta suratei sale înainte să se smulgă dezgustată din strânsoarea chiloţilor negri rătăciţi indecent printre rufele albe. "No limits", mai strigă o dată şoseta cu tendinţe la rebeliune, înainte să se arunce de la balcon, vitejeşte, cu călcâiul în jos. Când domnul cu bărbuţă albă şi ochelari rotunzi a ridicat-o din iarbă, cu vârful bastonului, s-a simţit... aşaaa... un fel de vedetă a şosetelor de pretutindeni, un deschizător de drumuri. Poate că suratele o vor lua drept exemplu şi într-o bună zi vor face aşa cum a făcut ea: se vor arunca de la balcoane în căutarea libertăţii... Îşi imagina deja, mii de şosete în toate culorile ca nişte fluturi uriaşi rotind deasupra oraşelor, toate povestind în şoaptă desprea ea, Şoseta, deschizătoarea de drumuri, despre ea, neperechea, unică şi inegalabilă! Mâna gunoierului o smulse necruţător din visare. Înainte să fie înghesuită în hăul negru al sacului, apucă să mai strige încă o dată, declamator: “...

De mult poştaşul care sună de trei ori nu mai aduce nicio bucurie. În tolba lui de piele maronie locul scrisorilor a fost ocupat de facturi, avize de plată, somaţii, publicitate.   “Dragul meu, să ştii că mi-e tare dor de tine” s-a transformat în “Stimate client, vă aducem la cunoştinţă că...”, aşa că, până să apară poştăriţa asta, blondă şi zâmbăreaţă ca o lună plină, lumea din cartier deschidea poştaşului cu sentimente colţoase şi mişcări circulare. Dacă până acum câteva săptămâni, era un: “du-te dragă şi deschide, o fi poştaşul”, sec şi fără vlagă, acum e un: “lasă, dragă, cobor eu, o fi poştăriţa” alert şi energic ca un tril de papagal mângâiat sub barbă. Facturile ajung în casă însoţite de un zâmbet larg şi-un oftat nostalgic şi în loc să fie trântite cu obidă în colţuri întunecate sunt aşezate cu delicateţe pe muşamaua cu lăcrămioare, brebenei şi alţi vestitori ai primăverii. Azi dimineaţă, ţîr-ţîr, soneria! Întreb încruntată şi acră cine e, deşi ştiu că...

Ce zi minunată! Soare, albinuţe botoase că trebuie să înceapă lucrările de sezon mai devreme, nişte cocori prinşi în  trafic... chiar, aţi avut ocazia să vedeţi ce aglomerat e pe deasupra?  Ia priviţi  Aici . Că mie, când îmi pleacă başbuzicii în deplasare pun imediat gipiesul pe ei. Mama mea mă căuta cu binoclul pe malul gârlei, printre raţe şi gâşte dolofane, eu îmi scot vitejeşte smartphonul şi bag radarul în nori să văd dacă nu cumva copiluţul scoate capul pe geam. Ceea ce e foarte posibil, tinerii din ziua de azi ştim prea bine cum sunt şi de când soacră-mea a răcit foarte tare că a tras-o curentul în avion din cauză că pilotul a lăsat geamul deschis iar ei i-a fost ruşine să-l admonesteze, mă tot gândesc la câte şi mai câte scenarii dezastruoase.  Acu’ nimic de spus şi piloţii au dreptul la brize şi plete fluturând dar dacă, Doamne fereşte, se loveşte cu tâmpla de nori, de stele, de ceva, dacă-i intră cocorul, cra-cra! şi începe să ciugulească la but...

Câteodată plec din mine zile întregi de parcă mi s-a urât cu binele sau poate tocmai de aia... se spune că la capătul lumii există un târg de trupuri poţi să vezi cum e să intri în pielea altuia discrepanţa dintre cerere şi ofertă e foarte mare ne explică tanti Jeni de la casierie graşii atârnă precum costumul de mire în odaia cea bună, ani la rând nu prea se înghesuie nimeni să-i încerce toţi încearcă să-ncapă în cei slabi cu cât eşti mai schilod cu atât ai mai multă căutare, e şi mai ieftin. Obişnuiam să plec din mine zile întregi De parcă mi se urâse cu binele sau poate tocmai de aia dacă n-ai acţiuni la bursa de piele e mai indicat să rămâi între organele tale continuă tanti Jeni amabilă trupurile de camuflaj ca al tău nici mari, nici mici, nici graşi, nici slabi, nici frumoşi, nici urâţi, nici- nici sunt destul de bine cotate. stai pe tine, fătucă, dacă nu vrei să rămâi cu duhul pe dinafară e şi mai ieftin.