Treceți la conținutul principal

Ploaia de pe planeta Google



De când avem telefoane, de astea, fără butoane, nu mai deschidem obloanele să ne uităm pe geam, înainte să ieşim din casă.
Fâș -fâș! cu deștul pe ecran să ne spună googlosul.
- Plouă?
- Plouă
- De la cât la cât?
- Păi, de pe la unș'pe până pe la două , două și-un sfert...
- Ah, sunt la muncă, nu mai iau umbrela!
- Mda... Nici eu n-o mai iau.
- Pa!
- Pa!
După un minut ţâr-ţâr la ușă:
- Cine e?
- Eu!
- Care eu?
- Ăla care a ieşit acu’ două minute din casă.
- Ah, n-ai sunat cu sunatul tău, jupâne, nu zbiera la interfon că-i strici vibraţia şi ne iese fengshuiul pe gaura cheii.
- Lasă-l să iasă, cin’ l-a pus să intre. Vino pe balcon şi-aruncă-mi o umbrelă.
- Plouă?
- Plouă!
- Cum aşa? De unde plouă?
- De sus!
- Ca să vezi!
- Mda! Tu și googălul tău!
- Păi ce? E numai al meu? O fi vreun norișor de-ăsta adolescent care a ieșit din casă fără să-și controleze traseul repartizat.
- Ba, s-ar putea să fie în gașcă, ieși, să vezi numai ce potop!
Am rămas un pic dezamăgită, sincer vă spun! Ce se întâmplă, dom'le, cu natura asta? De ce e refractară la nou, la schimbare, la informatizare? De ce-i place ei să rămână, așa, sălbatică și despletită? Nță- nță!


Comentarii