Scaietisme

E mult de când nu am mai fost la cinema, pentru că, nu-i aşa, în epoca Netflix e mult mai comod să te uiţi la filme culcuşit  lângă patrupedul pufăcios din dotare. Poţi să pui pauză, poţi să sari în cap din stând pe loc, poţi să dai înainte, înapoi, să te răzgândeşti, să vezi filme pe jumătate, să vezi seriale cu câte şapte sezoane, cap-coadă în timp ce calci rufe, pregăteşti mâncare sau tunzi copilul Dar în spatele a tot ce ai putea să faci de acasă, lipseşte freamătul mic înainte să înceapă filmul, entuziasmul de după, într-un cuvânt, emoţia.  Aseară am reuşit să-mi conving jupănul că e foarte important să regăsim tocmai emoţia asta şi ca să am mai multe şanse cu ‘mnealuiul am ales un film de război, Dunkirk. În regia lui Chris Nolan, filmul e bazat pe o întâmplare petrecută în al doilea război mondial, când  trupele engleze şi franceze rămân blocate pe plaja din  Dunkirk. Nu vă aşteptaţi să vedeţi cum zboară sângele cu încetinitorul şi nici traiectori...

Dacă aţi şti ce relaţie contorsionată am avut cu florile. Când eram mai tinerică nici nu știam că funcționează pe bază de apă iar acum mă topesc de dragul lor. Eu și jupânul visăm cascade de flori, cumpărăm în neștire, vase, pământ, beţişoare, le pupăm și le giugiulim, le spunem capra cu trei iezi si lor le place, se întind, cresc și- ţi deschid inima dimineața... Mă, şi unde nu apar la orizont, hoarde de căpcăuni încruntaţi, mici dar muuulţi care, în câteva zile, transformă minunatele noastre flori în nişte vrejuri traumatizate. Am încercat toate remediile băbeşti posibile: soluţie de usturoi super concentrată, infuzie de urzică, săpun de marsiglia, coada şoricelului, clopoţelul calului, nimic... afidele şi toate speciile de păduchi: verzi, albi, roşii, în carouri sau cu dunguliţe îsi văd de ale lor că doar n-o să stea la cioace cu nişte amărâţi ca noi care vor să salveze planeta, albinele, balenele şi ce-o mai fi rămas de salvat. Tot umblând noi pe forumuri ca nişte agricult...