Prin lumile lui Liviu Nanu

A cest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică Liviu Nanu, semnalat în agenda mea telefonică drept LivNanuagonia, totul legat să încapă pe un singur rând. Zilele trecute am avut ocazia să ne vedem chiar dacă fugitiv, în sens vizual adică, Liviu fugea mâncând pământul după vaporaş iar eu dădeam dezdemonă din batistuţă la mal, dar a fost suficient să înţelegem că suntem exact aşa cum ne gândeam noi că suntem, când ne citeam pe Agonia, adică nişte persoane cool, vorba tiktokiştilor. Important e că, aşa, am intrat în posesia celei mai recente cărţi a lui, Ziua P(r)ostului şi  dacă nu ar fi insinuat o provocare în autograful însoţitor poate nu mă urneam să demonstrez că nu pot adormi cu creionul în mână, că eu aşa citesc cărţi în ultimul timp doar- doar ‘oi păcăli Alzheimerul să treacă pe partea cealaltă când mă vede. Personajele din seria Cărciuma lui Bicuţă populează şi acest ultim volum şi alegerea de a-l num

Dunkirk - planeta Cinema

E mult de când nu am mai fost la cinema, pentru că, nu-i aşa, în epoca Netflix e mult mai comod să te uiţi la filme culcuşit  lângă patrupedul pufăcios din dotare. Poţi să pui pauză, poţi să sari în cap din stând pe loc, poţi să dai înainte, înapoi, să te răzgândeşti, să vezi filme pe jumătate, să vezi seriale cu câte şapte sezoane, cap-coadă în timp ce calci rufe, pregăteşti mâncare sau tunzi copilul
Dar în spatele a tot ce ai putea să faci de acasă, lipseşte freamătul mic înainte să înceapă filmul, entuziasmul de după, într-un cuvânt, emoţia.
 Aseară am reuşit să-mi conving jupănul că e foarte important să regăsim tocmai emoţia asta şi ca să am mai multe şanse cu ‘mnealuiul am ales un film de război, Dunkirk.
În regia lui Chris Nolan, filmul e bazat pe o întâmplare petrecută în al doilea război mondial, când  trupele engleze şi franceze rămân blocate pe plaja din  Dunkirk.

Nu vă aşteptaţi să vedeţi cum zboară sângele cu încetinitorul şi nici traiectorii de glonţ care intră şi ies din diverse corpuri, nu e acel gen de peliculă.

 Filmul e plin de imagini puternice, de simboluri, vorbeşte, de fapt, despre prietenie, despre lupta pentru supavieţuire, despre curaj, despre sacrificiu, despre laşitate, despre frică, despre disperare.
După primul sfert de oră, pe nesimţite, aluneci înăuntru, faci parte, zgomotul îţi vibrează în stomac, simţi răceala apei, murmuri obsesiv alături de personaje: “duceţi-mă acasă!”.

Un film fără efecte speciale, pe care ar trebui să-l vedeţi la cinema. Imaginile sunt spectaculoase, sunetul şi muzica, de asemenea.
Finalul e la înălţime şi la propriu şi la figurat, camera planează peste întreaga zonă. Între cer, apă şi pământ caschetele celor rămaşi pentru totdeauna, niciunde.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Shi- Xiang- Xia

Concursul leusteanului de diasporă - “Ba, al meu e mai frumos”

Barbat cu masină