Cronicile familiei spun că proiectul “vreau şi eu o surioară” a intrat în lucru exact în noaptea tumultoasă a cutremurului din ‘77 şi-a ieşit fără prea multă orăcăială şi destul de prematur, fix de 1 Decembrie, de ziua naţională a României. Despre ziua în care mama şi tata s-au întors de la spital cu un pachet legat cu fundă roşie am chiar foarte multe amintiri. Mi-l amintesc pe tata râzând şi plângând în acelaşi timp, mi-o amintesc pe mama, frumoasă, strălucind de fericire întinzându-mi “pachetul” buclucaş: ”Uite, ai văzut, aşa cum ţi-am promis, acum ai o surioară!” E drept că la vremea aceea, la numai nouă ani, nu reuşeam să apreciez la justa valoare dificultatea procesului prin care apăreau surioare, important era că în sfârşit aveam şi eu una. După ce au desfăcut pachetul trăgând hotărăţi de fundiţă şi de cele alte patru plăpumici în care era împachetată surioara cel mai greu a fost să ne hotărâm unde să o punem având în vedere că orice cutie de pan...