...ne place tragedia. Suntem înnebuniţi după ea, atâta timp cât nu suntem implicaţi direct încât să ne usture. Privim la drama celuilalt, ne cutremurăm dar continuăm să privim, să ascultăm toate detaliile să vedem dacă anumite condiţii în care tragedia s-a produs ar putea corespunde cu situaţia noastră, dacă "ferească Dumnezeu" ar putea să ni se întîmple şi nouă. Şi dacă plângem, plângem pentru noi, de mila noastră, imaginându-ne cât de mult ne-ar durea pe noi dacă am fi puşi în situaţia respectivă. Apoi mergem să povestim celorlalţi, discutăm detaliile macabre, ne văicărim şi ne cocoşim cât de rău ne-a făcut să auzim despre tragedia cu pricina. Brusc protagoniştii suntem noi, pentru că suntem atît de sensibili şi miloşi: "Uite, tremur şi acum, nu reuşesc să-mi revin, dragă!" Cine oare s-ar uita la ştirile de la ora 5 dacă ar povesti despre fericire? Despre cum Icsulescu l-a îmbrăţişat pe Pisculescu, în plină stradă, fără vreun motiv aparent