Tragic e ca..

...ne place tragedia. 

Suntem înnebuniţi după ea, atâta timp cât nu suntem implicaţi direct încât să ne usture. Privim la drama celuilalt, ne cutremurăm dar continuăm să privim, să ascultăm toate detaliile să vedem dacă anumite condiţii în care tragedia s-a produs ar putea corespunde cu situaţia noastră, dacă "ferească Dumnezeu" ar putea să ni se întîmple şi nouă.

Şi dacă plângem, plângem pentru noi, de mila noastră, imaginându-ne cât de mult ne-ar durea pe noi dacă am fi puşi în situaţia respectivă.

Apoi mergem să povestim celorlalţi, discutăm detaliile macabre, ne văicărim şi ne cocoşim cât de rău ne-a făcut să auzim despre tragedia cu pricina. Brusc protagoniştii suntem noi, pentru că suntem atît de sensibili şi miloşi: "Uite, tremur şi acum, nu reuşesc să-mi revin, dragă!"

Cine oare s-ar uita la ştirile de la ora 5 dacă ar povesti despre fericire?

Despre cum Icsulescu l-a îmbrăţişat pe Pisculescu, în plină stradă, fără vreun motiv aparent deşi: "după cum ne povesteau vecinii între ei nu au fost niciodată vreun schimb de cuvinte" despre cum poliţia urmează să fie desfiinţată pentru că a trecut un secol de la ultima infracţiune, despre cum un tânăr i-a smuls geanta unei bătrâne pentru că voia să-i pună înăuntru un bucheţel de toporaşi, despre parlamentarii care "considerând retribuţia primită  mult mai mare decât nevoile reale ale familiilor lor au decis să ofere surplusul unor familii nevoiaşe"

Eh, vise, taică, vise!

.............................................................................................

Ssst, ia, dă sonorul mai tare!

Ce zice? L-a prins pe ucigaşul Yarei? Nuuu, nu pot să cred! Ce-a zis? Că n-a murit din cauza rănilor ci pentru că a fost lăsată, acolo, în frig!

Vai de mine! Mi-e rău! Mi s-a ridicat părul pe mine! Ce tragedie, dom’le!

Eu, doar de mine, mie, îmi...