Scaietisme

Surioară, nu ştiu dacă tu ţi-aduci aminte cât a trecut de când ne iubim noi două. Te iert, lasă, dacă aş fi avut eu patru başbuzici în cuib să ceară toţi, odată, de mâncare aş fi uitat şi teorema lui Menelaus, darmite suma pătratelor zilelor, de când, cu rele, cu bune ne întâlnim pe imaşul ăsta virtual, cu atâta bucurie. Deci, o să-ţi spun eu. Şase ani, surioară!!! Eu cu vâslitul meu, tu cu cowboy-ii tăi, zilele noastre inventate dimineaţa, poeziile tale, poveştile mele, genunchii noştri juliţi în vise de care nu ne mai aducem aminte, înjurăturile în jamaicană, tsukaharele executate ireproşabil din stând pe cap, şpagatele printre pamperşi, nopţile în care  încercăm să ne reinventăm, de la capăt viaţa... Tu îţi dai seama, cum ne-am ajuns cu etatea? Ehei, ce pokemoance vajnice mai eram! Am trecut prin uraganul Rita ca prin brânză, îţi aminteşti? Stai liniştită, căprioară, după patruzeci de ani ridurile care îţi ies pe faţă dispar din suflet, e un fel de dinlăuntru spre afară miraculos, v...

Parodie după poezia " Pe lângă boi " de George Coşbuc Pocnind din clonţ ca un bărzoi, Bodogănind, el a trecut Oh, boy! Oh, boy! Şi de pe clonţ l-am cunoscut, Trei dinţi din faţă i-au căzut Când m-a muşcat şi s-a zbătut Să iasă din război. Şi-n covoraş m-am încâlcit Şi-n graba mare am spart un geam, Şiu eu ce mi-a venit! Cu oala-n cap l-am nimerit Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam Dar era-n zori, şi m-am gândit, Să întreb cum a dormit. Şi, vezi, aşa-i el, nu ştiu cum! Mi-a tras un pumn, lovind pieziş Să mă trântească-n drum. Dar eu , de gatul lui m-am prins Si pleoapa-i stângă i-am atins În palmă-mi, ochiu-i s-a prelins Şi rău ce-mi pare-acum! O, nu mi-e că am sângerat Şi că mi-a scos aşa cucui Dar mi-e ca e păcat! Covor ca ăsta-n piaţă, nu-i Si peste pată , ce sa-i pui? (Am cap si parca nu-l mai am) Că boy-ul toată ziua lui, Mă bate supărat!

Doi români şi doi italieni au omorât un marocan. Lucrurile merg bine, începem să fraternizăm. De ce l-au omorât? Simplu. Pentru că marocanul a îndrăznit să-i spună fetei de la bar să-şi mişte fundul mai repede. Poate că omului îi era foame sau sete iar fata, româncă şi ea, le povestea eroilor noştri despre cât mai costă o căruţă de lemne, ce-a zis ţaţa Maria, ce i-a răspuns nea Costel... Impertinenţa se plăteşte, doamnelor şi domnilor, destul de scump ar putea spune, bietul marocan dacă ar mai trăi. Oricum, eu zic că suntem pe calea cea bună. Poate că mâine, doi români, doi italieni şi doi marocani vor omorî un albanez. Poimâine, doi români, doi italieni, doi marocani şi doi albanezi vor omorî un chinez şi tot aşa până când, ultimii cinşpe oameni rămaşi pe pământ se vor prinde că, minţile bolnave care comit asemenea grozăvii nu au naţionalitate, că minţile astea bolnave se alimentează din canalul comun de mizerii ale omenirii, la care sunt convinsă contribui şi eu în fiecare zi cu indi...

Vă vine să credeţi că mai există oameni care după zece ore de muncă, sunt în stare să  facă sarmale şi mămăliguţă, cu livrare la domiciliu numai  pentru că mâine sunt moşii de iarnă? Mă simt mişcată până dincolo de lacrimi, mie mi-ar fi mult mai uşor să sparg banca din colţul străzii, de exemplu. Aşa că, ridicând acest pahar aferent la sarmale şi farfuria cu piticuţi, de vin, din care şi vorbesc, de veritas, parol, promit solemn ca mâine, după cele zece ore de muncă ale mele, să-i fac Gabrielei o statuie, în parcul din faţă. *adnotare foarte personală între moşii de vară şi moşii de iarnă pe care de-acum voi şti să-i identific în timp şi spaţiu. Powered by ScribeFire .

Dimineaţă, m-apuc şi răsfoiesc un ghid turistic pe internet, nu că mi-ar căşuna să plec pe undeva, nuuu. Am tot atâtea fobii câte mijloace de transport sunt. Că de aia mă şi duse jupânul cu maşina prin Gâtul Iadului sau cum s-o chema. Cică terapia de şoc face minuni, a auzit el la televizor. Şşşt... de-atunci îi deschid sonorul doar la filmele cu Bruce Lee şi Jackie Chan. Să mă întorc la ghid, dacă încep cu jupânul mă scăp şi vă spun şi despre meniul cu ţelină. Deci. Ghidul, pe lângă poze şi altea alea conţinea şi un fel clasament internaţional al smecheraşilor, în care, românii nu figurau nici pe primul, nici pe-al cincelea, nici pe ultimul loc. Nu figurau şi gata. Dureros, nu? M-am cam enervat dar am continuat să citesc. Cică: Fiţi atenţi, în Istanbul şi-n Rio de Janeiro, vă stropesc cu muştar pe papuci şi după aia rămâneţi în şosete. În Barcelona vă găuresc cauciucurile ş-apoi aşteaptă să vadă unde ajungeţi pe trei roţi. La ruşi vi se poate întâmpla aceeaşi chestie, în plus,...

În sfârşit, acasă Ei, da, în sfârşit, acasă! Zâmbim cu satisfacţie primei zile, de sub plapumă. Nu suntem foarte dispuşi să ne împrăştiem bruma de încălzeală agonisită, în exteri-orul foarte alb, dar Von Pluşul aude strigătul haitei de la containerele cu care ne foarte învecinăm, se caţără pe geamuri, latră, îşi muşcă coada, îşi bagă labele-n ochi nelăsându-ne prea multe opţiuni. Las başbuzicii să-i explice Pluşului cum stă treaba cu anturajul nepotrivit îmi pun, pe mine, jumătate din hainele din valiză şi plec să-mi schimb buletinul expirat. Prima pornire o ratez pe scara blocului unde gheaţa mă aşează niţeluş în fund, a doua după alţi trei paşi. Stau, ca un cărăbuş răsturnat cu burta în sus, până când ajunge mama cu o pereche de şosete cu dungi verzi şi roşii pe care mi le aşează peste cizme. Cum o să fac poze de buletin cu şosetele astea, mă întreb foarte calmă, în timp ce mama îmi îndeasă şi-o căciulă peste urechile pe care eu le bănuiam oricum, căzute. Mda, deja sunt dou...