Treceți la conținutul principal

La umbra ficusului cresc viteji


     Odată cu înaintarea în vârstă, unora li se întâmplă să chelească, altora să facă burtă, Georgel nici una, nici alta, începu să facă salturi temporale.
  Şi doar, trecuse cu destulă uşurinţă peste celelalte etape ale vieţii, nimic nu prevestea că tocmai vârsta care ar fi trebuit să-i aducă tihnă şi înţelepciune să-l arunce nemilos în misterioasa şi învolburata încrengătură a liniilor temporale. Niciodată nu se simţise atât de speriat, avea nevoie de ajutor, avea nevoie de cineva care să înţeleagă ce i se întâmplă.
     De aceea, uitându-se, când într-o parte când în alta,  cu mare atenţie să nu fie văzut, sună, la uşa unei case vechi,  în dreptul inscripţiei cu numele dr. Mihai Viteazul, specialist în probleme psihice, psihotronice normale şi paranormale.
Uşa se deschise cu un clic absolut banal, lăsând vederii o sală de aşteptare care nu oferea mai multe indicii decât clicul uşii.
 O voce care părea să vină din tavan îl invită să înainteze:
- Poftiţi, vă rog, următorul!
- Bună ziua, dădu bineţe cabinetului gol, Georgel.
- Ajung în câteva secunde, vă rog, acomodaţi-vă, se auzi de alături vocea baritonală a bărbatului care îl invitase să intre.
Georgel se aşeză emoţionat pe un colţ al canapelei care trona în mijlocul camerei.
Doctorul, o namilă de om de cel puţin doi metri,  apăru, într-un sfârşit, purtând un vraf de dosare. 
- Bună ziua, bine aţi venit, domnule...
- Georgel, domnule doctor. Turturică Georgel.
- Aşa, domnule Georgel. Cu ce vă pot fi de folos, întrebă doctorul, apucându-se să caligrafieze ceva într-un registru.
- Domnule doctor, problema mea e un pic mai complicată, mi-e teamă că dacă o să vă povestesc tot, o să mă trimiteţi la balamuc.
- Ah, nu vă îngrijoraţi, menirea mea e tocmai să împiedic una ca asta. Şi, pentru că relaţia medic- pacient trebuie să se bazeze pe încredere, vă spun că acest cabinet funcţionează fără autorizaţie de securitate la incendiu şi că trebuie să semnaţi formularul prin care, dacă decideţi să rămâneţi în cabinet, o faceţi pe proprie răspundere.
- Ah, desigur, deşi, cu tot respectul, dacă ar fi să ardem în cabinetul dumneavoastră, ar arde împreună cu noi şi consensul, nu-i aşa?
- Vă înşelaţi, în camera de alături am un dulap metalic ignifug, tot ce vine depozitat înăuntru nu ia foc. Asta făceam când aţi intrat, aşezam în dulap, foaia pacientului de dinaintea dumneavoastră.
- Ah, atunci consensul capătă sens. Dar nu am văzut ieşind pe nimeni, aveţi o ieşire de rezervă? Ştiţi, cum e la noi, mai bine să fii văzut ieşind din cârciumă decât de la psihiatru...
- Ah, nu, a plecat  în viitor din câte pare. Sper din tot sufletul să se întoarcă la timp pentru următoarea şedinţă, ştiţi, am făcut greşeala să las plata onorariului la sfârşit. Dumneavoastră, domnule Georgel, călătoriţi în timp, cumva?
- Depinde, despre asta vreau să vă vorbesc, domnule doctor, nu ştiu nici eu ce mi se întâmplă, nu le-aş numi călătorii ci mai mult un fel de ţopăială.
- Mmm... Cam aşa ar putea fi descrise salturile cuantice, de aceea, vă cer politicos, să-mi plătiţi onorariul stabilit înainte să începem.
- Sigur, domnule doctor, situaţiile acestea nu prezintă garanţii, vă înţeleg, iată, aici este suma pentru care ne-am pus de acord la telefon, spuse Georgel scoţând din buzunar un plic pe care i-l înmână doctorului.
- Vă mulţumesc pentru înţelegere, continuă doctorul făcând să dispară plicul într-un sertar al biroului. Să începem. Deci aveţi experienţe extrasenzoriale şi lucrul ăsta vă sperie, nu-i aşa?
- Dacă extrasenzorialul ăsta se referă la ce mi se întâmplă, domnule doctor, îngrozitor mă sperie. Eu sunt un om simplu, am muncă de ghişeu, plec la muncă în fiecare zi la ora opt, mă întorc acasă în fiecare zi la ora patru. Am o pisică, un ficus şi o garsonieră confort unu’, viaţa mea e liniştită, nu am nimic de ascuns, nu am nicio grijă. Numai că, de când a început grozăvia asta, tihna mea s-a dus pe apa sâmbetii şi ce mi se pare cel mai înfricoşător e că nu pot povesti nimănui despre asta.
- Înţeleg. Cum se manifestă, vi se întâmplă în stare de veghe? Când sunteţi treaz? Adică ar putea să vi se  întâmple şi acum?
- Nu prea ştiu să vă spun asta, am observat că mi se întâmplă mai ales dacă discut în contradictoriu despre un anumit eveniment istoric, dacă pun în discuţie rolul anumitor personaje. Înainte, discutam cu băieţii despre fotbal, politică, istorie sau femei, beam o bere şi plecam fiecare la ficusul lui dar acum, după fiecare discuţie cu subiect istoric mă trezesc în epoca respectivă, în preajma sau chiar în pielea personajului despre care am judecat că ar fi făcut bine sau rău. 
- Interesant. Deci vă puteţi mişca, puteţi interveni?Aţi trecut vreodată cu vreun obiect din prezent sau în compania vreunei persoane?
- Mi s-a întâmplat o dată să mă trezesc dincolo cu Miţa în braţe...
- Miţa e soţia ?
- Nu, domnule doctor, Miţa era pisică. Zic “era” pentru că nu mai ştiu nimic despre ea. Problema a apărut la întoarcere, pentru că nu v-am spus încă, dar pentru a mă întoarce trebuie să mă arunc în apă şi cum ştiţi pisicile nu iubesc apa, m-am întors plin de zgârieturi dar fără Miţa.
- Mmm... şi mai interesant, continuă doctorul, notându-şi conştiincios ceva pe o foaie. Şi ce-aţi făcut?
- Mi-am luat altă pisică dar am hotărăt să  păstrăm distanţele, fiecare pe fotoliul lui.
- Extrem de interesant, spuse doctorul, ridicându-se bruc de pe scaun.
- O fi, domnule doctor, dar ce sens are să-ţi iei pisică dacă nu poţi s-o ţii în braţe, dacă nu poţi s-o mângâi...
- Las-o, dom’le, încolo de pisică, suntem aici de jumătate de oră şi ne învârtim în jurul cozii, se arătă, brusc, iritat doctorul.
- Aveţi dreptate, dar mângiatul pisicii îmi stimulează producţia de hormoni ai fericirii. Eu m-aş întoarce dacă ar fi posibil la viaţa mea de dinainte. De asta am venit. Să mă ajutaţi să o fac.De multe ori mă gândesc că aş putea să mă încurc pe undeva sau aş putea sa nimeresc în deşert,  dacă nu m-aş mai întoarce ce s-ar întâmpla cu pisica şi ficusul meu.
- Situaţia dumitale e mult mai gravă decât îţi imaginezi pentru că nu ai limitări temporale şi nici fizice, poţi face ce pofteşti, dacă nu eşti atent poţi face istoria omenirii, harcea- parcea, cât ai clipi! Ai putea fagocita veacuri întregi! 
- Aş putea să ce...? Vai de mine, simţeam eu că e grav dar nu-mi închipuiam că atât de grav, închideţi-mă, domnule doctor, trimiteţi-mă la balamuc.
- Nu te închid nicăieri, noi doi avem treabă, a trecut foarte mult timp de când te aştept, Georgele!
- Pe mine?
- Pe dumneata sau, mă rog, pe unul care să aibă capacităţile dumitale, spuse doctorul, brusc colocvial, ridicându-se în picioare. Priveşte-mă cu atenţie, cu cine semăn?
- Aaaa... nu ştiu, poate un pic cu Amza Pelea. Mi-ar fi mai uşor dacă v-aţi aşeza, când sunteţi în picioare  parcă mă uit la un cuib de berze, atât sunteţi de înalt.
- Dar acum, întrebă doctorul scoţând de sub masă o căciulă neagră, rotundă, cu o pană albă prinsă într-o parte, pe care şi-o aşeză pe cap, puţin surescitat.
- Leit Amza Pelea în rolul lui Mihai Viteazul!
- Nu mai e nimic de făcut, toţi urmaşii oştenilor mei s-au transformat în nişte papă lapte!
- Oşteni... ah... staţi un pic, să nu-mi spuneţi că sunteţi rudă, urmaş al lui Mihai Viteazul.
- Nu, fiule, nu sunt rudă, eu SUNT Mihai Voievod, declamă doctorul grav, trăgând de poalele halatului ca  de o manta domnească.
- Domnule doctor, îngăimă Georgel în pragul unui atac de panică, poate e mai bine să revin mâine, ne odihnim şi vedem ce este de făcut.
- Acum că ai aflat cine sunt, Georgele, nu pleci până nu rezolvăm ce avem de rezolvat.
- Păi,  cred că mă simt mult mai bine, cred că deja am înţeles cum pot să controlez asta, e important să nu mă mai discut despre istorie, de fapt cel mai bine e să nu mai discut despre nimic, aş putea să dau doar din cap la o adică, important e să nu fago... fago... 
- Fagocitezi, îl ajută doctorul, în ton neutru.
- Exact.
- Nu ştiu ce crezi că ai înţeles şi nici nu mă interesează eu am nevoie să mă întorc în epoca mea iar tu ai să mă ajuţi să o fac.
- Acum, dacă-mi permiteţi, domnule doctor, nu văd de ce aţi face-o, nu era tocmai uşor de trăit pe vremea dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de felul în care aţi fost omorât. Nu ştiu dacă ştiţi dar capul dumneavoastră nu mai e în acelaşi... perimetru cu picioarele.
- Imbecile, ce ştii tu? păru să-şi piardă cumpătul brusc, doctorul. Serviciul meu de informaţii a fost unul dintre cele mai eficiente servicii de care ai auzit vreodată, eram informat despre complot, despre uneltiri, despre tot, drept pentru care, capul meu nu e la Târgovişte ci chiar pe umeri, aici, in faţa ta. Paharnicul meu, Turturică, avea aceleaşi capacităţi ca a dumitale. Călătorea peste ani cu graţia unei păsări măiastre numai că, în acea zi lucrurile s-au complicat neaşteptat, astfel că în loc să mă întorc în urmă cu câţiva ani şi să rezolv lucrurile cu neisprăvitul de Basta, m-am trezit într-un cartier mărginaş al Clujului, căutând cu disperare un alt Turturică între nebunii oraşului.
- Am senzaţia că tocmai am nimerit într-unul din bancurile cu nebuni,  în care doctorul are probleme mai grave decât pacienţii iar eu nu ştiu cum să vă spun asta fără să vă jignesc.
- Tocmai ai făcut-o
- N-am avut încotro.
- Aşa pare, numai că trebuie să-ţi aminteşti că eu nu sunt un doctor adevărat, ci Mihai Viteazul.
- Aveţi dreptate, toate bancurile cu nebuni pe care le ştiu sunt despre Ştefan cel Mare, cu Mihai Viteazul nu ştiu niciun banc.
- Hmm... De ce crezi că nu au făcut bancuri cu mine?
- De frică, cred. Ştiţi cum se zice: “’nalt la stat, mare la sfat”...
- Asta e despre Toma Alimoş,  Georgele!
- Aş fi putut să jur că era despre dumneavostră, domnule doctor.
- Măria Ta.
- Mă luaţi peste picior, acum, domnule doctor, ce mărire, eu nu ştiu cum să scap de fagocitoză şi de balamuc, protestează Georgel niţel îmbujorat.
- Măria Ta, să-mi spui mie, imbecile!
- Măria Ta, domnule doctor, vă rog să vă calmaţi, mi-e teamă din cauza emoţiei să nu încep să mă bâlbâi şi atunci încep să fâlfâi prin secole, mi s-a mai întâmplat şi vă asigur că nu e tocmai plăcut.
- Calmează-te atunci şi începe să fâlfăi în anul potrivit, altfel îţi va sta capul, unde îţi stau picioarele, ştii cum vine pedepsită nesupunerea.
- Da-da- dar eu- eu- eu nu- nu ştiu-ştiu cum să- să- să contro- contro- controlez.
- Vezi că te bâlbăi.
- Mă- mă-mă...
- Respiră în punga asta până îmi aduc sabia.
- Nuuuu, aoleu, nu mă mai bâl- bă-bâlbîi, nu-mi tăiaţi picioarele, Măria ta!
- De ce ţi-aş tăia picioarele, era vorba de cap ş-apoi am nevoie de tine întreg.Trebuie să mă duci în anul 1593.
- A, Măria Ta, domnule doctor, mi-e teamă că nu funcţioneaza aşa, ca la metrou, staţia 1593 cu peronul pe partea stângă, trebuie să vă contrazic, trebuie să nu fiu de acord cu un eveniment petrecut în acel an.
- Păi, ce mai aştepţi? Fă-o! Uite, pun sabia jos!
- Sunteţi printre domnitorii pe care îi admir cel mai mult, aţi luptat cu turcii, aţi fost apărătorul creştinătăţii...
- Am fost pe moaşă-ta, nu mai puteam eu de creştinătate, ce mi-a dat creştinătatea mie ca să o apăr, ce vă place să vorbiţi mult şi să căutaţi eroi unde nu sunt. Eu mi-am cumpărat domnia, dacă am vroit ceva am plecat să îl capăt, pentru asta am luptat, pentru asta m-am ridicat. Eu am luptat pentru mine, nu pentru ceilalţi, ai înţeles?Am făcut mereu pohta ce-am pohtit.
- Aţi unit pentru prima oară cele trei ţări româneşti, Măria Ta, iar pentru asta românii te vor pomeni veşnic.
- Ce să zic, cine are nevoie de pomenirea românilor? Ai fost vreodată la o festivitate de asta? Vin doi popi cu nişte feţe buhăite, mestecă câteva veşnica pomenire după care  cineva bagă fondurile alocate în buzunar şi, gata, moaşa şi beţivul satului se întreabă dacă a fost ziua primarului. Nu trebuia să se unească nimic, eu trebuie să repar tot, trebuia să o iau pe Stana şi copiii şi să mă duc să văd lumea, nu să sfârşesc ca fraierul într-un cort.
- Vorbiţi exact ca fosta mea nevastă...
- Pun pariu că nevastă-ta e la plajă, în  Bahamas.
- Nu, e la Veneţia.
- Şi tu, în cabinet, la psiholog.
- Care nici măcar nu e psiholog, mă iertaţi dar ăsta e adevărul, Măria ta!
- Beh, să ştii că eu şcoala am făcut-o, sunt blocat aici de cel puţin 30 de ani, bine că ai apărut că începusem să-mi pierd speranţa. Să revenim, eşti gata să mă slujeşti, Georgele?
- Da, Măria Ta, domnule doctor! Deci eu nu-s de acord să stricaţi Unirea. Mică şi anemică cum a fost ea, a fost ideea, sâmburele, imboldul pentru unirea de la 1918, deci daţi-mi mâna, acum că suntem în dezacord, poate funcţionează dar, în numele poporului român, vă rog să-mi promiteţi că nu fugiţi în Bahamas.
- Nu e nevoie să-ţi promit, nu a ajuns nimeni cu calul în Bahamas, Georgele. Şi tocmai, pentru binele românilor, toată suflarea trebuie să rămână sub austrieci, în slujba lor mă voi pune. Eşti un bun oştean, Georgele, prin întoarcerea aceasta, ai salvat românii de la sărăcie, i-ai scos din mâinile hoţilor, mai mult, românii vor învăţa rigoarea, disciplina!
- Măria Ta, domnule doctor, să-mi fie cu iertare dar vorbiţi exact ca sorosiştii lui Cioloş, aoleu, cred că tocmai a început saltul, mai apucă să strige Georgel încercând fără succes să se desprindă din strânsoarea doctorului.

                                                                                            &&&

Se trezi în hohotele de râs a unor bărboşi care puţeau a tescovină. Călărea invers, cu faţa spre coada animalului şi asta era ceea ce provoca bună dispoziţie a bărboşilor. În faţa lui, impunător,  Mihai Viteazul călare cu halatul alb fluturând pe umeri şi sabia agăţată la brâu.
- Ce-ai păţit flăcăule, te-a suit ibovnica pe cal? îi strigă unul din bărboşi printre hohote.
- Tu, ce cauţi aici, amărâtule? Trebuia să rămân doar eu, te împinsesem înapoi, doar  îl certă Mihai, aplecându-se înspre el.
- M-am răzgândit, domnule doctor, Măria Ta, anul ăsta e centenarul marii Uniri, au ăştia toate festivităţile pregătite, Mihai Viteazul trebuie să sară pe şapte cai nu să umble în şlapi prin Tenerife, nu e drept să schimbaţi nimic.
- Măria Ta, ce facem cu ăsta o fi vreo iscoadă, grăieşte ciudat, spuse unul din grupul bărboşilor privind încruntat spre Georgel.
- Timpurile sunt ciudate, Predoiule, ai dreptate, răspunse Mihai, aruncaţi-l în apă pe neisprăvit, unde-o fi mai adâncă cu atât mai bine. Numai să nu-l atingeţi înainte, să fie viu şi slobod de mâini şi de gură, să poată lupta pentru viaţa lui.
- He, he, hăhăiră oştenii încântaţi de sarcina primită, vină, să vezi ce mare e Jiul nost’.
- Ce să ne mai stricăm  opincile până acolo, mai bine îl aruncăm icea în fântână, veni unul din oşteni cu ideea.
- Ai dreptate, în fântână cu el, aprobă şi Mihai, continuând să mustăcească.
- Domnule doctor, vă rog, nu m-am aruncat încă în nicio fântână, nu ştiu dacă funcţionează, poate e prea adâncă...
- Cale bătută, Georgele şi nu te îngrijora or găsi popii şi alte prilejuri de sărbătoare! 

                                                             &&&

Se simţea teribil de relaxat, era într-o încăpere unde lumina părea să se mişte pe acorduri de vals.
Probabil murise şi acum plutea în neant. O voce cu inflexiuni plăcute i se adresă într-o limbă care îi părea, în mod ciudat, familiară şi străină în acelaşi timp:
- Herr Georgius, cum vă simţiţi acum? Mai relaxat?
- Fraulein, surprinzător e să descopăr că sunt încă viu, pentru câteva secunde am crezut contrariul, se auzi vorbind în aceeaşi limbă uşor guturală
- Asta înseamnă că şedinţa noastră a avut succes. Ne vedem atunci când o să vă întoarceţi din Viena. O să iau legătura cu secretara dumneavoastră să fixăm următoarea şedinţă.
- Ah, cred că ar fi foarte bine, Fraulein, când o găsiţi, vă rog să-i transmiteţi că mi-ar face plăcere  să o întâlnesc şi eu.
- Ha, ha, ha, Herr Georgius aveţi un simţ al umorului neobişnuit de sprinţar pentru un austriac.
Îşi luă rămas bun de la doctoriţa aceea drăguţă şi părăsi  încăpere dar rămase  complet dezorientat în  pragul sălii de aşteptare. Habar nu avea încotro să o apuce sau unde se află. 
De ce spunea domnişoara aceea că ar trebui să meargă la Viena, cine o fi de data asta, cum a ajuns aici? De dincolo de uşă, răzbătea conversaţia pe care o avea doctoriţa cu cineva, la telefon:
- Ştiu că am întârziat din nou, dar e un caz extrem de complex. Da, e vorba de Georgius Turturic, cel care a înfiinţat compania Ein großer Ficus für die Katze, niciun ficus fără un pisic, niciun pisic fără ficus. Da, chiar el. Este o persoană extrem de plăcută, să ştii.  Avea nişte coşmaruri îngrozitoare, era convins că a fagocitat câteva secole din istoria unei ţări, de care nu am auzit niciodată... mmm... Ruman... Romania, dacă nu mă înşel. N-ai auzit nici tu, nu-i aşa? 

 Herr Georgius sări ca un arc. Trebuia să ajungă urgent în Bahamas, avea de recuperat o ţară.


*** text scris la indemnul lui Radu Ilarion Munteanu, inclus  intr-o antologie de texte de istorie alternativa aparuta la initiativa si sub obladuirea lui Horea Garbea



Comentarii