Treceți la conținutul principal

Suntem personajele personajelor noastre

 De când cu închisul ăsta, pe sărite, în casă, am tot citit o mulţime de cărţi motivaţionale.

Cică, să devii scriitor nu e greu, trebuie doar să te iei în serios, să crezi că eşti un scriitor şi să scrii măcar 10 minute în fiecare zi. 

Nu contează dacă descrii clanţa uşii sau construieşti o dizertaţie despre radioctivitatea stratosferei, important e să scrii. Cum- necum, m-au prins cele zece minute în tren că, şi-aici e o şmecherie, unde te prinde, te prinde, nu ai dreptul să ignori momentul, te pui jos şi-l execuţi cu urgenţă, exact aşa cum se întâmplă cu alte momente de necesitate fiziologică.

Domnul din faţa mea m-a privit scriind, preţ de câteva minute. Apoi, şi-a scos calculatorul şi a început să scrie şi el. 

La coborâre nu m-am putut opri să nu trag cu ochiul la pagina lui:

“Doamna de pe bancheta din faţă, adunase în păr, griul astral al dimineţii...”

Ete! Ca să vezi! Poezie pură. 

În timp ce, eu scrisesem:

“Domnul aşezat pe bancheta din faţă avea o mască ciudată, un fel de trompă de elefant, a cărui extremitate o putea aşeza peste umăr, la spate, ca un fel de cosiţă de mândruţă extraterestră...”

Suntem personajele personajelor noastre, numai că şi aici e vorba de noroc. 

Domnul din faţa mea, evident, nu prea a avut. 


Ce să fac, despre clanţa uşii nu ştiu să scriu.


Comentarii