Treceți la conținutul principal

Consecventa cea de toate zilele

 Cam aşa . La 52 de ani ai mei, îmi agâţ consecvenţa de consecvenţa unui tinerel. Mă sprijin şi de el şi de ea, de consecvenţă, adică.

Înalt, frumuşel, mereu pus la patru ace, fiecare buclă e buclată atât cît trebuie, fiecare dungă e milimetric atît cât trebuie, lângă geantă ţine  o sacoşică termică unde şi-a pregătit prânzul, sigur, vegetarian, se vede de la o poştă că e predispus genetic să ronţăie morcovi şi alte chestii buruienoase, îţi dai seama după piele, alură şi felul unduios de a se mişca. 


 Se aşează calm, impasibil, forfota din jur nu-l atinge, pare băgat într-o bulă în care nu pătrund sunete, scoate o carte şi începe să citească fără să privească în jur, fără să clipească. Pac, ţac, o staţie, două şi la a treia coboară. Rămân mereu surpinsă. Eu, pe o distanţă atât de mică, n-apuc să găsesc nici batista în propria-mi geantă care pare să-şi schimbe mereu geografia.  

E atât de reconfortant să ştii că, plouă, ninge, aglomerat sau mai puţin aglomerat, băiatul acesta va urca de la staţia lui şi nestrămutat în obiceiul lui, va citi dintr-o carte. 


Maimuţa din mine, reînvaţă de la el, să bage mâna în geantă şi să scoată cartea, pe care o plimb înainte şi-napoi de parcă ar fi un câine care are nevoie de companie, să o deschidă şi să citească în timp ce telefonul vibrează şi se zbuciumă ca o mireasă abandonată în ziua nunţii.

Acum câţiva ani, mijloacele de transport în comun erau pline de oameni cu nasul în cărţi, acum, pe parcursul meu, a rămas doar el.

 Mă agăt cu disperare de consecvenţa lui sperând să o resuscitez pe a mea.

Comentarii