Cum am petrecut de ziua lui Norica

Dane,
Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat. 
De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon. 
Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului.
Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora.
În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani!
Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are la pachet o zi de gândit zâmbit anticipat.
Închid feisbucul şi amărâtă mă repliez să îi transmit gândurile mele bune chiar dacă în întârziere, asta e, o fi vina cortizonului, cine mai ştie.
Zis şi făcut.
Dacă, Norică n-ar fi fost atât de elegant şi mi-ar fi zis în faţă: “Hăbăuco, nu e ziua mea, suntem în 28 dar în septembrie, lasă sorcova jos”, probabil nu s-ar fi întâmplat şi continuarea. El, nu, că mulţumesc, că mă îmbrăţişează, un gentelman desăvârşit, aşa cum îl ştiţi.
De aia zic şi menţin. E numai vina lui.
Pentru că imediat ce am considerat că mi-am spălat păcatele cu Norică, am realizat că dacă am ajuns la ziua lui Norică am sărit şi peste ziua unui alt prieten drag, Alfredo.
Repejor, pun mâna pe telefon  şi-i trimit semnale cu fum jupânului, încendiez satul, sun goarna, învinovăţesc tot tribul pentru aşa o nefăcută, cumpărăm cadou şi mergem la om să-i spunem să ne ierte că îi zicem la mulţi ani după trei zile.
Lui Alfredo i-au căzut şlapii din picioare de uimire auzindu-ne lălăind pe scară într-o zi liniştită de luni, cu douăzeci şi şapte de zile înainte de ziua lui oficială.
Dar elegant şi el, ca şi Norică, că deh! aceeaşi zodie, ne-a primit mărturisind că nu i s-a mai întâmplat niciodată aşa o grozăvie. Ne-a promis că vom rămâne veşnic în amintirea tuturor prietenilor comuni sau nu, am mâncat, am băut, ne-am făcut poze cu sărbătoritul.
Şi noi i-am promis că nu-l mai deranjăm până la anul, când să sperăm că Norică n-o sărbători ceva prin iunie, fapt, care ar putea să mă trimită în confuzii încă şi mai grave.
Deci, cam aşa am petrecut eu de ziua lui Norică. Cu surle, trâmbiţe şi lovituri de scenă cu final neaşteptat.
 Zi, care de altfel nici nu fu, pentru că Norică sărbătorea, de fapt, patruzeci de ani de căsnicie. 
Şi deci normal ar fi ca măcar acum să-i fac urările potrivite, nu? 
Să vă fie bine şi frumos, mulţi ani şi de acum înainte! O îmbrăţişez pe doamna ta frumoasă că pe tine te-am rezolvat la pachet, cum ar veni! Deci eşti dator, asta e clar!

PS. Dar cum am sărbătorit eu, patruzeci şi cinci de ani, doi ani la rând v-am povestit? Altădată, acum hernia mea a revenit la sentimente mai bune deci mă întorc la muncă, feisbucul fie cu voi!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Shi- Xiang- Xia

Concursul leusteanului de diasporă - “Ba, al meu e mai frumos”

Barbat cu masină