Postări

Se afișează postări din 2015

Pregătiri, bagaje

Imagine
12 decembrie Zi oarecum ameţită cu făcut de bagaje, discuţii, subiecte palpitante: “pune flaneaua, scoate izmenele, sunt 17 grade la Napoli... “ dar tu eşti chiar sigură că vrem să plecăm la Napoli, ce, colea, la băi, nu ne şade bine? “, jupânul turuie  ca o turturoi lovit la cuib de criza imobiliară. - Ia, ascultă, dar Picassica e gata? I-ai pus benzină, i-ai scuturat covoraşele? încerc să-l scot pe jupân dintre bagaje. - Îhî! Numai  că nu ştiu ce să fac! Mi-a spus Santo (vecinul nostru sicilian) că ar fi mai bine, odată ajunşi la Napoli să scot ştergătoarele, capacele de la roţi şi să leg volanul cu antifurtul de la bicicletă... Oare să las capacele de la roţi, acasă? - Ştiu şi eu? Oricum, dacă hotărăşti să laşi acasă ştergătoarele şi volanul, mă anunţi să-mi iau bilete la tren. Şi-n timp ce eu împingeam chiloţi şi şosete în bagaje, jupânul scotea câte-un capac de la roţi, se dădea cu fundul înapoi să privească cum îi şade Picassicăi fără capac şi-apoi, mormăind dezaprobator

Despre drujbe si alti fluturasi

Imagine
6 decembrie M-am trezit într-un zgomot infernal: brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc! Vai, îmi zic, să ştii că anul ăsta Moş Nicolae a venit pe motocicletă!  Sar iute din pat, pregătită să flutur din cămăşuţă, pardon, din perdeluţă când- colo... ce să vezi? Nicio motocicletă! Jupânul stă în faţa garajului şi se joacă cu drujba. Brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc! Muah! Mai bine mă duc să-mi controlez cizmuliţele. Sper ca, în sfârşit, Moşul să-mi fi adus un pistol. Cu bile mari. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Dezamăgirea zilei: N-a venit Moşul. 7 decembrie Aceeaşi poveste: dimineaţă,cămăşuţa, perdeluţa brrr-brrr, vrum- vrum, poc-poc! Pistol n-am primit aşa că nu ştiu cum să-l dezbăr pe jupân de drujbă. Când s-a terminat benzina, ne-am dus la un târguşor de Crăciun din vecinătate. Acolo, un fel de expoziţie de tractoare de epocă şi-o batoză de prin 1900 toamna.  Erau atât de lustruite că  păreau abia scoase din fabrică.

Marea împrăştiere

Imagine
5 decembrie Doamnei Lucreţia  i-a murit, de curând, soţul. Conform dorinţei exprimate înainte de a muri, corpul său a fost incinerat, cenuşa fiind depozitată într-o urnă metalică sigilată. - Ce faceţi, doamna Lucreţia? Sunteţi mai bine? - Da, sunt bine. Fusei la cimitir să-l iau pe Walter că trebuie să-l împrăştii. Vii cu mine? - Păi de ce să-l împrăştiaţi, că de-acum nici nu mai ocupă cine ştie ce spaţiu. - Asta îi fu dorinţa, drăguţă, doar n-o să-l ţin printre borcanele de magiun. Vii? - Vin, vin... la înmormântări am mai fost, la împrăştieri niciodată. Remorchez jupânul, încălecăm pe vaporaş şi ne oprim la poarta cimitirului-insulă San Michele din Veneţia.  Aliniaţi frumuşel, noi, invitaţii formăm un prestigios cortegiu multietnic: o olteancă, o unguroaică de Ardeal  doi moldoveni, şi două italience.  Doamna Lucreţia are în mână două sacoşe.  Într-una e urna cu Walter, în alta un rosé(hâc, din nou), păhăruţe, covrigi de Buzău şi alte delicatese. Le abandonea

Vacanta, vacanta

Imagine
Daaa, avem o lună de vacanţă! O lună mare, lătăreaţă sau săltăreaţă, asta se va descoperi prin înaintare în lung sau mai mult pe lat dacă e să punem în discuţie poziţiile pe care le-am adoptat cel mai des în prima săptămână. 1 decembrie  Ziua României am sărbătorit-o ca italienii, defilând în costume de baie şi pas vioi pe la băile termale din coasta casei. Ne-am simţit mai puţin vinovaţi constatând că numărul italienilor din incintă ieşea mereu cu rest sub fracţie şi virgulă la procent, ocupând noi, românii de dincoace şi de dincolo de Prut, toate piscinele cu hidromasaj, duşuri emoţionale, saune cu parfum de levănţică şi alte acareturi de sorginte capitalistă, atât în linişte cât şi prin învăluire dar tot a ocupare aduce, parol. Oricum, între două scufundări, ne opream să controlăm care-i mişcarea pe feisbuc: dacă a început parada, dacă Iohannis şi-a pus eşarfa drept...  Când jupânul începea să lălăie “Noi suntem pe veci, aici, stăpâni” era semnalul că trebuie să ne arun

Floricică, floare coaptă

Imagine
Renata, de care v-am mai povestit, aici , nu-şi prea permite să aibă multe idei la locul de muncă.  Nu că i-ar da pe dinafară dar, na,  oricui i se poate întâmpla.  Zbang, ideea coboară ca un elefant pe o pânză de paianjen şi-ncepe a-ţi flutura deasupra nasului.   Inexplicabilul exces de zel cu care a inundat o plantă mai pleoştită de pe masa ce tronează în holul somptuos al hotelului a băgat-o într-o încurcătură de zile mari. O să spuneţi, eh, ce mare brânză, ce mare veste- poveste? Din start, aşa cum vă spuneam, faptul că Renata umblă cu idei poate evolua într-o situaţie cu potenţial periculos, mai rămâne de subliniat că într-un hotel, guvernanta decide când şi dacă creşte iarba, din ce parte răsare soarele cât dar mai ales când o floare are nevoie de apă.  Întrebarea: “Renata, ai udat floarea aia, cumva? Guvernanta a zis să nu-o udăm”  i-a scurtcircuitat neuronii într-o fracţiune de secundă. Odată tărăşenia făcută cum dregi busuiocul, pardon Anthurium-ul?  Dacă nu

Draga Bitdefender, ma doare in aripa

Imagine
Da, în aripă, pentru că acolo se păstrează dorinţa  de a te întoarce, cândva, la cuib. Acolo se adună veştile despre acasă, acolo stă ascuns ca o vrabie zburătăcită, dorul. De aceea, tot din aripă m-am bucurat teribil când am auzit de Bitdefender acum vreo şapte ani.  Companie românească, producătoare de soluţii de securitate informatică care creşte şi înfloreşte. Citeşti, vezi că are succes, te bucuri de parcă ţi-a intrat copilul la facultate.  Descarc antivirusul, varianta free, îl recomand în dreapta şi în stânga, îl pun pe calculatoarele prietenilor, îi conving că e aproape obligatoriu ca român să ai un antivirus românesc, mă dau şi la italieni fără să clipesc. Bun! În 2013, cumpăr o licenţă pe doi ani pentru trei calculatoare, preţul bun, produs românesc, cum spuneam, două click-uri şi e al meu. Din păcate, după câteva luni a trebuit să-l dezinstalez, pentru că la vremea aceea avea niscai conflicte cu prea proaspătul Windows 8, pe atunci. L-am dezinstalat şi nu mi-am

Cum am petrecut de ziua lui Norica

Imagine
Dane, Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat.  De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon.  Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului. Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora. În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani! Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are la pachet o zi

Dinspre Trieste fără mânie

Imagine
Te desprinzi de cuib şi-o iei de la capăt. În altă ţară, în altă limbă. Cu bune, cu rele, târâş-grăpiş, paşi noi, ritmuri diverse, fără teamă de funcţionari, de portari, de tovarăşi, începi să-ţi trăieşti normalitatea fără emfază, fără ostentaţie, fără pretenţii. Numai că documentele expiră mai repede decât brânza topită, fiii cresc şi au nevoie de buletine, identităţi, aşa că, emoţionat, pui într-un săcuşteţ toate hârtiile din casă inclusiv chitanţele de la lumină, de fapt, laşi acasă doar fotografiile în care surâzi blând, de pe oliţă, încaleci maşina şi tapa-tam, tapa- tam, te îndrepţi spre consulatul cel mai apropiat, care e acolo pentru tine, pentru a-ţi oferi sprijinul şi serviciile de care, tu, oiţa- mioriţă rătăcită pe păşuni străine, ai neaparată nevoie. La poartă, locul lui nea Costică e ocupat de ţâcă Giusseppe care nu ştie o boabă româneşte dar îşi face treaba ca şi portar pur-sânge românesc probabil atitudinea rămâne agăţată de fişa postului. Sala e mare, călduroa

Toamna verii noastre

Imagine
Mi-a trecut vara printre urechi cu aceeaşi eleganţă cu care trece şi viaţa la vârsta asta, vâj-vâj! ca un tren japonez de ultimă generaţie.  Apropo, nu ştiu cum fac ăştia, cu toate cataclismele prin care trec, să aibă numai  chestii de “ultimă generaţie” iar la noi cuvântul “generaţie” e mereu legat doar de “sacrificiu”.  Chiar de curând  mă întrebase Rareş în roitaliană, limbă cu care am căzut de acord că n-are rost să mai luptăm: - Sacrificiu di che cosa? Eu nu mai înţeleg cine şi cum e cu sacrificatul prin România dar mai ales cu ce rezultat. Bunica zicea că generaţia ei a fost sacrificată, tu zici că a voastră, Alex tot se bagă în generaţia aia cu cheia la gât şi-o dau şi ei la întors cu sacrificiul... - Păi, deh, ţine într-un fel de perpetuarea neamului, dragule, cineva trebuie să ducă starea asta de sacrificat mai departe, aşa că o predăm, o transmitem din om în om, de la unchi la nepot, de la mamă la fiu, să nu cumva să o prăpădim şi să ne ieşim din stare, Doamne fereşt

Karma, zenul şi toporul

Imagine
Am descoperit blogul unui tip super meseriaş. Omul ăsta ştie tot despre tot!  Despre viaţă, despre natură, despre cum să dormi, despre cum să mănânci, despre cum şi când e bine să te speli pe spate, mă rog, tot. Citindu-l am aflat că viaţa mea era mizeră nu eram fericit şi că o piedică importantă în calea împlinirii mele ca fiinţă spirituală era chiar serviciul meu. Cine eram eu? Şeful unui departament de statistică, un şoarece de birou care privea apusurile  de după mormane de dosare.  “Acţionează, ăsta e cuvântul de ordine în drumul spre fericire!” aşa se intitula articolul care mi-a schimbat viaţa. Aşa am şi făcut, am acţionat, numai că drumul ăsta, vă avertizez,  e al naibii de lung. Imediat după ce mi-am dat demisia de la birou m-a părăsit şi nevasta dar  tipul meseriaş care între timp mi-a devenit life-coach( l-am prins la ofertă, cu doar 9,99 de euro pe lună), m-a îmbărbătat să merg mai departe.   Mi-a explicat că aşa funcţionează: dacă-ţi iese  nevasta

Dorel de Italia

Imagine
Știu, primul gând ar fi:" Ete, bă, am scăpat!  A plecat Dorel în Italia! "și să vă așteptați ca de mâine România să rămână deșteaptă, frumoasă cu bujori în obrăjori,  alintându-se nurlie cu motoceii de la ie dar eu vin și vă zic că au și italieni Dorelii lor așa că lăsați orice speranță!  Mai bine râdeți!

Ploaia de pe planeta Google

De când avem telefoane, de astea, fără butoane, nu mai deschidem obloanele să ne uităm pe geam, înainte să ieşim din casă. Fâș -fâș! cu deștul pe ecran să ne spună googlosul. - Plouă? - Plouă - De la cât la cât? - Păi, de pe la unș'pe până pe la două , două și-un sfert... - Ah, sunt la muncă, nu mai iau umbrela! - Mda... Nici eu n-o mai iau. - Pa! - Pa! După un minut ţâr-ţâr la ușă: - Cine e? - Eu! - Care eu? - Ăla care a ieşit acu’ două minute din casă. - Ah, n-ai sunat cu sunatul tău, jupâne, nu zbiera la interfon că-i strici vibraţia şi ne iese fengshuiul pe gaura cheii. - Lasă-l să iasă, cin’ l-a pus să intre. Vino pe balcon şi-aruncă-mi o umbrelă. - Plouă? - Plouă! - Cum aşa? De unde plouă? - De sus! - Ca să vezi! - Mda! Tu și googălul tău! - Păi ce? E numai al meu? O fi vreun norișor de-ăsta adolescent care a ieșit din casă fără să-și controleze traseul repartizat. - Ba, s-ar putea să fie în gașcă, ieși, să vezi numai ce potop! Am rămas un pic dezam

Trandafiriul marului de gradina

Imagine
Eu  i-am explicat că nu se face, că nu e în firea copacilor să facă chestii de astea, că nu-i arborian şi nici măcar fructarian. I-am mai povestit cum noi oamenii avem nădejde în copaci, ce zic aia fac, adică nu se pune problema să te aştepţi la pere de la un prun sau la cireşe de la un cais. După ce mi-a ascultat argumentele şi-a ţuguiat frunzele şi a început să-mi vorbească un pic pe nas, destul de arogant, cum că e cam sătul de cum merg lucrurile în ultima vreme, că a fost ocupat de-o colonie de viermi foarte păgubitori care l-au locuit tot sezonul şi-au plecat fără să plătească lăsându-l cu scoarţa atât de uscată de-a trebuit să apeleze la Băncile de Tulpină comunale, care, fără milă sau ruşine i-au cerut nişte dobânzi care l-ar fi făcut iască, nu alta. Dar, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu mătuşa Rosa Acicularis care i-a propus uniunea în cuget şi tulpină cu nepoţica dumneai, Rosa Odorata, căci, deh, unde-s doi puterea creşte, nicio bancă nu răzbeşte, aşa se

Pescuim, Măria Ta

Imagine
De când cu modernizarea şi tehnologizarea asta, bărbaţilor nu prea le-au mai rămas multe îndeletniciri prin care să-şi testeze sau dezvolte abilităţile în domenii de mare răspândire odată, cum ar fi păstoritul, vânătoritul sau pescu(r)itul. Dar de ce să generalizez eu să zică lumea, că dau cu arcanul în bărbaţii omenirii şi să nu vorbesc despre jupânul meu pentru care, cel mai periculos sport e vânătoarea  telecomenzilor din stând de voie pe burtă. Asta până alaltăieri când instinctul ancestral a sunat din corn de bour moldovean pe dinăuntrul lui. Acelaşi sunet din corn de Bos primigenius sau bouşor primordial în traducere moldovenească a avut ecou şi în alţii, prieteni de-ai jupânului cu aceeaşi zi liberă, caracteristică esenţială pentru formarea cetelor bărbăteşti, aşa că s-a hotărât  mersul la pescuit. Eh, aţi putea spune şi ce e aşa  mare brânză în chestiunea aceasta? Păi, să vă explic! Jupânul se pregăteşte pentru momentul ăsta de ani buni. În garaj, agăţate indecent plâng am

Spitalul arde, babei ce-i pasa

Imagine
Mă dusei şi eu, colea, mai pe cale la vale  să fac pap testul. E şi gratis,(după o vârstă ai o mulţime de avantaje, aveţi răbdare), spitalul e o operă de artă, să te tot duci, să tot vizitezi cum ar veni. Nimeresc peste o doctoriţă extraordinar de amabilă şi nu peste un doctor castrat psihic de privileştile întunecate ale  mesei cu crăcănător. Deci, noroc. Doctoriţa mă urcă, mă pişcă, mă dă jos cu zâmbetul pe buze, colocvial. De departe putem trece drept două prietene care vorbesc despre preţul roşiilor pe piaţa cu produse ecologice. “După o lună, zice, sunaţi să aflaţi dacă trebuie să ridicaţi rezultatele sau să facem alte analize.” Bun, până aici, nimic extraordinar în afară de spital, cum vă spuneam. Numai că acum câteva zile a luat foc o aripă a spitalului. În Veneţia e suficient să ia foc şi-o singură pană  şi totul devine foarte periculos. Nu ştiu dacă am contribuit în vreun fel târâindu-mi karma pe acolo, cert e că s-a întâmplat. Deci, ghinion. Cică pagubele sunt mi

No limits

Imagine
“No limits”, îi strigă şoseta suratei sale înainte să se smulgă dezgustată din strânsoarea chiloţilor negri rătăciţi indecent printre rufele albe. "No limits", mai strigă o dată şoseta cu tendinţe la rebeliune, înainte să se arunce de la balcon, vitejeşte, cu călcâiul în jos. Când domnul cu bărbuţă albă şi ochelari rotunzi a ridicat-o din iarbă, cu vârful bastonului, s-a simţit... aşaaa... un fel de vedetă a şosetelor de pretutindeni, un deschizător de drumuri. Poate că suratele o vor lua drept exemplu şi într-o bună zi vor face aşa cum a făcut ea: se vor arunca de la balcoane în căutarea libertăţii... Îşi imagina deja, mii de şosete în toate culorile ca nişte fluturi uriaşi rotind deasupra oraşelor, toate povestind în şoaptă desprea ea, Şoseta, deschizătoarea de drumuri, despre ea, neperechea, unică şi inegalabilă! Mâna gunoierului o smulse necruţător din visare. Înainte să fie înghesuită în hăul negru al sacului, apucă să mai strige încă o dată, declamator: “

Fiecare cu lebăda lui

Imagine
Cârd de stânjenei, c urioşi: "Ăştia doi sunt lebedele noastre?"

Rămas bun

Imagine
Pe 31 martie, ora 21, 50, tatăl meu a murit.   Trebuia să scriu asta negru pe alb. Negru, prea mult negru...  I-am condus trupul acolo unde se duc trupurile fără să-i dau drumul, cu adevărat. Acum o s-o fac pentru că şi eu şi el trebuie să mergem mai departe.  Trebuie să mergem mai departe mereu, vii sau morţi. Oriunde numai departe să fie.  Niciodată prezenţi acolo unde suntem, totdeauna în afară  vieţilor noastre.  Şi, dintr- odată, vine sfârşitul. Sau începutul, zic unii. Nu există certitudini, nici despre viaţă, nici despre moarte.  Ar trebui să facem repetiţii la moarte... Rămas bun, frumosul meu, minunatul meu, dragul meu! După ce- ţi tragi sufletul prin Înalt, tată, să vii să-mi povesteşti, auzi? Cât te aştept curăţ eu ceapa, nu-ţi fă griji!

Ce vraji mai face postarita mea

Imagine
De mult poştaşul care sună de trei ori nu mai aduce nicio bucurie. În tolba lui de piele maronie locul scrisorilor a fost ocupat de facturi, avize de plată, somaţii, publicitate.   “Dragul meu, să ştii că mi-e tare dor de tine” s-a transformat în “Stimate client, vă aducem la cunoştinţă că...”, aşa că, până să apară poştăriţa asta, blondă şi zâmbăreaţă ca o lună plină, lumea din cartier deschidea poştaşului cu sentimente colţoase şi mişcări circulare. Dacă până acum câteva săptămâni, era un: “du-te dragă şi deschide, o fi poştaşul”, sec şi fără vlagă, acum e un: “lasă, dragă, cobor eu, o fi poştăriţa” alert şi energic ca un tril de papagal mângâiat sub barbă. Facturile ajung în casă însoţite de un zâmbet larg şi-un oftat nostalgic şi în loc să fie trântite cu obidă în colţuri întunecate sunt aşezate cu delicateţe pe muşamaua cu lăcrămioare, brebenei şi alţi vestitori ai primăverii. Azi dimineaţă, ţîr-ţîr, soneria! Întreb încruntată şi acră cine e, deşi ştiu că la ora a

Un alt 8 Martie...

Imagine
Ce zi minunată! Soare, albinuţe botoase că trebuie să înceapă lucrările de sezon mai devreme, nişte cocori prinşi în  trafic... chiar, aţi avut ocazia să vedeţi ce aglomerat e pe deasupra?  Ia priviţi  Aici . Că mie, când îmi pleacă başbuzicii în deplasare pun imediat gipiesul pe ei. Mama mea mă căuta cu binoclul pe malul gârlei, printre raţe şi gâşte dolofane, eu îmi scot vitejeşte smartphonul şi bag radarul în nori să văd dacă nu cumva copiluţul scoate capul pe geam. Ceea ce e foarte posibil, tinerii din ziua de azi ştim prea bine cum sunt şi de când soacră-mea a răcit foarte tare că a tras-o curentul în avion din cauză că pilotul a lăsat geamul deschis iar ei i-a fost ruşine să-l admonesteze, mă tot gândesc la câte şi mai câte scenarii dezastruoase.  Acu’ nimic de spus şi piloţii au dreptul la brize şi plete fluturând dar dacă, Doamne fereşte, se loveşte cu tâmpla de nori, de stele, de ceva, dacă-i intră cocorul, cra-cra! şi începe să ciugulească la butoane? De aia, eu

Cateodata

Câteodată plec din mine zile întregi de parcă mi s-a urât cu binele sau poate tocmai de aia... se spune că la capătul lumii există un târg de trupuri poţi să vezi cum e să intri în pielea altuia discrepanţa dintre cerere şi ofertă e foarte mare ne explică tanti Jeni de la casierie graşii atârnă precum costumul de mire în odaia cea bună, ani la rând nu prea se înghesuie nimeni să-i încerce toţi încearcă să-ncapă în cei slabi cu cât eşti mai schilod cu atât ai mai multă căutare, e şi mai ieftin. Obişnuiam să plec din mine zile întregi De parcă mi se urâse cu binele sau poate tocmai de aia dacă n-ai acţiuni la bursa de piele e mai indicat să rămâi între organele tale continuă tanti Jeni amabilă trupurile de camuflaj ca al tău nici mari, nici mici, nici graşi, nici slabi, nici frumoşi, nici urâţi, nici- nici sunt destul de bine cotate. stai pe tine, fătucă, dacă nu vrei să rămâi cu duhul pe dinafară e şi mai ieftin.

Hobbitul de piata

Imagine
- Vezi, ţi-am spus doar să nu mai umbli la drăcovenia aia până nu-ţi repară Rufo ochelarii, uite, unde-am ajuns. Locul ăsta nu seamăna în niciun fel cu târgul din Poiana Soarelui, o să trebuiască să roadem iar scoarţă de stejar până la următorul salt. - Nu m-aş încumeta, stejarii au un miros ciudat, am observat că hobbiţii de aici ţin după ei, alţi hobbiţi mai mici legati cu aţă care ridică piciorul în apropierea copacilor, poate că mirosul e legat de obiceiul ăsta. - Or fi nişte hobbiţi luaţi ostatici şi folosiţi la grădinărit, cine ştie cu ce rasă barbară avem de-a face, mai bine ai mai încerca să faci ceva cu busola aia înainte să ne confunde cu nişte cârtiţe şi să ne pună la săpat şanţuri de apărare cum ni s-a întâmplat în HobOltenia, cu puţin timp în urmă. - Ei , n-a fost chiar atât de rău, prazul era mult mai fraged şi mai gustos decât coaja de stejar, asta fără să amintim de licoarea de prună din şopronul lui nea Baron. - Ah, ia uite-te dincolo de drum sunt doi hobOlteni