30 decembrie 2015

Pregătiri, bagaje

12 decembrie

Zi oarecum ameţită cu făcut de bagaje, discuţii, subiecte palpitante: “pune flaneaua, scoate izmenele, sunt 17 grade la Napoli... “ dar tu eşti chiar sigură că vrem să plecăm la Napoli, ce, colea, la băi, nu ne şade bine? “, jupânul turuie  ca o turturoi lovit la cuib de criza imobiliară.
- Ia, ascultă, dar Picassica e gata? I-ai pus benzină, i-ai scuturat covoraşele? încerc să-l scot pe jupân dintre bagaje.
- Îhî! Numai  că nu ştiu ce să fac! Mi-a spus Santo(vecinul nostru sicilian) că ar fi mai bine, odată ajunşi la Napoli să scot ştergătoarele, capacele de la roţi şi să leg volanul cu antifurtul de la bicicletă... Oare să las capacele de la roţi, acasă?
- Ştiu şi eu? Oricum, dacă hotărăşti să laşi acasă ştergătoarele şi volanul, mă anunţi să-mi iau bilete la tren.

Şi-n timp ce eu împingeam chiloţi şi şosete în bagaje, jupânul scotea câte-un capac de la roţi, se dădea cu fundul înapoi să privească cum îi şade Picassicăi fără capac şi-apoi, mormăind dezaprobator se ducea să-l pună la loc.
variantă 
 Şi uite-aşa, din capac în capac se făcu seară, am tras fermoarele la bagaje şi-am băgat două pastile de valeriană în fizicul neliniştit al jupânului de a adormit  undeva între prima şi a doua lingură de supă.
 Am simţit că şi navigatorul mi-a zâmbit recunoscător căci înainte de orice călătorie ei doi  cam obişnuiesc să se certe. Jupânul obişnuieşte să-i verifice precizia dându-i coordonatele căzii din baie şi ăla îl tot duce în ghivecele cu crizanteme de pe balcon.

Întrebarea serei:
Câte valeriene intră în ecuaţia fericirii?

12 decembrie 2015

Despre drujbe si alti fluturasi


6 decembrie


M-am trezit într-un zgomot infernal: brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc! Vai, îmi zic, să ştii că anul ăsta Moş Nicolae a venit pe motocicletă! 
Sar iute din pat, pregătită să flutur din cămăşuţă, pardon, din perdeluţă când- colo... ce să vezi?
Nicio motocicletă! Jupânul stă în faţa garajului şi se joacă cu drujba. Brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc!
Muah! Mai bine mă duc să-mi controlez cizmuliţele. Sper ca, în sfârşit, Moşul să-mi fi adus un pistol. Cu bile mari. Cu cât mai mari, cu atât mai bine.

Dezamăgirea zilei: N-a venit Moşul.


7 decembrie

Aceeaşi poveste: dimineaţă,cămăşuţa, perdeluţa brrr-brrr, vrum- vrum, poc-poc! Pistol n-am primit aşa că nu ştiu cum să-l dezbăr pe jupân de drujbă.
Când s-a terminat benzina, ne-am dus la un târguşor de Crăciun din vecinătate. Acolo, un fel de expoziţie de tractoare de epocă şi-o batoză de prin 1900 toamna.




 Erau atât de lustruite că  păreau abia scoase din fabrică.
 Proprietarii, ţanţoşi printre păcăneli şi norişorii de fum, avea foarte multe în comun cu jupânul când turează drujba în faţa garajului. 

Decizia zilei: Am să caut un târg de drujbe şi-l abandonez acolo.

8 decembrie

O bucată din orchestra teatrului veneţian Fenice împreună cu un cor de copii  au organizat un mic spectacol în Piazza Ferretto. 
Vocile gingaşe, clinchetul clopoţeilor şi frumuseţea muzicii mi-au încălzit ziua.
Culmea şi dirijorul avea foarte multe în comun cu jupânul şi proprietarii de tractoare. Priviţi-l!



Pe neaşteptate ziua ne-a dăruit tuturor un altfel de spectacol: un fluture minunat colorat a început să zburde pe căciuliţele crăciuneşti ale copiilor. 
Tresărind de încântare, orchestră şi public au început să-l aplaude!

Dulcegăria zilei: Sunt fericită să trăiesc într-un oraş unde oamenii sunt în stare să se bucure de bătaia din aripă a unui fluturaş ameţit de soare şi culori.


9 decembrie

M-a ajuns paradontoza din urmă, aşa că m-am dus la dentist. Doctoriţa e moldoveancă.
Centrala termică turează mai ceva ca drujba jupânului, sun la asistenţă, îmi răspunde un tip care se numeşte Catalin. 
Român deci şi el. 
Administratorul blocului trimite maşina de vidanjat. Jupânul deschide poarta, dă mâna cu şoferul după care îmi spune bucuros:
- Ina, uite, băiatul e moldovean de-al nostru, Ion!
- Bună ziua, nea Ioane!
- Bună ziua, doamnă! De-acu' când sunaţi după vidanjă să spuneţi administratorului: “Mandate straniero!” că italienii nu vă fac treabă bună îs hoţi, ia uitaţi, canalele se vede că n-o fost spălate data trecută.
- Mulţumim, nea Ioane, aşa am să fac! 

Deducţia zilei: Avansăm încet dar sigur, ţineţi apoape fraţi români de dincolo şi de dincoace de Prut, evacuarea italienilor e aproape.


10 decembrie

Astăzi am cumpărat casă(o terminăm de plătit peste 11 ani), pâine coaptă la vatră(pe aia am plătit-o pe loc) şi ne-am certat cu o rroamă care ne-a aruncat în faţă că suntem nişte zgârâie- brânză, că mai degrabă o cred italienii decât ăştia ai noştri, că  ea are de hrănit 5 copii.
Când a început să strige "San dilo, san dilo", jupânul a dat să fugă după ea dar eu i-am pus piedică, mi-a fost frică să nu-l bage în sac şi să dispară cu el, cine mai plăteşte casa?

Adăugire la deducţia de ieri: Şi rroamă e româncă, deci, rămâne cum am stabilit.

11 decembrie
Astăzi am realizat că am cumpărat casă şi ne-am bucurat. Eu m-am dus la coafor, jupânul a început să scurme prin grădină să găsească cuibul şobolanilor care pare-se e cuprins în pachetul “Casa”.
Am cumpărat un tortuleţ pentru a sărbători evenimentul numai că nu reuşim să ne nimerim toţi patru să suflăm în lumânare.
Jupânul lăcrimează abundent când trece pe lângă frigider şi de poftă îi vin o mulţime de idei. 
Cică dacă suflăm noi doi în lumânare, tăiem tortul, mâncăm până ne săturăm, apoi când vine Alex, punem lumânarea suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, pe urmă îl aşteptăm pe Rareş, punem aceeaşi lumânare, suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, rezultatul final ar fi acelaşi.
I-am zis că matematic vorbind asta ar însemna că noi doi am  mânca de trei ori din tort şi băieţii doar o dată dar el susţine că e dreptul celui care trece mai des pe lângă uşa frigiderului. Luş von Pluş e de acord cu el, eu rezist eroic.

Soluţia zilei: Ia, să ascund  eu lumânarea!

09 decembrie 2015

Marea împrăştiere

5 decembrie

Doamnei Lucreţia  i-a murit, de curând, soţul. Conform dorinţei exprimate înainte de a muri, corpul său a fost incinerat, cenuşa fiind depozitată într-o urnă metalică sigilată.
- Ce faceţi, doamna Lucreţia? Sunteţi mai bine?
- Da, sunt bine. Fusei la cimitir să-l iau pe Walter că trebuie să-l împrăştii. Vii cu mine?
- Păi de ce să-l împrăştiaţi, că de-acum nici nu mai ocupă cine ştie ce spaţiu.
- Asta îi fu dorinţa, drăguţă, doar n-o să-l ţin printre borcanele de magiun. Vii?
- Vin, vin... la înmormântări am mai fost, la împrăştieri niciodată.
Remorchez jupânul, încălecăm pe vaporaş şi ne oprim la poarta cimitirului-insulă San Michele din Veneţia. 

Aliniaţi frumuşel, noi, invitaţii formăm un prestigios cortegiu multietnic: o olteancă, o unguroaică de Ardeal  doi moldoveni, şi două italience. 
Doamna Lucreţia are în mână două sacoşe.
 Într-una e urna cu Walter, în alta un rosé(hâc, din nou), păhăruţe, covrigi de Buzău şi alte delicatese. Le abandonează  pe o băncuţă şi pleacă să rezolve cu hârţogăraia, nu înainte să ne avertizeze:
- Ochii şi Walter!
De emoţie încep să sughiţ. Italiencele dau iama în covrigei, nu par afectate de vecinătatea selectă.

Conducem urna lui Walter până la un fel de terasă unde era permisă vânturarea răposaţilor, urmăriţi îndeaproape de un angajat al cimitirului.


Nu prea pot să schimb registrul acum şi să vă las să descoperiţi latura mea romantică dar să ştiţi că priveliştea tăie instant răsuflarea tutor celor prezenţi, în afară de Walter, evident. 


După ce termină de plâns, doamna Lucreţia îi cere angajatului permisiunea să păstreze vreo sută de grame din Walter, dar fu politicos refuzată.
- Îţi spusei că tare mai iubea România, mă gândii să-l iau cu mine când mă duc de Paşti, măcar aşa... două fire într-o cutiuţă.
- Păi, na, dacă nu se poate, dau din umeri eu, total ameţită de insolitul situaţiei.

Când angajatul îi dă de înţeles că a venit timpul să ne luăm rămas bun, activându-şi genele de olteancă curajoasă, doamna Lucreţia se apleacă cu urna peste balustradă şi începe să-l împrăştie pe Walter cu o linguriţa de plastic, în cele patru puncte cardinale.
Jupânul care filmează toată operaţiunea are aerul unui căprior în bătaia puştii, folosesc ocazia să-i devoalez planul pe care-l coc de ceva timp fără ştirea lui:
- Vezi, jupâne, ce-i viaţa asta? Înainte să ne împrăştie başbuzicii cu linguriţa, măcar să ne săturăm de văzut lumea! Am luat bilete la Napoli, plecăm peste o săptămână, cred că eşti de acord, nu-i aşa?
N-aştept răspuns mai devreme de două zile, jupânul mestecă numai câte un şoc pe zi.

Ne întoarcem tăcuţi, predispuşi la meditaţii de mare vibraţie când doamna Lucreţia scoate o cutiuţă mică, albă, pe care scrie “Unguent cu extract total gălbenele”şi începe să-i vorbească blând:
- Vezi, Walter! Dacă ţi-am promis că te duc şi-n România, mă ţiu de cuvânt!

Învăţătura zilei: Dacă îţi doreşti să-ţi fie cenuşa împrăştiată în toată uniunea europeană asigură-te că ai lângă tine o olteancă inimoasă căci legislaţia nu permite.

Rugăciunile zilei: Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, domnule Walter! 
Rugăciunea zilei bis: Doamne, nu mi-o număra şi pe asta!

07 decembrie 2015

Vacanta, vacanta

Daaa, avem o lună de vacanţă! O lună mare, lătăreaţă sau săltăreaţă, asta se va descoperi prin înaintare în lung sau mai mult pe lat dacă e să punem în discuţie poziţiile pe care le-am adoptat cel mai des în prima săptămână.

1 decembrie 

Ziua României am sărbătorit-o ca italienii, defilând în costume de baie şi pas vioi pe la băile termale din coasta casei. Ne-am simţit mai puţin vinovaţi constatând că numărul italienilor din incintă ieşea mereu cu rest sub fracţie şi virgulă la procent, ocupând noi, românii de dincoace şi de dincolo de Prut, toate piscinele cu hidromasaj, duşuri emoţionale, saune cu parfum de levănţică şi alte acareturi de sorginte capitalistă, atât în linişte cât şi prin învăluire dar tot a ocupare aduce, parol.

Oricum, între două scufundări, ne opream să controlăm care-i mişcarea pe feisbuc: dacă a început parada, dacă Iohannis şi-a pus eşarfa drept... 
Când jupânul începea să lălăie “Noi suntem pe veci, aici, stăpâni” era semnalul că trebuie să ne aruncăm din nou în piscină şi uite-aşa, sus-jos, am petrecut de ziua României.
Maxima zilei: Doamne, ocroteşte-i pe români!

2 decembrie
Degeaba! M-am foit şi m-am sucit, nu-mi aduc aminte ce am făcut în ziua asta, s-ar putea deci, să fi trecut direct la ziua următoare.
Concluzia zilei: Ce nu-ţi aduci aminte, se prea poate să nu fi fost!

3 decembrie
De dimineaţă ne-am dus să vizităm piaţa de peşte, pregătiţi să ne întâlnim cu nişte sardine dornice să leşine pe paturi de ceapă rumenită, combinaţie menită să ducă la un desfrâu culinar veneţian numit “sarde în saor”.

Plecând de aici, jupânul a mai executat un borş de mare respiraţie, o salată de boeuf pe motive de păstârnac proaspăt descoperit printre ierburile lui Rhaoul, o varză scăzută drastic la foc mic şi când tocmai se pregătea să facă un şniţel de soia din şpagat cu flic-flac de 90 de grade, pe spate, hop şi cumnata c-o fetiţă de 2, 200 kg.

Jupânul făcut unchi a şasea oară, a abandonat instantaneu toate proiectele culinare aruncându-ne fără milă în braţele unui rosé Rosa della Regina, donaţie generoasă a proaspătului tătic.
Aşadar ziua începută sub auspicii culinare s-a sfârşit c-o pronunţată amprentă bahică.
Urarea zilei: Să trăieşti, dragă Ambra Maria! Să fii sănătoasă, să creşti mare şi să ai parte de o viaţă minunată!
Pîssst! Păstîrnacul din salată a fost de fapt un hrean sub acoperire, noroc de rosé, aşadar.

4 decembrie
A fost o zi cam mahmură şi ceţoasă, drept pentru care eu am înşirat două sârme de rufe, cu slabe şanse să le recuperez uscate până de Crăciun. Jupânul şi-a cumpărat o drujbă, nu mă întrebaţi de ce, sardinele şi ceapa fuseseră deja tăiate.

Întrebarea zilei: Ce rost are să înşiri rufe când e ceaţă dacă n-ai drujbă?

19 octombrie 2015

Floricică, floare coaptă

Renata, de care v-am mai povestit, aici, nu-şi prea permite să aibă multe idei la locul de muncă. 
Nu că i-ar da pe dinafară dar, na,  oricui i se poate întâmpla. 
Zbang, ideea coboară ca un elefant pe o pânză de paianjen şi-ncepe a-ţi flutura deasupra nasului. 

 Inexplicabilul exces de zel cu care a inundat o plantă mai pleoştită de pe masa ce tronează în holul somptuos al hotelului a băgat-o într-o încurcătură de zile mari.

O să spuneţi, eh, ce mare brânză, ce mare veste- poveste?
Din start, aşa cum vă spuneam, faptul că Renata umblă cu idei poate evolua într-o situaţie cu potenţial periculos, mai rămâne de subliniat că într-un hotel, guvernanta decide când şi dacă creşte iarba, din ce parte răsare soarele cât dar mai ales când o floare are nevoie de apă. 
Întrebarea: “Renata, ai udat floarea aia, cumva? Guvernanta a zis să nu-o udăm”  i-a scurtcircuitat neuronii într-o fracţiune de secundă.
Odată tărăşenia făcută cum dregi busuiocul, pardon Anthurium-ul?
 Dacă nu eşti Renata, la întâlnirea cu floarea, mimezi surpriza, gen: “Ah, pe asta când au mai cumpărat-o?” chiar dacă floarea e acolo de doi ani şi tu treci pe lângă ea de cel puţin cinzeci de ori  pe zi.
 Dacă eşti Renata, lucrurile se complică. 
După scurtciurcuitul mai sus explicat, înşfăcând floarea o răstoarnă într-o strecurătoare aşteptându-se probabil ca aceasta să picure sinucigaş până la uscare.
Ţi-ai găsit? Încâpăţînată planta ţinu cu rădăcinile de apa abia căpătată.
Atunci, fâl-fâl, o altă idee îşi băgă coada pe sub nasul niţel borcănat al Renatei. 
Recuperează planta din strecurătoare, tipărind-o înapoi în vasul cu pământul mustind de apă şi-o aruncă zvârrr, deasupra cuptorului în care se rumenesc dolofane cornuleţele, dimineaţa.
- Păi de ce, soro, o întreb când îmi arată disperată, planta trecută în doar câteva ore din verde- pleoştit  la galben- pane. De ce tocmai pe cuptor?
- Cum, de ce? se miră de parcă de când lumea- lume, oamenii pun ghivecele cu flori deasupra cuptoarelor încinse numai eu am rămas cu informaţia pe traseu. Să se usuce, am scăpat cam multă apă şi dacă băga deş’tu, guvernanta...
- Păi da, acu’ nici nu-i nevoie să mai bage  deş’tu că se vede de pe cornul Lunii că-i crocantă!
- Dacă o tundem?
- Hmm! Mda, o tundem zero şi apoi îi tuflim o perucă.
- Dar există peruci pentru flori?
De câte ori îmi aduc aminte că n-are simţul umorului mă simt vinovată că eu am luat ceva mai mult la marea împărţire.
 Aşa că, hotărăsc să-i salvez pielea, fac chetă şi-o trimit să cumpere o plantă identică dar mai puţin coaptă de la florăria de peste drum.
Când am văzut-o întorcându-se cu o plantă de două ori mai mare şi plină de flori când cea muribundă arăta chiar şi înainte de inundaţia renatiană ca o coadă de mătură ofilită, am ştiut  că nici ideea mea de a o trimite tocmai pe ea la cumpărături n-a fost prea strălucită dar deh! vorba cântecului: drum înaine nu-i, înapoi nici atât, aşa că am tuflit-o în locul celeilalte şi aleluia!
Renata îmi face din ochi, fericită ca o lună scoasă din programul de pătrar. 
Când guvernanta începe să planeze blând desupra lucurilor dând tonul controlului final, ochiul de vultur îi cade cu zgomot pe floarea nou născută în holul  hotelului.
- Nu pot să cred! Nu pot să cred! Repetă incredulă până ce capătă atenţia tuturor. Planta asta am vrut să o arunc ieri pentru că părea moartă şi acum, uita- te la ea! Miracol! Renata!
Renata, albă ca un perete de spital scoate un “da” mai mult “nu”.
- De azi înainte să ai grijă de floarea asta, ne-am înţeles? Dă-i urgent un pic de apă! Uite, zise fluturând războinic degetul de măsurat umiditatea, e uscată. Câteva picături, nu mai mult!
Renata dispare preţ de câteva minute în bucătărie  de unde se întoarce c-o pipetă şi foarte hotărâtă ca de data asta să facă lucrurile cum trebuie, întreabă serioasă:
- Câte picături?

08 octombrie 2015

Draga Bitdefender, ma doare in aripa

Da, în aripă, pentru că acolo se păstrează dorinţa  de a te întoarce, cândva, la cuib. Acolo se adună veştile despre acasă, acolo stă ascuns ca o vrabie zburătăcită, dorul.

De aceea, tot din aripă m-am bucurat teribil când am auzit de Bitdefender acum vreo şapte ani. 
Companie românească, producătoare de soluţii de securitate informatică care creşte şi înfloreşte. Citeşti, vezi că are succes, te bucuri de parcă ţi-a intrat copilul la facultate. 
Descarc antivirusul, varianta free, îl recomand în dreapta şi în stânga, îl pun pe calculatoarele prietenilor, îi conving că e aproape obligatoriu ca român să ai un antivirus românesc, mă dau şi la italieni fără să clipesc.
Bun! În 2013, cumpăr o licenţă pe doi ani pentru trei calculatoare, preţul bun, produs românesc, cum spuneam, două click-uri şi e al meu.
Din păcate, după câteva luni a trebuit să-l dezinstalez, pentru că la vremea aceea avea niscai conflicte cu prea proaspătul Windows 8, pe atunci. L-am dezinstalat şi nu mi-am mai bătut capul, pentru că încetişor au învăţat şi başbuzicii să navigheze înţelept pe internet, drept pentru care n-am mai simţit nevoia re-instalărilor de niciun fel.
Acum vreo două săptămâni am început să primesc mesaje publicitare în care eram anunţată că îmi scade licenţa şi dacă vreau, uite, ce ofertă, uite ce preţ, alea-alea, ştiţi şi voi, sunt pline inboxurile de mesaje de genul acesta. Dar cum eu nu voiam să reînoiesc nimic, mi-am văzut liniştită de ale mele. 
Asta până acum două zile când badabam! m-am trezit cu 119 euro minus în cont. 
Aoleu, ce-am făcut şi nu-mi aduc aminte, m-am întrebat, gata să-mi dau două perechi de palme peste urechi. 
- Ce e ăla Avangate, mă întreabă jupânul mijind din ochi. Are nume de Star Trek,  poartă stelară cu macrame! Mai ştii prin ce galaxii dubioase umbli, soro şi eu habar n-am! 

(De când am intrat în al douăzeci şi şaptelea an de căsnicie a început să mă ia cam des cu “soro”. O fi bine, o fi rău... nu ştiu cum să interpretez încă)

Bag capul prin emailurile vechi şi descopăr că Avangate-ul ăsta apare pe factura de acu’ doi ani de când cumpărasem Bitdefenderul, deci ne prindem că o fi partea comercială a companiei.
Şi atunci ne liniştim oarecum. M-am gândit că o fi vreo bâlbă, vreo greşeală, vreun coşmar de noapte ceva...
Când dimineaţă am primit un email în care ni se mulţumea că am ales produsele Bitdefender şi factura pentru alţi doi ani de protecţie intensivă cu antivirusul mai sus menţionat, am simţit că mă ia întâi cu leşin apoi cu greaţă.
Scriu repede-repejor să le explic că şi-au băgat mâna în buzunarul meu fără ca cineva să le fi permis asta şi să facă bine să repare rapid că o să-i iert că deh! se mai poate întâmpla, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Îmi răspunde o tipă care foarte amabilă îmi explică cum că, undeva în partea aia lungă pe care n-o citeşte nimeni cu “Termeni şi condiţii” era bifată opţiunea de reînnoire automată şi că deci o dată cumpărat ţi-l ţii până te duci în Rai, Bitdefender-ul e soluţia definitivă a tuturor problemelor de securitate, acum şi în vecii veacurilor ce va să vie, amin!
Ce vorbeşti, Franţ?
M-am dezbrăcat urgent de patriotism şi-am început să caut cu răbdare definiţia exactă a fraudei a cărui personaj principal eram. Am găsit-o pe site-ul Poliţiei poştale( aşa se cheamă pe aici poliţia internetului), fraudă contractuală e numele ei şi, cel puţin, aici, în Italia, chestiunea vine reglementată cu un articol de lege care te scoate din belele de genul ăsta.
Îi fac copy- paste tipei care în fond n-are nico vină, e instruită să răspundă conform politicii mizerabile a companiei pe care o reprezintă, iar ea nu opune rezistenţă, e instruită, la fel, să dreagă busuiocul înainte de a se ajunge la plângeri penale, aşa că îmi răspunde foarte repede că tocmai mi-au dat banii îndărăt, ar trebui să apară în cinci zile, din nou, în cont.
 Aha! Deci aşa funcţionează daravera? Care pe care sperie mai tare?

În loc de concluzie, zic, sus şi tare, mai ales că acum v-aţi permis să folosiţi şi steagul dac drept imagine:

Să vă fie ruşine! Nu aşa se construieşte un nume, nu aşa se leagă tradiţii, nu aşa obţineţi suport şi nu aşa o să vă creşteţi cifra de afaceri!
Din punctul meu de vedere, e mult mai cinstit, hoţul care îţi bagă mâna în buzunar, în autobuz. El îşi asumă riscul de a fi privit în ochi în eventualitatea în care este prins, voi, nu.
 Cu siguranţă, ştiţi care e cea mai bună reclamă: din om în om. E la fel şi în varianta anti-reclamă! 
Iar eu, chiar dacă îmi voi vedea din câte am înţeles banii înapoi, voi fi cea mai teribilă anti-reclamă a voastră!
 Pentru că da, mă simt rănită, Mă doare în aripă, dragă Bitdefender!

PS.
Voi reveni cu indicaţii clare despre această practică comercială incorectă, despre cum să procedaţi să verificaţi dacă aveţi această reînnoire automată activată.

29 septembrie 2015

Cum am petrecut de ziua lui Norica

Dane,
Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat. 
De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon. 
Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului.
Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora.
În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani!
Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are la pachet o zi de gândit zâmbit anticipat.
Închid feisbucul şi amărâtă mă repliez să îi transmit gândurile mele bune chiar dacă în întârziere, asta e, o fi vina cortizonului, cine mai ştie.
Zis şi făcut.
Dacă, Norică n-ar fi fost atât de elegant şi mi-ar fi zis în faţă: “Hăbăuco, nu e ziua mea, suntem în 28 dar în septembrie, lasă sorcova jos”, probabil nu s-ar fi întâmplat şi continuarea. El, nu, că mulţumesc, că mă îmbrăţişează, un gentelman desăvârşit, aşa cum îl ştiţi.
De aia zic şi menţin. E numai vina lui.
Pentru că imediat ce am considerat că mi-am spălat păcatele cu Norică, am realizat că dacă am ajuns la ziua lui Norică am sărit şi peste ziua unui alt prieten drag, Alfredo.
Repejor, pun mâna pe telefon  şi-i trimit semnale cu fum jupânului, încendiez satul, sun goarna, învinovăţesc tot tribul pentru aşa o nefăcută, cumpărăm cadou şi mergem la om să-i spunem să ne ierte că îi zicem la mulţi ani după trei zile.
Lui Alfredo i-au căzut şlapii din picioare de uimire auzindu-ne lălăind pe scară într-o zi liniştită de luni, cu douăzeci şi şapte de zile înainte de ziua lui oficială.
Dar elegant şi el, ca şi Norică, că deh! aceeaşi zodie, ne-a primit mărturisind că nu i s-a mai întâmplat niciodată aşa o grozăvie. Ne-a promis că vom rămâne veşnic în amintirea tuturor prietenilor comuni sau nu, am mâncat, am băut, ne-am făcut poze cu sărbătoritul.
Şi noi i-am promis că nu-l mai deranjăm până la anul, când să sperăm că Norică n-o sărbători ceva prin iunie, fapt, care ar putea să mă trimită în confuzii încă şi mai grave.
Deci, cam aşa am petrecut eu de ziua lui Norică. Cu surle, trâmbiţe şi lovituri de scenă cu final neaşteptat.
 Zi, care de altfel nici nu fu, pentru că Norică sărbătorea, de fapt, patruzeci de ani de căsnicie. 
Şi deci normal ar fi ca măcar acum să-i fac urările potrivite, nu? 
Să vă fie bine şi frumos, mulţi ani şi de acum înainte! O îmbrăţişez pe doamna ta frumoasă că pe tine te-am rezolvat la pachet, cum ar veni! Deci eşti dator, asta e clar!

PS. Dar cum am sărbătorit eu, patruzeci şi cinci de ani, doi ani la rând v-am povestit? Altădată, acum hernia mea a revenit la sentimente mai bune deci mă întorc la muncă, feisbucul fie cu voi!

27 septembrie 2015

Dinspre Trieste fără mânie


Te desprinzi de cuib şi-o iei de la capăt. În altă ţară, în altă limbă. Cu bune, cu rele, târâş-grăpiş, paşi noi, ritmuri diverse, fără teamă de funcţionari, de portari, de tovarăşi, începi să-ţi trăieşti normalitatea fără emfază, fără ostentaţie, fără pretenţii.
Numai că documentele expiră mai repede decât brânza topită, fiii cresc şi au nevoie de buletine, identităţi, aşa că, emoţionat, pui într-un săcuşteţ toate hârtiile din casă inclusiv chitanţele de la lumină, de fapt, laşi acasă doar fotografiile în care surâzi blând, de pe oliţă, încaleci maşina şi tapa-tam, tapa- tam, te îndrepţi spre consulatul cel mai apropiat, care e acolo pentru tine, pentru a-ţi oferi sprijinul şi serviciile de care, tu, oiţa- mioriţă rătăcită pe păşuni străine, ai neaparată nevoie.
La poartă, locul lui nea Costică e ocupat de ţâcă Giusseppe care nu ştie o boabă româneşte dar îşi face treaba ca şi portar pur-sânge românesc probabil atitudinea rămâne agăţată de fişa postului.
Sala e mare, călduroasă, luminoasă, patru ghişeuri: unu, doi, trei şi casieria, linii galbene pentru fixat privacy-ul în cuie…

Mă simt dezorientată, nu ştiu dacă  îmi permit să-mi arunc la gunoi toate temerile, rămân deci suspendată între diverse percepţii, ne-buletinatul de Rareş mă simte, mă întreabă de ce sunt ca un arc cu toate săgeţile montate, nu-i răspund, nu vreau să-l alimentez cu idei preconcepute, poate lucrurile s-au schimbat şi dincolo de ghişeu ne aşteapta o nouă specie de funcţionar românesc, caldă, amabilă, disponibilă şi înţelegătoare.
Rămân deci tăcută în spatele liniei galbene ca nu cumva să calc în privacy-ul doamnei care se îndreaptă spre ghişeu. Grijă care s-a dovedit a fi complet inutilă.
Domnul Funcţionar zbiară cu nădejde într-o cutiuţă pătrăţoasă cu fire, povestea femeii se rostogoleşte tihnit, prin sală:
- Deci soţul nu vrea să dea declaraţie pentru copil, doamnă?
- Ştiţi… nu-i copilul lui, răspunde femeia cu privirea în podea, tatăl copilului e în Rusia.
- Păi şi l-a recunoscut rusul, doamnă? Dacă da, atunci el trebuie să dea declaraţia, continuă domnul Funcţionar, privind-o de la înălţimea cutiei pătrăţoase în care continuă să vorbească apăsat. Oricum treaba e încurcată, ne explică privind scurt în sală unde noi toţi ceilalţi, implicaţi fără de voie, aşteptăm cu sufletul la gură urmarea poveştii.
Femeia îşi dă seama, ne priveşte şi ea cu coada ochiului după care părăseşte sala fără să mai rosteasca niciun cuvânt, lăsându-l pe domnul Funcţionar niţel dezorientat.
Rareş e atât de nedumerit de împrăştierea asta în patru colţuri, de datul vieţii cuiva de pământ cât să se facă ţăndări că doar nu e a noastră încât repetă ca un papagal: ” Dar cum e posibil? Dar cum e posibil?”
- Ai puţintică răbdare şi-o să vezi pe pielea ta, îi reanimez instant optimismul în timp ce ne apropiem de ghişeu trăgând anevoie paporniţa plină ochi de hârtii.
- Bună ziua, spun agăţând cel mai suav zâmbet pe care îl găsesc aşa, la înghesuială.
Domnul Funcţionar face economie de voce, nu-mi răspunde dar sprâncenele lui mă întreabă, ce vrei drăguţă?
- Avem nevoie de un document de călătorie pentru fiul nostru care a împlinit paisprezece ani şi cum nu am reuşit să i-l facem la paiş’pe ani am zis că nici acum la şai’şpe n-ar fi rău... dau frâu liber fluviului de explicaţii cu care m-am pregătit să cer iertare statului, guvernului, consulului, oricui se arată disponibil să mă asculte.
Când domnul Funcţionar mă opreşte cu un scurt gest al mâinii, înşfacând hotărât măgăoaia (de aproape reuşesc să înţeleg că e un microfon de birou smuls de pe birou) înţeleg instinctiv că problema e ca şi rezolvată, nu-mi trebuie nimic decât…
- … cerere pentru document, o procură pentru călătorie, o procură pentru buletin, una pentru cazier, una pentru certificatul de naştere… completaţi hârtiile astea, 4 copii după buletine, când vă întoarceţi plătiţi la casierie.
- Copii? Unde să mă duc după copii, nu le puteţi face dumneavoastră aici, întreb concentrată să nu pierd nicio hârtie din mormanul pe care urma să le completăm.
- A, nu, drăguţă, păi îţi dai seama că n-am mai face altceva decât copii, vedeţi prin gară mi se pare că e un xerox din ăsta.
- Şi gara unde-i continui să întreb hipnotizată de apelativul “drăguţă”.
- Imediat în vale, face semn cu mâna undeva peste capetele noastre.
- Aha, zic şi brusc am convingerea că n-o să mă rătăcesc, la Trieste totu-i în vale.
Ne repliem la măsuţa din sală, scot pixurile, sticlele de apă şi trei sendvişuri şi curajoşi începem mare completariadă.
Nu mare mi-a fost uimirea constatând că cele multe foi erau de fapt dubluri, adică pentru fiecare cerere trebuia sa completez acelaşi identic formular de două ori.
- N-ai luat şi tu un indigo, încercă timid un reproş jupânul.
- Păi dacă nu-l mai fabrică ăştia de unde să-l iau. Ultima oară când am fost în secolul dou’unu aveau alte metode sa facă copii, duble exemplare, de borderouri scrise cu creionul chimic muiat în gură nu mai ştie nimeni. Dar cred că dublurile ni le-au dat să le-avem în caz că greşim ceva, nu te îngrijora.
- Zici?
- Nu numai că zic dar sunt convinsă.
Ieşim grăbiţi să găsim gara, că nu de alta dar se apropie vertiginos ora prânzului şi noi suntem în acelaşi punct, ca acum trei ore adică în jurul cozii.
Şontâc-grăpiş, rezolvăm valea, suim dealul, facem copiiile, zâmbim frumos iar cu nea Giuseppe şi, pfui, luăm cozile de la capăt.
- Avem copiile, avem cererile, îi comunic îmbujorată mica mea victorie, funcţionarului care apare şi dispare de la ghişeu la intervale de timp neregulate, ca o lună indecisă să dea în eclipsă.
- Păi, ce e asta, doamnă, de ce n-aţi completat în dublu exemplar cererile, face încruntat spre mine.
- Pentru că m-am gândit...
- V-aţi gândit că noi suntem proşti şi vi le dăm aşa degeaba...
- Vai de mine, dimpotrivă, noi ne-am gândit că v-aţi gândit voi că noi suntem proşti  şi să le avem de rezervă...
- Ce rezervă, drăguţă, eu ţi le-am dat, mata completezi tot ce ţi-am dat, ei, drăcie, următorul!
Pe Rareş rămas cu gura cascată, incredul îl dezlipesc încetişor de pe ghişeu.
- Eu, pur şi simplu, nu înţeleg,ce se întâmplă aici, repetăîntr-una, cu voce mică.
Într-un final, când am reuşit să aliniem copiile cu cererile, cu dublurile şi cu cerinţele şi a venit momentul să plătim nicio sumă nu ar fi părut prea  mare în faţa dorinţei  de a ne vedea, în sfârşit, dincolo de porţile consulatului.
- Şi totuşi şaizeci cu şaizecişicinci şi cu alţi şaizecişicinci fac cât pensia mamei într-o lună secetoasă, bodogăne jupânul trăgând trist de colţurile portofelului.
Doamna de la casă era obosită, ofta şuierător la fiecare trei minute cât să ne prindem că e ora unu şi ea e încă acolo, în spatele ei, o altă doamnă mai tinerică, zâmbea îmbujorată calculatorului.
- Pun pariu că stă pe Facebook, îi povestesc juniorului bănuielile mele, în timp ce aşteptăm mult visatul titlu de călătorie.
- Ei, na, nu se poate, de unde ştii?
- Ai mai văzut pe cineva să zâmbească aşa la un certificat de naştere?
.............................................................................................................

Adaugire cu precizare:

Textul a fost scris în urmă cu doi ani.
Între timp, a avut loc o schimbare de consuli. Schimbare cu rezultate benefice în ceea ce priveşte comunicarea, cel puţin. Se pare că acum, dacă sunaţi la Consulatul din Trieste vi se răspunde la telefon. Eu am avut surpriza şi bucuria să primesc răspuns la un e-mail adresat consulului, în doar două ore, ceea ce nu e deloc puţin lucru.
Ne-am întors la Trieste şi anul acesta, nea Giuseppe e tot acolo, pe “drăguţă” cu microfonul smuls din birou, nu l-am zărit iar casiera obosită bănuiesc că era într-o vacanţă meritată.
Adevărata vedetă a consulatului, dragii mei, e însă fotocopiatorul care tronează în hol. Funcţionează cu monede şi vă scuteşte de luatul văii în deal, deci, ole! domnule consul, e adevărat: omul sfinţeşte locul!

25 septembrie 2015

Toamna verii noastre

Mi-a trecut vara printre urechi cu aceeaşi eleganţă cu care trece şi viaţa la vârsta asta, vâj-vâj! ca un tren japonez de ultimă generaţie.
 Apropo, nu ştiu cum fac ăştia, cu toate cataclismele prin care trec, să aibă numai  chestii de “ultimă generaţie” iar la noi cuvântul “generaţie” e mereu legat doar de “sacrificiu”.
 Chiar de curând  mă întrebase Rareş în roitaliană, limbă cu care am căzut de acord că n-are rost să mai luptăm:
- Sacrificiu di che cosa? Eu nu mai înţeleg cine şi cum e cu sacrificatul prin România dar mai ales cu ce rezultat. Bunica zicea că generaţia ei a fost sacrificată, tu zici că a voastră, Alex tot se bagă în generaţia aia cu cheia la gât şi-o dau şi ei la întors cu sacrificiul...
- Păi, deh, ţine într-un fel de perpetuarea neamului, dragule, cineva trebuie să ducă starea asta de sacrificat mai departe, aşa că o predăm, o transmitem din om în om, de la unchi la nepot, de la mamă la fiu, să nu cumva să o prăpădim şi să ne ieşim din stare, Doamne fereşte!
Dar să revenim la vara toamnei noastre căci dacă mă iau cu başbuzicul ăsta care se dă cu fundul de pământ că el nu vrea să se sacrifice, sub nicio formă şi din niciun motiv, nici măcar patriotic, nu mai termin ceea ce nici măcar n-am început de altfel.


A trecut deci vara şi eu iar am fost ocupată cu viaţa. Viaţa aia în care eşti pe automat înainte şi în care încerci să nu te întrebi prea multe, căci dacă ar fi să te opreşti preţ de-o uimire, n-ai mai putea să o iei de la capăt. 

Şi, cum stai tu cu găleata în cap bâjbâind printre zile, hop, îţi vine flăcăul într-o discuţie oarecare c-o replică care îţi răstoarnă bicicleta cu roţile în sus:
- Hai, băi, mami, parcă ai avea cincizeci de ani, dă-o încolo!
Pot să-i stric inima şi să-i zic că-mi lipsesc numai trei la inventar? Nici vorbă!


Mai bine îmi dau eu o scuturată, o lustruită, cât să-mi aduc aminte care e treaba cu perspectiva şi unghiurile.
Până la urmă, mai lipsesc şi din patruzeci şi şapte câteva  luni până să semnez de primire, deci, cale lungă până la cincizeci!  
Timp berechet să ne mai alintăm cu tinereţile noastre grizonate, să ne batem în hernii, ciocuri de papagal, depresii, dependenţe, kilograme, celulite, monturi, bătături...
Mai ştiţi şi altele? 
Lista rămâne deschisă, concurenţii sunt aşteptaţi în ordine sau dezordine cronologică.

23 septembrie 2015

Karma, zenul şi toporul


Am descoperit blogul unui tip super meseriaş. Omul ăsta ştie tot despre tot! 
Despre viaţă, despre natură, despre cum să dormi, despre cum să mănânci, despre cum şi când e bine să te speli pe spate, mă rog, tot.
Citindu-l am aflat că viaţa mea era mizeră nu eram fericit şi că o piedică importantă în calea împlinirii mele ca fiinţă spirituală era chiar serviciul meu.
Cine eram eu? Şeful unui departament de statistică, un şoarece de birou care privea apusurile  de după mormane de dosare. 

“Acţionează, ăsta e cuvântul de ordine în drumul spre fericire!” aşa se intitula articolul care mi-a schimbat viaţa.
Aşa am şi făcut, am acţionat, numai că drumul ăsta, vă avertizez,  e al naibii de lung.


Imediat după ce mi-am dat demisia de la birou m-a părăsit şi nevasta dar  tipul meseriaş care între timp mi-a devenit life-coach( l-am prins la ofertă, cu doar 9,99 de euro pe lună), m-a îmbărbătat să merg mai departe. 

 Mi-a explicat că aşa funcţionează: dacă-ţi iese  nevasta  pe uşă, intră sufletul pereche pe geam. 
Cică, totul e să rămâi deschis. 
Deh! Două luni cu geamurile lăbărţate nu-i de colo dar important e să fii consecvent. 
Ori eu consecvent am fost întotdeauna. Şi la bune şi la  mai puţin bune, să nu spun rele, cuvintele cu sens negativ nu trebuie folosite. 
Atrag  vibraţii aşijderea. Strică echilibrul dintre chinezii ăia doi, Yin şi Yang... 
Mdeh! Nu ştiu cum s-au băgat chinezii şi-n domeniul ăsta dar din ce-am citit, nu e bine să te superi cu lumea. 
Nu dă bine la karmă. 
Să mă reîncarnez într-un chinez mic şi-ncruntat sună de două ori mai rău decât să mă trezesc din nou la maternitatea din Dăbuleni.

Aşa. Să vedem mai departe: “Urmează-ţi visul! Ieşi din stereotipe, lasă relaţiile fără strălucire, situaţiile călduţe...”  
Cu siguranţă pe asta am rezolvat-o, nu mai am nimic călduţ pe o rază de-un kilometru. Ieri mi-a plecat şi pisica.
Cred că s-o fi dus şi ea să-şi caute fericirea. Care să fi fost visul pisicii mele?  Nu i-a lipsit nimic niciodată. 
 E drept că nici mie, până acum câteva luni.
Acum,  fără serviciu, fără nevastă şi cu geamurile vraişte în mijlocul iernii nu pot spune că mă simt fericit dar lucrurile se vor schimba, băiatul ăsta ştie ce spune.  
 “Totul e să fii zen, să te simţi zen, să te comporţi zen.”
 La naiba, exact aşa mă simt, de la zen absolut spre nervos, simţământ destul de ambiguu aţi putea obiecta dar life-coach-ul meu zice că e ok şi cu faptul că ceilalţi ar putea crede că am înnebunit. E doar părerea lor şi nu mă priveşte, important e doar ce cred eu despre mine.
Deh! Dacă mă uit în oglindă, cu cercănele astea, nebărbierit până şi eu aş putea să cred cine ştie ce bazaconie depre mine. 
Mai ales că atunci când ies din zen îmi vine să pun mâna  pe topor şi când pun mâna pe topor intru iar în zen, un fel de cerc vicios în centrul căruia stă, precum Fantoma Crăciunului trecut, life-coach-ul Gică, băiatul meseriaş care mi-a schimbat viaţa. 
O fi vreo chestie freudiană oricum nu pot să-l întreb, în ultimul timp îl văd cam palid, mi-a zis că are ceva probleme cu soţul unei tipe pe care a ajutat-o să plece în căutarea fericirii exact aşa cum a făcut şi cu mine. 
“Gică, acţionează! Ai încredere în potenţialul tău infinit, întoarce-i chakrele pe dos, mama lui de borfaş nealiniat la Abundenţa Supremă”, i-am zis instinctiv, devenind, fără să-mi dau seama, life-coach de life-coach.
M-a privit surprins dar în acelaşi timp speriat ieşind pe uşă, în mare grabă.
 Cred ca coachingul ăsta se ia prin atingere.
 Mă simt teribil de înţelept şi creator, puternic... intru şi ies din zen cu sau fără topor, cred că sunt la un pas de fericire...
 O să închid geamurile şi-o să deschid uşa, în fond, sufletul pereche se poate strecura şi pe sub vizorul lui tanti Cateluţa.



Textul incearca sa spuna povestea di spatele imaginii, experiment propus de oamenii frumosi de pe Scrieri blitz, unde vă invit să intraţi,  să vedeţi câte poveşti diferite se ascund în spatele unei singure fotografii.


03 iulie 2015

Dorel de Italia

Știu, primul gând ar fi:" Ete, bă, am scăpat!  A plecat Dorel în Italia! "și să vă așteptați ca de mâine România să rămână deșteaptă, frumoasă cu bujori în obrăjori,  alintându-se nurlie cu motoceii de la ie dar eu vin și vă zic că au și italieni Dorelii lor așa că lăsați orice speranță!  Mai bine râdeți!

24 iunie 2015

Ploaia de pe planeta Google



De când avem telefoane, de astea, fără butoane, nu mai deschidem obloanele să ne uităm pe geam, înainte să ieşim din casă.
Fâș -fâș! cu deștul pe ecran să ne spună googlosul.
- Plouă?
- Plouă
- De la cât la cât?
- Păi, de pe la unș'pe până pe la două , două și-un sfert...
- Ah, sunt la muncă, nu mai iau umbrela!
- Mda... Nici eu n-o mai iau.
- Pa!
- Pa!
După un minut ţâr-ţâr la ușă:
- Cine e?
- Eu!
- Care eu?
- Ăla care a ieşit acu’ două minute din casă.
- Ah, n-ai sunat cu sunatul tău, jupâne, nu zbiera la interfon că-i strici vibraţia şi ne iese fengshuiul pe gaura cheii.
- Lasă-l să iasă, cin’ l-a pus să intre. Vino pe balcon şi-aruncă-mi o umbrelă.
- Plouă?
- Plouă!
- Cum aşa? De unde plouă?
- De sus!
- Ca să vezi!
- Mda! Tu și googălul tău!
- Păi ce? E numai al meu? O fi vreun norișor de-ăsta adolescent care a ieșit din casă fără să-și controleze traseul repartizat.
- Ba, s-ar putea să fie în gașcă, ieși, să vezi numai ce potop!
Am rămas un pic dezamăgită, sincer vă spun! Ce se întâmplă, dom'le, cu natura asta? De ce e refractară la nou, la schimbare, la informatizare? De ce-i place ei să rămână, așa, sălbatică și despletită? Nță- nță!


30 mai 2015

Trandafiriul marului de gradina


Eu  i-am explicat că nu se face, că nu e în firea copacilor să facă chestii de astea, că nu-i arborian şi nici măcar fructarian.
I-am mai povestit cum noi oamenii avem nădejde în copaci, ce zic aia fac, adică nu se pune problema să te aştepţi la pere de la un prun sau la cireşe de la un cais.

După ce mi-a ascultat argumentele şi-a ţuguiat frunzele şi a început să-mi vorbească un pic pe nas, destul de arogant, cum că e cam sătul de cum merg lucrurile în ultima vreme, că a fost ocupat de-o colonie de viermi foarte păgubitori care l-au locuit tot sezonul şi-au plecat fără să plătească lăsându-l cu scoarţa atât de uscată de-a trebuit să apeleze la Băncile de Tulpină comunale, care, fără milă sau ruşine i-au cerut nişte dobânzi care l-ar fi făcut iască, nu alta.

Dar, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu mătuşa Rosa Acicularis care i-a propus uniunea în cuget şi tulpină cu nepoţica dumneai, Rosa Odorata, căci, deh, unde-s doi puterea creşte, nicio bancă nu răzbeşte, aşa se face că anul acesta împreună cu adorata lui Odorată au scos pe piaţă Mărul Trandafiriu sau Trandafirul Măruliu, încă nu se ştie pentru că totul e încă, după cum se vede,  în faza de floare. Polenizarea ar putea să mai adauge o prezumţie la enigmă având în vedere că e tot mai vizitat de albinele vişinului de peste stradă.
- Adică?!? m- am minunat foarte tare, ce altceva s-ar putea întâmpla, dragă mărule..
- Ar putea să iasă un Măruliu Trandafiriu Vişiniu sau poate un Trandafir Vişiniu Măruliu, eh, dar nu contează important e să fie sănătos, îmi răspunse mărul întorcându-se la ale lui.

Luând în calcul că vişinul de peste drum o are mult mai mare, tulpina, ar fi foarte plauzibil să iasă şi o Vişină Trandafirie Foarte Puţin Mărulie dar să ne bucurăm de nefirescul naturii şi să nu punem apă la rădăcină, deh!








26 mai 2015

Pescuim, Măria Ta

De când cu modernizarea şi tehnologizarea asta, bărbaţilor nu prea le-au mai rămas multe îndeletniciri prin care să-şi testeze sau dezvolte abilităţile în domenii de mare răspândire odată, cum ar fi păstoritul, vânătoritul sau pescu(r)itul.
Dar de ce să generalizez eu să zică lumea, că dau cu arcanul în bărbaţii omenirii şi să nu vorbesc despre jupânul meu pentru care, cel mai periculos sport e vânătoarea  telecomenzilor din stând de voie pe burtă.
Asta până alaltăieri când instinctul ancestral a sunat din corn de bour moldovean pe dinăuntrul lui.
Acelaşi sunet din corn de Bos primigenius sau bouşor primordial în traducere moldovenească a avut ecou şi în alţii, prieteni de-ai jupânului cu aceeaşi zi liberă, caracteristică esenţială pentru formarea cetelor bărbăteşti, aşa că s-a hotărât  mersul la pescuit.
Eh, aţi putea spune şi ce e aşa  mare brânză în chestiunea aceasta? Păi, să vă explic!
Jupânul se pregăteşte pentru momentul ăsta de ani buni. În garaj, agăţate indecent plâng amar câteva undiţe super tehnologice, o pereche de cizme lungi în care jupânul ar încapea până la gât dacă ar reuşi să le facă să treacă de burtă, cârlige, mulinete, mincioguri, coşuri,  năzdrăvănii, toate cu eticheta încă neîntinată.
Şi totuşi e neliniştit, ziua de pescuit ar putea fi tulburată de vreo scăpare, vreun detaliu neluat în calcul:
- Mă duc să mă pregătesc, îmi spune cu vocea de elev înaintea examenului de bacalaureat.
- Linişteşte-te, mai pregătit de atât nu poţi să fii, totul va fi perfect, încerc să-i fac consiliere psihologică pre-pescu(r)it.
- Mă duc la Decathlon să iau momeală.
- De ce? Au emigrat râmele din grădină?
- Nu ştiu dar nici nu mă interesează, mie îmi trebuie momeală pentru răpitori.
- Păi ce, soro, te duci să pescuieşti în Atlanticul de Nord?
- Nuuu... dar crapul... crapul ăla cu mujdei, da, Cyprinus carpio, familia Cyprinidae e un ditamai răpitorul, nu ştiu dacă ştiai.
- Măi, unde s-a ajuns! Pescarul fără wikipedia e ca peştele fără branhii. Bine, jupâne du-te şi cumpără-ţi zdrăngănele, doar pân-o să ai timp pentru următoarea partidă de pescuit or să facă ăştia vreo aplicaţie  să poţi să pescuieşti cu Ipad-ul pe noptieră, ce mama mă-sii!
- Zici? Ar fi şi mai economic!
- Zic- zic! Ai puţintică răbdare, acu-s ocupaţi cu fertilizarea fără fir dar imediat după asta...
Şi pleacă jupânul meu pe la cinci şi se întoarce la nouă.
- Ce-au făcut, măi, ăştia de la Decathlon, te-au pus să le prinzi muşte pentru raionul cu paianjeni de contrabandă în schimbul râmelor de firmă?
- Da’ ce, crezi că e aşa simplu să alegi? Până am găsit , până m-am hotărăt de culoare... după aia am trecut să iau cărbuni şi nişte pulpe...
- Pulpe? Pulpe de pui, adică?
- Păi doar nu de broască!
- De ce nu, ar fi mai în ton cu activitatea. Nu era vorba că la pescuit se găteşte ce se prinde? Cred că e un fel de cod al pescarilor! Aşa se face, caută pe wikipedia dacă nu mă crezi!
- Vasile a zis că de câte ori face grătar prinde o mulţime de peşte, când nu face, nu prinde nimic, aşa că ce rost are să riscăm?
- Corect! Ai luat şi bere?
- Normal, era la ofertă cu-n tricou, şapcă şi aripioare de alea picante!
- Jupâne, ţie ţi-e deja foame! Domnul să-ţi călăuzească paşii de la baltă spre peştera în care te vom aştepta cuminţi, mergi şi adu peşte familiei tale!
Când s-a întors jupânul acasă ostenit, târâind spăşit cizmele cu eticheta neatinsă i-am făcut repede o poză pentru arhiva cu evenimente deosebite a familiei.



Nu m-am lăsat demoralizată de raportul dintre numărul de peşti(trei) şi numărul de membri ai familiei(patru), mai ales că din mărturisirile înceţoşate a jupânului a reieşit că doi peşti, proveneau din donaţiile binevoitoare ale membrilor cetei bărbăteşti.
Gestul lor m-a impresionat până la lacrimi:
- Şi cum, jupâne, ţi-au dat ţie toţi peştii şi ei au plecat, aşa, cu mâinile goale? Nu i-aş fi crezut capabili de gesturi atât de mărinimoase, trebuie să recunosc.
- Păi, na, la Vasile sunt şapte în casă, la Daniel e şi soacră-sa deci sunt cinci, Marian n-a terminat să-i numere că o apucaseră pe nevastă-sa durerile şi-a plecat, la noi dădea cel mai puţin după virgulă aşa că s-a hotărât să-i iau eu.
- Bravo, noroc că nu l-ai pus şi pe Von Pluş la socoteală că ieşeam la egalitate cu Daniel şi ne sufla peştii.
- Ai văzut ce isteţ sunt? Dar vorbeşte mai încet să nu ne audă, că după aia iar începe să latre la lună şi trebuie să-l ducem la psiholog.
- Ia, cât mă duc să-l frec pe spate să-l consolez şi să-i ridic moralul crăcănatului, tu curăţă peştii şi bagă-i repede în cuptor!
- Păi tot eu?
- Sigur că da! E scris tot în codul pescarilor, controlează pe wikipedia dacă nu mă crezi!

20 mai 2015

Spitalul arde, babei ce-i pasa

Mă dusei şi eu, colea, mai pe cale la vale  să fac pap testul. E şi gratis,(după o vârstă ai o mulţime de avantaje, aveţi răbdare), spitalul e o operă de artă, să te tot duci, să tot vizitezi cum ar veni.


Nimeresc peste o doctoriţă extraordinar de amabilă şi nu peste un doctor castrat psihic de privileştile întunecate ale  mesei cu crăcănător.
Deci, noroc.
Doctoriţa mă urcă, mă pişcă, mă dă jos cu zâmbetul pe buze, colocvial. De departe putem trece drept două prietene care vorbesc despre preţul roşiilor pe piaţa cu produse ecologice.
“După o lună, zice, sunaţi să aflaţi dacă trebuie să ridicaţi rezultatele sau să facem alte analize.”
Bun, până aici, nimic extraordinar în afară de spital, cum vă spuneam.
Numai că acum câteva zile a luat foc o aripă a spitalului. În Veneţia e suficient să ia foc şi-o singură pană  şi totul devine foarte periculos.
Nu ştiu dacă am contribuit în vreun fel târâindu-mi karma pe acolo, cert e că s-a întâmplat.
Deci, ghinion.
Cică pagubele sunt mici, numa’ vreun milion de euro, nimeni rănit, tot în regulă, deci nu mai povestesc despre incendiu căci reportajul ca specie se află pe alt palier.
Deci, iar noroc
Problema e că acum sunt cam încurcată. Ce să fac? Să sun, să aflu, că-mi arde buza de nerăbdare sau să mai aştept c-or fi ăştia ocupaţi să strângă cenuşa.
Situaţia asta e un fel de: spitalul arde, baba-şi face pap test?
Numai mie mi se putea întâmpla să stau la rând şi să-mi ardă spitalul în faţă, da’ nu-i nimic, am văzut eu pe alţii şi mai încăpăţînaţi decât mine în a rămâne optimişti, parol!





15 mai 2015

No limits


“No limits”, îi strigă şoseta suratei sale înainte să se smulgă dezgustată din strânsoarea chiloţilor negri rătăciţi indecent printre rufele albe.
"No limits", mai strigă o dată şoseta cu tendinţe la rebeliune, înainte să se arunce de la balcon, vitejeşte, cu călcâiul în jos.
Când domnul cu bărbuţă albă şi ochelari rotunzi a ridicat-o din iarbă, cu vârful bastonului, s-a simţit... aşaaa... un fel de vedetă a şosetelor de pretutindeni, un deschizător de drumuri.
Poate că suratele o vor lua drept exemplu şi într-o bună zi vor face aşa cum a făcut ea: se vor arunca de la balcoane în căutarea libertăţii...
Îşi imagina deja, mii de şosete în toate culorile ca nişte fluturi uriaşi rotind deasupra oraşelor, toate povestind în şoaptă desprea ea, Şoseta, deschizătoarea de drumuri, despre ea, neperechea, unică şi inegalabilă!
Mâna gunoierului o smulse necruţător din visare. Înainte să fie înghesuită în hăul negru al sacului, apucă să mai strige încă o dată, declamator: “No limits”!
Din balconul de alături, o pereche de şosete negre cu călcâiele niţel izite care au asistat la scenă dădăcesc în şoaptă, un grup de şoseţele albe cu iepuraşi:
- Vedeţi, dacă nu sunteţi cuminţi, vine nenea gunoierul şi vă bagă în sac, un’-doi! Să nu umblaţi niciodată desperecheţi, ne-am înţeles?
- Daaa, mami!

31 martie 2015

Rămas bun

Pe 31 martie, ora 21, 50, tatăl meu a murit. 

Trebuia să scriu asta negru pe alb. Negru, prea mult negru...
 I-am condus trupul acolo unde se duc trupurile fără să-i dau drumul, cu adevărat.
Acum o s-o fac pentru că şi eu şi el trebuie să mergem mai departe. 
Trebuie să mergem mai departe mereu, vii sau morţi. Oriunde numai departe să fie.
 Niciodată prezenţi acolo unde suntem, totdeauna în afară  vieţilor noastre.
 Şi, dintr- odată, vine sfârşitul. Sau începutul, zic unii. Nu există certitudini, nici despre viaţă, nici despre moarte.
 Ar trebui să facem repetiţii la moarte...
Rămas bun, frumosul meu, minunatul meu, dragul meu!



După ce- ţi tragi sufletul prin Înalt, tată, să vii să-mi povesteşti, auzi? Cât te aştept curăţ eu ceapa, nu-ţi fă griji!

12 martie 2015

Ce vraji mai face postarita mea


De mult poştaşul care sună de trei ori nu mai aduce nicio bucurie. În tolba lui de piele maronie locul scrisorilor a fost ocupat de facturi, avize de plată, somaţii, publicitate. 

 “Dragul meu, să ştii că mi-e tare dor de tine” s-a transformat în “Stimate client, vă aducem la cunoştinţă că...”, aşa că, până să apară poştăriţa asta, blondă şi zâmbăreaţă ca o lună plină, lumea din cartier deschidea poştaşului cu sentimente colţoase şi mişcări circulare.


Dacă până acum câteva săptămâni, era un: “du-te dragă şi deschide, o fi poştaşul”, sec şi fără vlagă, acum e un: “lasă, dragă, cobor eu, o fi poştăriţa” alert şi energic ca un tril de papagal mângâiat sub barbă.
Facturile ajung în casă însoţite de un zâmbet larg şi-un oftat nostalgic şi în loc să fie trântite cu obidă în colţuri întunecate sunt aşezate cu delicateţe pe muşamaua cu lăcrămioare, brebenei şi alţi vestitori ai primăverii.

Azi dimineaţă, ţîr-ţîr, soneria! Întreb încruntată şi acră cine e, deşi ştiu că la ora aceasta nu poate fi decât blonda năzdrăvană, de cealaltă parte îmi rspunde cu glasu-i vesel ca o turturea pupată-n frunte de primăvară:
“ La postiiina, buongiorno! Che bella giornata, no?”(  Poştărita, bună ziua! Ce zi frumoasă, nu-i aşa?)
Mă uit pe geam şi dau drumul soarelui să năvălească în suflet, împreună cu năzbâtioasa poştăriţă blondă a cărei energie a deblocat zâmbetul rătăcit al zilei de azi.

Domnul să binecuvânteze şi să trimită în toate cele patru zări poştăriţe blonde care să înghesuie zâmbete şi soare pe la casele dumneavoastră. 

PS. Jupânul cu vraful de facturi în mână mustăcind ca un motan lângă oala cu chişleag e un spectacol în sine, vă rog să mă credeţi!
 Eh, poştăriţo-poştariţo, da’ şi când te-oi prinde, să vezi ce poză îţi faaac!

08 martie 2015

Un alt 8 Martie...

Ce zi minunată! Soare, albinuţe botoase că trebuie să înceapă lucrările de sezon mai devreme, nişte cocori prinşi în  trafic... chiar, aţi avut ocazia să vedeţi ce aglomerat e pe deasupra? 

Ia priviţi Aici.

Că mie, când îmi pleacă başbuzicii în deplasare pun imediat gipiesul pe ei. Mama mea mă căuta cu binoclul pe malul gârlei, printre raţe şi gâşte dolofane, eu îmi scot vitejeşte smartphonul şi bag radarul în nori să văd dacă nu cumva copiluţul scoate capul pe geam. Ceea ce e foarte posibil, tinerii din ziua de azi ştim prea bine cum sunt şi de când soacră-mea a răcit foarte tare că a tras-o curentul în avion din cauză că pilotul a lăsat geamul deschis iar ei i-a fost ruşine să-l admonesteze, mă tot gândesc la câte şi mai câte scenarii dezastruoase.
 Acu’ nimic de spus şi piloţii au dreptul la brize şi plete fluturând dar dacă, Doamne fereşte, se loveşte cu tâmpla de nori, de stele, de ceva, dacă-i intră cocorul, cra-cra! şi începe să ciugulească la butoane?
De aia, eu supraveghez totul: altitudine, latitudine, mă cam încurcă viteza pe verticală că e mai mereu negativă şi asta îmi provoacă sentimente contradictorii, că-n rest dacă se mai zbenguie başbuzicii mult prin spaţiul aerian o să mă propun pentru postul de băgător de seamă la cocori sau responsabil de nori pe Europa de Est.

Habar n-am cum încălecând pe-o lopată am ajuns din nou la o gogonată, oricum între două radare şi câteva sesiuni de pipi din şpagat, evident vorbesc de Măria Sa de Von Pluş, căci doar lui încă îi mai ies şpagaturile din orice poziţie, am găsit doi toporaşi pe care i-am aşezat artistic într-un păhărel de rachiu şi alte spirtoase, pe care-i bag curajoasă la înaintare la concursul de floricele organizat pe feisbuc cu ocazia zilei de opt martie.


Cei mai buni să învingă dar să vedem cine are curajul să nu-mi dea “laicKuri” la atâta frumuseţe şi spirit artistic care dă mai mult pe dinafară că, dacă ar da şi pe dinăuntru, ce ţi-ar fi?!?
Oricum eu voiam să vă urez, domnişoarelor şi doamnelor, suflete minunate şi luminate de pretutindeni să vă găsiţi Calea, să vă urmaţi zâmbetul, să aveţi curajul să spuneţi “nu” atunci când viaţa vă oferă un compromis, să aveţi înţelepciune să spuneţi “da” atunci când viaţa vă oferă o oportunitate, să aruncaţi una câte una fricile şi să păşiţi mândre de Ceea Ce cu Adevărat Sunteţi!
O primăvară minunată, tuturor!

26 februarie 2015

Cateodata

Câteodată plec din mine zile întregi
de parcă mi s-a urât cu binele sau poate tocmai de aia...

se spune că la capătul lumii există un târg de trupuri
poţi să vezi cum e să intri în pielea altuia
discrepanţa dintre cerere şi ofertă e foarte mare
ne explică tanti Jeni de la casierie
graşii atârnă precum costumul de mire în odaia cea bună,
ani la rând
nu prea se înghesuie nimeni să-i încerce
toţi încearcă să-ncapă în cei slabi
cu cât eşti mai schilod cu atât ai mai multă căutare,
e şi mai ieftin.

Obişnuiam să plec din mine zile întregi
De parcă mi se urâse cu binele sau poate tocmai de aia

dacă n-ai acţiuni la bursa de piele
e mai indicat să rămâi între organele tale
continuă tanti Jeni amabilă
trupurile de camuflaj ca al tău
nici mari, nici mici, nici graşi, nici slabi, nici frumoşi, nici urâţi, nici- nici
sunt destul de bine cotate.
stai pe tine, fătucă,
dacă nu vrei să rămâi cu duhul pe dinafară
e şi mai ieftin.

21 februarie 2015

Hobbitul de piata

- Vezi, ţi-am spus doar să nu mai umbli la drăcovenia aia până nu-ţi repară Rufo ochelarii, uite, unde-am ajuns. Locul ăsta nu seamăna în niciun fel cu târgul din Poiana Soarelui, o să trebuiască să roadem iar scoarţă de stejar până la următorul salt.
- Nu m-aş încumeta, stejarii au un miros ciudat, am observat că hobbiţii de aici ţin după ei, alţi hobbiţi mai mici legati cu aţă care ridică piciorul în apropierea copacilor, poate că mirosul e legat de obiceiul ăsta.
- Or fi nişte hobbiţi luaţi ostatici şi folosiţi la grădinărit, cine ştie cu ce rasă barbară avem de-a face, mai bine ai mai încerca să faci ceva cu busola aia înainte să ne confunde cu nişte cârtiţe şi să ne pună la săpat şanţuri de apărare cum ni s-a întâmplat în HobOltenia, cu puţin timp în urmă.
- Ei , n-a fost chiar atât de rău, prazul era mult mai fraged şi mai gustos decât coaja de stejar, asta fără să amintim de licoarea de prună din şopronul lui nea Baron.
- Ah, ia uite-te dincolo de drum sunt doi hobOlteni arşi de soare care fac gălăgie precum Gundabaldo când termină de potcovit caii, crezi că ai putea să faci rost de nişte foale ca alea?
- Păi, aş putea dacă recunoşti ca sunt foarte priceput la umblat cu Busola Miracolelor Care Se Întâmplă Mereu. Recunoşti?
- Recunosc, recunosc, poţi să te grăbeşti puţin? Nasul meu îmi spune că hobbiţoaica rotofeie care se uită aşa de lung la noi are neaparat nevoie de-un miracol.
- Primul care are nevoie de un miracol eşti chiar tu! Ce te face să crezi că o să ştii ce să faci cu foalele alea. Dar, hai o să încerc, ca de obicei să mă întrec pe mine însumi şi o să fac mai multe miracole dintr-o lovitură: hodoron! bong! trosc!


Hobbiţi spiriduşiţi
- Auch! Ar trebui să mai lucrezi la aterizare, nu e mereu plăcut să primeşti lucruri în cap, dacă ar fi trebuit să faci să apară un dinozaur?
-Aş fi refuzat, evident. Mi-e de ajuns unul. Taci şi cântă! Să-i dăruim hobbiţoaicei miracolul de care are nevoie!









Adaugire cu hobOlteni

HobOlteni de Romania




29 ianuarie 2015

Viata




Mi-e din ce în ce mai clar că viaţa e mormanul de rahat pe care apuci să-l faci în afara pamperşilor purtaţi în copilărie şi a celor purtaţi la bătrâneţe.
imagine de pe pampers.bandcamp.com/

15 ianuarie 2015

Pleasca lepsei de pleasca

Atenţiune! Asta nu e o leapşă simplă ci o leapşă de pleaşcă. Dacă aş şti pluralul de la pleaşcă l-aş înregistra la camera di invenţioni.
Nu, nu vorbeam moldoveneşte ci rotalianeşte, limbă nou-nouţă pe care toată lumea rifiută să o valideze, ea crescând duşmanos în mijlocul poporului român precum buruiana la umbra popuşoiului comunist.
Dar să ne lămurim... Leapşa simplă vine în valuri din exterior, leapşa de pleaşcă vine evident din sens contrar, tu îţi dai întrebarea, tu răspunzi e un fel bambilici electronic pentru zilele în care priveşti disperat cum ultima muscă îşi dă drumul din tavan de plictiseală
Deci, atenţiune, tocmai o să-mi dau oleapşă de pleaşcă... taram-ta-ta-ta...
Ce-aş face dacă aş fi pentru o zi preşedinte?
Ha! Ha! Ha! Cum ce-aş face?

Îl fac repede prim ministru pe jupân pentru că a capitulat demult, ştie că am întotdeauna dreptate, astfel voi fi şi preşedinte şi prim ministru în acelaşi timp, deci trec la alegerea guvernului.
Jupanul, prim ministru pentru o zi

Pe mama o pun la Finanţe, toţi datornicii vor mărturisi că au datorii chiar dacă n-au avut vreodată
La sănătate pun başbuzicul mare, ştie cum se cheamă fiecare dinte în parte, se spală pe mâini după ce face pipi, găseşte toate firele de păr din ou şi-a absolvit cursurile de Cruce verde.
Pentru cultură, başbuzicul mic e superpreparat: ştie să cânte la chitară, a învăţat cincizeci de cuvinte în japoneză şi deosebeşte fără greş un sushi rulat de unul strâns în mână.
La Tineret, am persoana cea mai potrivită din lume, pe soră-mea. Ştie să facă tripleţii cei mai frumoşi din univers. Unde mai pui că dacă dă din gene de două ori găseşte mai mult sprijin internaţional decât Obama în zece ani ploioşi.
Pe tata îl numesc ministrul agriculturii pentru că ştie exact ce îngroapă mâţa şi are diverse feelinguri cu natura înconjurătoare.
Restul portofoliilor le dau la nimereală prietenilor şi rudelor de grad apropiat, din urgenţă.
Căci poate nu v-aţi prins dar leapşa de pleaşcă se referea la o singură zi, deci se termină destul de repejor şi n-aş mai avea timp deşi tare mi-ar placea s-apuc să coc o moţiune de cenzură, numai aşa, cât să-l sperii pe jupăn să nu i se urce la cap.
Deci cine vrea o leapşă de pleaşcă n-are decât să şi-o însuşescă sănătos!
Se spune că resuscitează nervul scrisului care, în cazul meu cel puţin inervează zone din ce în ce mai restrânse...