21 septembrie 2017

Dunkirk - planeta Cinema

E mult de când nu am mai fost la cinema, pentru că, nu-i aşa, în epoca Netflix e mult mai comod să te uiţi la filme culcuşit  lângă patrupedul pufăcios din dotare. Poţi să pui pauză, poţi să sari în cap din stând pe loc, poţi să dai înainte, înapoi, să te răzgândeşti, să vezi filme pe jumătate, să vezi seriale cu câte şapte sezoane, cap-coadă în timp ce calci rufe, pregăteşti mâncare sau tunzi copilul
Dar în spatele a tot ce ai putea să faci de acasă, lipseşte freamătul mic înainte să înceapă filmul, entuziasmul de după, într-un cuvânt, emoţia.
 Aseară am reuşit să-mi conving jupănul că e foarte important să regăsim tocmai emoţia asta şi ca să am mai multe şanse cu ‘mnealuiul am ales un film de război, Dunkirk.
În regia lui Chris Nolan, filmul e bazat pe o întâmplare petrecută în al doilea război mondial, când  trupele engleze şi franceze rămân blocate pe plaja din  Dunkirk.

Nu vă aşteptaţi să vedeţi cum zboară sângele cu încetinitorul şi nici traiectorii de glonţ care intră şi ies din diverse corpuri, nu e acel gen de peliculă.

 Filmul e plin de imagini puternice, de simboluri, vorbeşte, de fapt, despre prietenie, despre lupta pentru supavieţuire, despre curaj, despre sacrificiu, despre laşitate, despre frică, despre disperare.
După primul sfert de oră, pe nesimţite, aluneci înăuntru, faci parte, zgomotul îţi vibrează în stomac, simţi răceala apei, murmuri obsesiv alături de personaje: “duceţi-mă acasă!”.

Un film fără efecte speciale, pe care ar trebui să-l vedeţi la cinema. Imaginile sunt spectaculoase, sunetul şi muzica, de asemenea.
Finalul e la înălţime şi la propriu şi la figurat, camera planează peste întreaga zonă. Între cer, apă şi pământ caschetele celor rămaşi pentru totdeauna, niciunde.

03 septembrie 2017

Buburuze de bani gata

Dacă aţi şti ce relaţie contorsionată am avut cu florile.
Când eram mai tinerică nici nu știam că funcționează pe bază de apă iar acum mă topesc de dragul lor. Eu și jupânul visăm cascade de flori, cumpărăm în neștire, vase, pământ, beţişoare, le pupăm și le giugiulim, le spunem capra cu trei iezi si lor le place, se întind, cresc și- ţi deschid inima dimineața...
Mă, şi unde nu apar la orizont, hoarde de căpcăuni încruntaţi, mici dar muuulţi care, în câteva zile, transformă minunatele noastre flori în nişte vrejuri traumatizate.
Am încercat toate remediile băbeşti posibile: soluţie de usturoi super concentrată, infuzie de urzică, săpun de marsiglia, coada şoricelului, clopoţelul calului, nimic... afidele şi toate speciile de păduchi: verzi, albi, roşii, în carouri sau cu dunguliţe îsi văd de ale lor că doar n-o să stea la cioace cu nişte amărâţi ca noi care vor să salveze planeta, albinele, balenele şi ce-o mai fi rămas de salvat.
Tot umblând noi pe forumuri ca nişte agricultori cool ce suntem dăm peste o sugestie pe care a trebuit să i-o citesc jupănului de mai multe ori până a renunţat să zică: "fugi, băi, de aici, nu e adevărat!" 
Cică buburuzele, da, alea mici roșii cu bulinuţe negre, sunt un fel de ninjălăi periculoși care dau cu coasa morții în păduchi, mai ceva ca haiducii lui Şapte cai pe câmpia patriei române. 
- Păi și de unde să luăm buburuze, face jupânul încă incredul. 
- Unde cresc buburuze, ce întrebare e asta, mă fac că știu, în timp ce gogălesc pe secret: "unde se găsesc buburuze". 
Pe românește google ține secret toată afacerea dar în  italiană dă o mulțime de indicii. 
- Cică la magazinul de specialitate, îi citesc lui să pricep eu. 
- Care ar fi... ?  Buburuza veselă? Buburuza cu buline mov? Tu faci mişto de mine... 
- Nu pot să cred că nu ai auzit de buburăzării, continui hotărâtă sa nu pierd teren. Într-o căsnicie scorurile sunt foarte importante, credeți-mă. 
Cu un ochi la calculator, cu altul la jupân curioasă sa vad dacă îi pleacă sprâncenele de pe față atunci când o să-i citesc adrese de buburăzării.  
- Ete, pe gogoverde.it de exemplu: 20 de buburuze costă 30 de euro...
- Cîîît? Şi dacă cumpărăm flori  o dată la două săptămâni şi tot ieşim mai ieftin, face jupânul zornăind la calcule printre neuroni.
- Păi da, dar cu copacii? Buburuzele pentru flori au şapte bulinuţe şi costă mai puţin dar sunt şi buburuze cu doua bulinuţe care lucrează de la 1,50 în sus, pentru copaci cică , măcar de alea zic să luăm vreun buzunar, să nu trebuiască să schimbăm şi copacii.
- Şi cum le faci, soro, să stea în copacii noştri? De unde ştii că nu se duc la vecini, de exemplu...
- Or fi dresate, ce crezi! De aia costă şi mai mult, cred.
- Mai mult?!?
- Mda, 50 de euro 20 de buburuze. Au spor de înălţime, mi se pare normal.
- Absolut normal, sigur. Ştii ce, eu zic să lăsăm natura să se descurce cum poate că de aia e natură.
- Ai dreptate, poate apar nişte buburuze dispuse să facă voluntariat, parcă poţi să mai ştii? 
Speranţe sunt. Aseară am descoperit pe tavan două buburuze. Una cu şapte bulinuţe, cealaltă cred că avea doar cinci, o fi fost specializată pentru lucrări între 30 cm şi 1,50. O comoară, cum ar veni. Am vrut să ne facem un selfie cu ele dar se vedea doar lustra, păream doi sinucigaşi în căutarea ultimei aventuri, aşadar am renunţat. Le-am îndrumat încetişor spre muşcatele noastre ciopârţite, şi-am lăsat natura să-şi vadă de treabă.

Acum, tot umblând eu din creangă în creangă, am descoperit un ghid complet despre cum să deschizi o buburăzărie, care, nu râdeţi, ar putea să fie o afacere de viitor, zice omul cu ghidul, care ar putea fi combinată cu o crescătorie de râme asta să nu te plictiseşti până când ajungi să decupezi ouăle de buburuză. 
Poftim, documentare de la belgieni:




Să vedem ce-o zice jupânul că acum e ocupat. Pune bere în farfuriuţele de cafea pitite în iarbă. Pentru melci. Ăştia vin, fac chermeze si uită să mai distrugă grădina. În curând, ori soţiile lor vor înfiinţa un centru de dezalcoolizare, ori jupânul va fi nevoit să-i treacă la spirtoase. 
Până una- alta mă duc să mai cumpăr nişte flori că alea două buburuze cred că s-au întors la stăpâni. Or fi fost din alea scumpe, dresate.

19 iulie 2017

Cu trompeta printre stele



Dixit. Cartea a doua





Întâmplările din  seara în care a dispărut luna au fost de-a dreptul înfricoşătoare şi despre ele aş vrea să povestesc, domnule judecător.
De obicei, după ce mulg balena îmi place să stau în fotoliul meu cu scriciolici şi să mă uit prin trompetă la stele. 
Asta am făcut şi în seara aceea.
M-am aşezat, mi-am potrivit păturica peste genunchi, am lăsat să mă cuprindă fericirea până aproape de urechi şi-abia apoi am întins mâna după trompetă, altfel nu e chip s-o prind, bat-o să bată de trompetă, când sunt supărat se ascunde de n-o mai găsesc cu zilele, face mai multe hachiţe decât o babă la măritat. 
Deci, iau trompeta o pun  la ochi, prind în cătare Carul Mare, deschid ochii şi... beznă! Nimic!
La început am crezut c-oi fi băgat muştiucul trompetei în ureche că  mi se mai întâmplă când sunt emoţionat dar acum nu aveam niciun motiv să fiu emoţionat şi ca drept urmare nici nu eram.
Beznă- beznă, cum spuneam, ş-undeva în   depărtare se auzea  un bâzâit de dragocăruţă.
 Nu poate fi altul decât Baldazar, mi-am zis. Numai el pescuieşte, de nebun, noaptea, să scape de gura neveste-sii. Cu Zânica, domnule judecător, o cunoaşteţi, nu-i uşor de stat. Mai ales când înfloreşte iasomia devine atât de arţăgoasă, că ar scoate din răbdări chiar şi un bolovan. 
Nu, nu am zis că Baldazar e un bolovan  nu era decât cel mult  o metaforă sau în cel mai nefericit caz o comparaţie... oricum,  ţin să se cosemneze la dosar, să nu stricăm şi  mai rău relaţiile de vecinat dintre noi, chiar dacă  el este convins că l-am reclamat din răzbunare pentru că, din ce în ce mai des îmi  tot prinde balena în năvod deşi l-am rugat cu cerul şi pământul să fie atent că şi-aşa e bătrână şi plină de eczeme suspecte, dacă-şi mai pierde şi încrederea în capacitatea ei de navigare, ce mă fac, rămân cu ea în şopron să-i fac psihoterapie?
Revenind deci la stelele noastre, pe când stăteam aşa pe întuneric, mi se făcu teamă să nu fi început iar sfârşitul lumii. Ăsta ar fi fost al doilea sfârşit de lume prin care ar fi trebui să trec şi, vă rog să mă credeţi, domnule judecător nu e nimic distractiv în catastrofele astea.
Mai pe scurt, nu sunt vinovat că luna s-a înţepenit în pâlnia trompetei mele.
Aş putea spune că e doar vina lui Baldazar şi strănutul lui dar dacă e să vorbim cinstit, mie, luna, mi s-a părut un pic cam fursecărită... hmmm.... înţelegeţi ce vreau să zic.

(va urma)


Textul face parte dintr-un proiect inspirat de  cărţile de joc- Dixit 3, create de  Xavier Collette

11 iunie 2017

În tara DeDragului din Vale

Ce s-a întâmplat cu luna? 

Dixit. Prima carte




Bre, ce zi încurcată! 
Întîi nu mi-am găsit ochelarii, apoi protezele, apoi ciupicii norocoşi fără de care pescuiesc numai plătici şi sticle de Coca Cola, apoi dragocăruţa lăsată de babă fără zeamă de varză... 

Când în sfărşit m-am pornit, dau să arunc năvodul, ia Caru’Mare de unde nu-i. 
Da’ de fapt, ce spun eu Carul Mare, nu era nici cel mititel şi nici vreo altă stea, cerul era mai ştirb decât prostul satului.
De Lună n-am făcut mare caz pentru că mai are obiceiul să stea la fursecuri însă după un timp am început să intru la idei.
Dacă i-aş fi spus babei despre întîmplarea aceasta nemaipomenit de ciudată, m-ar fi pus să-mi şterg ochelarii, ceea ce am şi făcut dar asta nu a schimbat situaţia.
 Am aruncat năvodul, aşa, pe întuneric, pentru că e mai bine să mă duc acasă c-o plătică decât cu poveşti pe care nu le cred nici eu dacă e să recunosc cinstit.
M-am aplecat după năvod şi imediat mi s-au muiat picioarele, crezând că am prins din nou balena lui Igor că aia paşte numai pe unde-i tună, dar de sub burta dragocăruţei venea o lumină atât de puternică de-ai fi crezut că-i luna cu toate stelele ghemuite în năvodul meu peticit.
Pe buricul dragonului meu cenuşiu! 
Nu mai are rost să-mi şterg ochelarii situaţia se prezintă exact aşa! Cine ştie cum oi fi rotit plasa desupra capului de-am putut să fac aşa o grozăvie, cert e că luna sforăie ca un tractorist beat în năvodul meu!
Pfui, asta da nenorocire! Cum îi spun babei: “Zânico în loc de plătici, ia, de colea, o poală de stele?”

O sa zică din nou că toate asta s-au întâmplat din cauza Maşei. Că cine ştie cum mi-or fi curs iar ochii pe sub poarta ei şi-am învărtit năvodul anapoda.
 Baba e cam ciudoasă în privinţa Maşei. Aşa a fost întotdeauna. Ba, îmi aduc aminte că era cât pe ce să ne mutăm în Satul Fără Plătici de pe Dealul cu Soare, numai să fie sigură că nu mai trec cu dragocăruţa prin faţa porţii ei.
Noroc că am reuşit să o conving altfel păţeam ca bietul Tobias plantam urechi de dragoncal şi aşteptam să iasă dragonvaci cum am auzit că face. Dar asta numai şi numai pentru că e o nebunie să-ţi închipui c-o să faci un pescar să-şi lase undiţa pentru o coadă de babă, pardon, de sapă.

Oricum ar fi, de data asta simt că treaba e foarte încurcată! Să nu mai vorbim cât este de târziu. Peste puţin timp ar trebui să apară şi soarele. Ce impresie şi-ar putea face despre mine dacă mă găseşte cu luceafărul în năvod.
Tii, drăcie! Ar putea foarte bine să refuze să mai răsară. S-ar opri lumea în loc din cauza prostiilor mele. N-are dreptate, Zânica?

Să încerc, încetişor să deschid năvodul, poate n-o să-şi dea nimeni seama, luna va crede că a nimerit câteva fursecuri cu rom iar eu  o să mă conving că nimic din toate astea nu s-a întâmplat... 
Numai de n-aş strănuta, numai de n-aş strănuta... 
Hapciuuuuu!


(Va urma)


Textul face parte dintr-un proiect inspirat de  cărţile de joc- Dixit 3, create de  Xavier Collette

10 aprilie 2017

Fapte diverse



Astăzi dimineață, doi porumbei făceau sex pe balustrada balconului. O mierlă care se scobea în dinți pe balconul alăturat a început să îi huiduiască că să le fie rușine, că e prea de dimineață, că să le fie de ajuns, mă rog, de astea de care zic mierlele. Dar turturicele nici că au băgat-o în seamă, după ce au terminat ce au avut de terminat și-au curățat penele unul altuia, s-au mai giugiulit o vreme după care au plecat la treburile lor.
Mierla și-a adus aminte că mai are de găinăţat niște pancarte de ale coaliției pentru familie din care făcea parte şi-a plecat şi ea. 
Cu indignare. 

08 noiembrie 2016

Mortii lui Nicolo

Nicolo alias Kikolo a crescut.
Are deja 9 ani,  îmi spune  cu o undă de tristeţe în glas.
- De ce eşti trist, Nicolo, lumea se bucură de obicei când mai împlineşte câte un anişor...
- Îmmm...
- Îmmm, ce?
- Şi eu mă bucur dar asta a fost acum cinci zile, acum am o altă problemă.
Oftează şi mă priveşte cu albastrul ochilor drept în suflet.
Tristeţea s-a dus singură să-mi scoată batista din buzunar, sunt pregătită să aflu ce nenorocire s-a abătut pe nişte umeri atât de mici.
- Ce problemă, Nicolo? Spune, repede, n-o lăsa să se aşeze, s-o rezolvăm.
- Nu poţi, Ina, nu poţi şi iarăşi mă priveşte albastru.
- Ai uitat că eu mă pricep la magie? Câte minuni am făcut să se întâmple?
- Multe...
- Vezi? Zi, repede! 
- Astăzi, la şcoală, am vorbit despre morţi.
- Ah, ce subiect interesant! Păi, despre morţi numai de bine, Nicolo, aşa se spune! De ce?
- Cum, de ce?
- De ce aţi vorbit tocmai despre morţi şi nu despre ziua recoltei,  de exemplu.
- Pentru că mâine e  ziua morţilor, Ina, nu ştiai?
- Ah, ai dreptate.
- Şi învăţătoarea ne-a întrebat dacă ne ducem la cimitir să aşezăm crizanteme la morţii noştri.
- Şi tu nu ai crizanteme?
- Nuuu, nu, crizanteme, eu nu am morţi, Ina. Am întrebat-o pe mama şi mi-a spus că morţii mei nu sunt aici, morţii mei sunt toţi în România.
- Ah, nu mă gândisem niciodată că asta ar putea să fie o problemă, Nicolo!
- Îmi dai voie să pun flori la morţii tăi, Ina? Nu cred că s-ar supăra foarte tare doar eşti mătuşa mea, ce zici?
- Oh, cu siguranţă nu s-ar supăra, Nicolo, numai că nici morţii mei nu sunt aici...
- Atunci şi tu eşti la fel de tristă ca şi mine, Ina.
- Acum da, mă simt poate şi mai tristă decât tine, Nicolo.
- Pentru că tu eşti mai mare şi eu mai mic.
- S-ar putea.
- E ca în exemplu cu sticlele, Ina. Dacă ai o sticlă mare încape mai multă apă decât într-o sticlă mică, nu-i aşa?
- Da, aşa e.
- Aşa şi cu tristeţea, în tine încape mai multă tristeţe, în mine mai puţină.
- ...
- Vezi, Ina, nici măcăr tu nu poţi face o magie în problema asta, mai ales că acum eşti atât de mai tristă decât mine.
- Tocmai mi-a venit o idee, Nicolo!
- Foarte bine, o idee ar putea să ne salveze.
- Mergem, cumpărăm cele mai mari şi mai frumoase vase cu crizanteme pe care le găsim şi le punem în balcoane. Unul la mine, unul la tine.  Parfumul crizantemelor noastre or să ajungă până la ei, hăt! în România. Se spune că sufletele morţilor pot să se transforme câteodată în fluturaşi.
- Daaa?Asta înseamnă că ar putea să vină câteodată în florile noastre.
- Exact!
- Ce idee bună,  Ina! 
Acum, în timp ce pândesc fluturașii de pe crizantemele mele trag concluzia întâmplării acesteia.
 Copiii şi nepoţii noştri au nevoie de noi şi atunci când vom fi oale şi ulcele. 
Rădăcinile cresc doar dacă în pământ sunt moşi şi strămoși. 

29 septembrie 2016

Coada la masini punem...


Sub balconul meu se vorbeşte des în dulcele grai moldovenesc...


"Trebuia să-i spui aşa:

‘Scolta, io lo radiata şi gata, era una rabla de maşină che non esiste piu!
 Eu l-am achistata de la o babă care poate e oale şi ulcele acu' dar n-o să mă duc acu' să caut baba de mormânt, capperi, ce naiba!
Pe urmă te duci la demoliţioni ş-o dai demolată, nu trebuie să te duci cu macchina că dacă nu mai merge ce-ai să faci acu'?
Eu am vorbit cu Oleg şi el mi-o scaricat subito de pe internet un formular îl compilezi cu numerele de la maşină şi certificato de înmatriculare şi gata, aştepţi vreo due săptămâni până îţi vine risposta şi-ai terminat balamucu'!  E che cazzo! "

10 septembrie 2016

09 septembrie 2016

Dafinul cu pokemoni

Peste noapte, dafinul de sub balconul meu a devenit vedetă. Lume, din ce în ce mai pestriţă, se opreşte şi îl fotografiază.
Iniţial, am crezut c-o fi vreun congres de entomologie în oraş şi  caută gângănii cu telefoanele printre frunze, apoi a început să mi se pară suspect, pentru că unii săreau cu telefonul în sus, alţii ţineau telefonul într-o poziţie oarecum fixă, încercând să se învârtă în jurul lui, iar alţii păreau că împuşcă-n soare.
Cel mai ciudat mi s-a părut un puşti de vreo doisprezece ani pe care l-am văzut dând tărcoale dafinulului, trei seri la rând.
Măi, să fie, m-am gândit, nu cumva puştiul ne fotografiază chiloţii de pe sârmă şi ne dă bulinuţele în vileag pe vreun perete de feisbuc?
- Alo, puştiu, ce vrei tu să culegi din  dafin  că cireşe nu face.
- Pokemon,  îmi răspunde privindu-mă intrigat.
- Pokemon să-i spui lui maică-ta, mucosule, dau să mă enervez de-adevăratalea.
- Nu, zice puştiul spăşit, în copacul ăsta e o sală de sport pentru pokemoni.
- Aha, ca să vezi! Şi eu care credeam că e o sală de sport pentru cărăbuşi.
- Mah, cred l-aţi văzut pe Bulbasaur, înainte de evoluţie seamănă cu-n cărăbuş.
- Zici? Na, fii atent ce păcăleală mi-am luat.
- Se mai întâmplă, e un maestru al deghizărilor...
- Da- da, dacă m-a păcălit şi pe mine, ce să mai. Deci, e de pokemon.
- Da, de pokemon.
- Şi, tu vii, bagi telefonul în frunze iar pokemonii încep să tragă de fiare.
- Cam aşa, da. Cu cât îi antrenez mai des, cu atât devin mai puternici.
- Crezi că nu ştiu? mă dau deşteaptă să nu pierd teren în faţa puştiului. Tu în schimb nu ştii care e pachetul complet, îmi vine, pe loc, o idee.
- Pachetul complet? Ceva care să îi facă şi mai puternici?
- Absolut!
- Spuneţi repede, fac tot ce e necesar.
- Gardianul sălii de sport e un pokemon care  ziua evoluează în câine şi se numeşte LuşvonPluş,  iar noaptea se face pokemon şi sforăie de zici că e tractor.
- Aaaa, trebuie să fie unul din pokemonii care stau ascunşi, de ăla care apare dacă ţii degetul lipit de ecran mult timp, citisem ceva.
- A, nu, ăsta funcţionează cu biscuiţi, îi dai un biscuite şi el apare.
- Daaa? Aşa simplu?
- Da, simplu de tot, mai ales că biscuitul îl oferă casa, adică eu. Iei pokemonul cu lesă, îl plimbi şi-l aduci înapoi, tot în lesă, asta e singura condiţie. Între timp pokemonii tăi din sală îşi dublează muşchii.
- Waw! Cred că nu mai ştie nimeni de trucul ăsta, cât sunt de entuziasmat! Şi traseul? Îmi apare pe telefon?
- Ce traseu?
- Traseul pe unde trebuie să meargă Pokemonul gardian LuşvonPluş.
- A, nu, ţi-l indică el nu-ţi fă griji. Să nu te sperii, ai să vezi că din loc în loc  ridică piciorul şi lasă un lichid care prin evaporare se transformă în praf de stele.
- Pfii! Ce noroc pe capul meu să trăiesc aşa ceva!
- Mie îmi spui?
De la discuţia asta a trecut o săptămână. Puştiul e conştiincios ca o furnică şi rezistent ca un taur. În fiecare zi când mă întorc de la muncă, îl găsesc în faţa porţii. Îşi pune pokemonii la dat huţa prin dafin şi-l înhaţă pe pokemonul patruped pişător de praf de stele.
Acum, să vedem cât rezistă căţelul că puştiul nu dă semne de lehamite.




05 septembrie 2016

Mamei...

Mama mea e cea mai frumoasă şi deşteaptă mamă din lume
Când era mai tânără construia şcoli,
Le umplea cu semne de vrednicie ş-apoi se punea pe explicat teoria înmuguririlor multiple.
Răsturna oamenii cât să-i ajute  să stea drept prin viaţă
Acum s-a mai potolit.
O dor genunchii
Mama mea era  atunci când m-am născut, când am murit şi când am înviat
De fapt, am înviat pentru că a  dat cu Cerul de Pământ
Aşa cum fac toate mamele la nevoie.

Mama mea e mai tânără ca oricând
Ochii ei cândva, albaştri
Devin pe zi ce trece mai verzi

Am învăţat că lucrurile nespuse 
cresc ca nişte pinteni
Pe dedesubt. 
Că timpul e lung până se scurtează
Că timpul e destul până se împuţinează...



Sarut mâna, mamă! La mulţi ani alături să îţi fii şi să ne fii! Te iubesc!