29 septembrie 2016

Coada la masini punem...


Sub balconul meu se vorbeşte des în dulcele grai moldovenesc...


"Trebuia să-i spui aşa:

‘Scolta, io lo radiata şi gata, era una rabla de maşină che non esiste piu!
 Eu l-am achistata de la o babă care poate e oale şi ulcele acu' dar n-o să mă duc acu' să caut baba de mormânt, capperi, ce naiba!
Pe urmă te duci la demoliţioni ş-o dai demolată, nu trebuie să te duci cu macchina că dacă nu mai merge ce-ai să faci acu'?
Eu am vorbit cu Oleg şi el mi-o scaricat subito de pe internet un formular îl compilezi cu numerele de la maşină şi certificato de înmatriculare şi gata, aştepţi vreo due săptămâni până îţi vine risposta şi-ai terminat balamucu'!  E che cazzo! "

10 septembrie 2016

09 septembrie 2016

Dafinul cu pokemoni

Peste noapte, dafinul de sub balconul meu a devenit vedetă. Lume, din ce în ce mai pestriţă, se opreşte şi îl fotografiază.
Iniţial, am crezut c-o fi vreun congres de entomologie în oraş şi  caută gângănii cu telefoanele printre frunze, apoi a început să mi se pară suspect, pentru că unii săreau cu telefonul în sus, alţii ţineau telefonul într-o poziţie oarecum fixă, încercând să se învârtă în jurul lui, iar alţii păreau că împuşcă-n soare.
Cel mai ciudat mi s-a părut un puşti de vreo doisprezece ani pe care l-am văzut dând tărcoale dafinulului, trei seri la rând.
Măi, să fie, m-am gândit, nu cumva puştiul ne fotografiază chiloţii de pe sârmă şi ne dă bulinuţele în vileag pe vreun perete de feisbuc?
- Alo, puştiu, ce vrei tu să culegi din  dafin  că cireşe nu face.
- Pokemon,  îmi răspunde privindu-mă intrigat.
- Pokemon să-i spui lui maică-ta, mucosule, dau să mă enervez de-adevăratalea.
- Nu, zice puştiul spăşit, în copacul ăsta e o sală de sport pentru pokemoni.
- Aha, ca să vezi! Şi eu care credeam că e o sală de sport pentru cărăbuşi.
- Mah, cred l-aţi văzut pe Bulbasaur, înainte de evoluţie seamănă cu-n cărăbuş.
- Zici? Na, fii atent ce păcăleală mi-am luat.
- Se mai întâmplă, e un maestru al deghizărilor...
- Da- da, dacă m-a păcălit şi pe mine, ce să mai. Deci, e de pokemon.
- Da, de pokemon.
- Şi, tu vii, bagi telefonul în frunze iar pokemonii încep să tragă de fiare.
- Cam aşa, da. Cu cât îi antrenez mai des, cu atât devin mai puternici.
- Crezi că nu ştiu? mă dau deşteaptă să nu pierd teren în faţa puştiului. Tu în schimb nu ştii care e pachetul complet, îmi vine, pe loc, o idee.
- Pachetul complet? Ceva care să îi facă şi mai puternici?
- Absolut!
- Spuneţi repede, fac tot ce e necesar.
- Gardianul sălii de sport e un pokemon care  ziua evoluează în câine şi se numeşte LuşvonPluş,  iar noaptea se face pokemon şi sforăie de zici că e tractor.
- Aaaa, trebuie să fie unul din pokemonii care stau ascunşi, de ăla care apare dacă ţii degetul lipit de ecran mult timp, citisem ceva.
- A, nu, ăsta funcţionează cu biscuiţi, îi dai un biscuite şi el apare.
- Daaa? Aşa simplu?
- Da, simplu de tot, mai ales că biscuitul îl oferă casa, adică eu. Iei pokemonul cu lesă, îl plimbi şi-l aduci înapoi, tot în lesă, asta e singura condiţie. Între timp pokemonii tăi din sală îşi dublează muşchii.
- Waw! Cred că nu mai ştie nimeni de trucul ăsta, cât sunt de entuziasmat! Şi traseul? Îmi apare pe telefon?
- Ce traseu?
- Traseul pe unde trebuie să meargă Pokemonul gardian LuşvonPluş.
- A, nu, ţi-l indică el nu-ţi fă griji. Să nu te sperii, ai să vezi că din loc în loc  ridică piciorul şi lasă un lichid care prin evaporare se transformă în praf de stele.
- Pfii! Ce noroc pe capul meu să trăiesc aşa ceva!
- Mie îmi spui?
De la discuţia asta a trecut o săptămână. Puştiul e conştiincios ca o furnică şi rezistent ca un taur. În fiecare zi când mă întorc de la muncă, îl găsesc în faţa porţii. Îşi pune pokemonii la dat huţa prin dafin şi-l înhaţă pe pokemonul patruped pişător de praf de stele.
Acum, să vedem cât rezistă căţelul că puştiul nu dă semne de lehamite.




05 septembrie 2016

Mamei...

Mama mea e cea mai frumoasă şi deşteaptă mamă din lume
Când era mai tânără construia şcoli,
Le umplea cu semne de vrednicie ş-apoi se punea pe explicat teoria înmuguririlor multiple.
Răsturna oamenii cât să-i ajute  să stea drept prin viaţă
Acum s-a mai potolit.
O dor genunchii
Mama mea era  atunci când m-am născut, când am murit şi când am înviat
De fapt, am înviat pentru că a  dat cu Cerul de Pământ
Aşa cum fac toate mamele la nevoie.

Mama mea e mai tânără ca oricând
Ochii ei cândva, albaştri
Devin pe zi ce trece mai verzi

Am învăţat că lucrurile nespuse 
cresc ca nişte pinteni
Pe dedesubt. 
Că timpul e lung până se scurtează
Că timpul e destul până se împuţinează...



Sarut mâna, mamă! La mulţi ani alături să îţi fii şi să ne fii! Te iubesc!

02 iunie 2016

Urechelnita pinguinului rusesc

Mi-a intrat în ureche o urechelniță sau poate un fir de păr, ba nu, sigur e vorba de-o urechelniță, nimeni n-o să mă convingă că, aşa, dintr-o dată  a început să îmi vorbească urechea.
Cum? Nu vrea nimeni să ma convingă?
Mai bine! Altfel aș putea sa cred ca-s internată la neconvinşi că numai acolo încearcă lumea sa te convingă de una, de alta.  Dar sa revenim la urechelnițele noastre înainte să vină ăștia cu pastilele de dimineață. 
Zice gângania către mine: 
- Tu ai observat că tot ce scrii începe cu " eu am fost"  sau cu "eu am făcut" nu vorbești decât despre tine. E plictisitor. 
- Nu-mi place să bag nasul în treburile altora. De felul meu, încerc să bârfesc cât mai puțin. 
- Cu asta se ocupă scriitorii, scriu despre alții. Dar e clar,  tu nu ai cum să știi... 
- Eu nu am de unde să știu  dar tu,  da. Uite, cine mă judecă! Eu scriu despre ce știu, nu-mi bag nasul in treburile altora. Ce știu eu, de exemplu, dacă domnul din față are o urechelniță în ureche. Eu, dacă te am, scriu despre tine, adică despre mine, adică despre mine cu tine...
- Aha, deci tu îţi închipui că noi, urechelniţele, nu avem nimic mai bun de făcut decât să intrăm in urechile oamenilor?  Eu m-am rătăcit că-s mai căscată!
- Ete, ar fi fost culmea să am şi eu parte de o urechelniţă mai acătării.  Oricum, ar fi mai bine să ieși afară și să faci filozofie cu suratele tale,  altfel te înec, am citit eu pe internet că așa se procedează, dacă-mi torn apă in ureche, te fac să ieşi.
- Nu, mi-aş pierde timpul să fiu în locul tău, chestia asta funcţiona cândva, acum niciuna din noi nu mai moare pentru trei picături de apă, luăm lecții de înot începând cu grupa mică.  Dacă vrei să mă îneci ar trebui să ţii capul sub apă cel puțin 10 minute. 
- Să mori tu?
- Să mori şi tu, aşa e şi  mai romantic.
- Ajutooor! Vrea să mă omoare! Ajutor!
- Cine, doamnă? Cine vrea să mă omoare?
- Domnule doctor, astă noapte mi-a intrat o urechelniţă în ureche, E nebună, vorbeşte într-una iar acum câteva minute a ameninţat că o să mă înece...
- Urechelniţa?
- Da, ştiu că pare un pic ciudat.
- Ah, nu e deloc ciudat. Şi ursul meu polar de subraţ mă ameninţă mereu că o să mă teleporteaze la polul Sud.
- Polul Nord. 
- Sud.
- Nord, urşii polari trăiesc la Nord.
- Tocmai, vrea să mă simt ca un dezadaptat, să înţeleg cum se simte el la subraţul meu.
- Scuzaţi-mă, doctore, urechelniţa mea vrea să ştie cum v-aţi procopsit cu ursul...
- S-a insinuat, nu ştiu cum şi când. E o situaţie dificilă.
- Vă cred, nici eu n-aş şti să mă comport cu un urs polar... Credeţi că aţi putea să-mi scoateţi urechelniţa din ureche cu o pensetă, cu ceva?
- Sunteţi sigură că doriţi să o scoateţi? După aceea s-ar putea să vă simţiţi singură. Mie nu-mi place să stau singur.
- Pentru că sunteţi bărbat. Bărbaţii de obicei nu stau singuri, algoritmul apariţiei şi dispariţiei şosetelor din sertar le creează adevărate crize existenţiale, dar eu vreau să rămân singură, scoateţi-o, vă rog!
- Bine, sigur că da, nu mişcaţi capul o secundă, iată, ecco, voilla! Era un fir de păr, să ştiţi.
- Ha, ha, doctore, credeţi-mă era o urechelniţă sub acoperire. Probabil rusească, zicea că ştie să înoate.
- A, atunci tot ce se poate, spionajul e foarte tehnologizat acum.
- Aşa că aş fi foarte atentă cu ursul de subraţ, doctore!
- Ziceţi că... în afacerea asta ar putea să se fi amestecat ruşii?
- Nu ştiu ce să spun, ştie să înoate?
- Da.
- Ce altceva mai ştie?
- Mmm... Să clocească, îmi spusese acum câteva zile cât de mult îi place să clocească.
- Vai! Şi asta nu v-a dat de gândit? Acum e totul foarte clar.
- Ce e clar? La ce vă gândiţi?
- Domnule doctor, trebuie să vă anunţ, cu tristeţe, că aveţi subraţ un pinguin sub acoperire.
- Nuuu, nu e posibil, vai de mine! Nu pot trăi cu un pinguin subraţ! Vă rog să mi-l scoateţi, vă rog!
- Sigur că da, daţi-mi penseta! Aşa, nu mişcaţi mâna! Hop! 
- Au! 
- Un picuţ! Gata!
- Gata? Nu pot să cred! Ce uşurare! După atâta timp, în sfârşit am scăpat de urs, pardon... de pinguin! Credeţi că a suferit?
- Nu cred, în fond acum se va putea teleporta la Polul Sud.
- Că bine ziceţi! Va putea să şi clocească, chiar.
- Sigur. Credeţi că e prea devreme să-mi semnaţi externarea? Eu mă simt destul de vindecată, aşa, fără urechelniţă.
- Chiar acum o să vă pregătesc actele. O ultimă întrebare aş avea.
- Spuneţi!
- Dacă totuşi ne-om fi înşelat şi nu era un pinguin ci un urs polar?
- Ah, în cazul ăsta se va întoarce la dumneavoastră. Niciun urs polar nu suportă să clocească la Polul Sud.
- Desigur, aveţi perfectă dreptate.

27 mai 2016

Toamna, iesi afara din primavara asta!





Am semănat panseluţe şi au ieşit  multe ciuperci marca pălăria șarpelui,  colecția de toamnă.  Când am cerut explicaţii mi s-a răspuns, pe un ton strident, că în urma unor revendicări sindicale panseluţele au  obţinut dreptul la protecţie împotriva irigaţiilor în exces.

Deci, dragă toamnă,  poți să ieși un pic afară din primăvară asta?






@@@


Când am fost lăsată la vatră din funcția de spiriduș nălucuș am fost tare supărată. Pentru că,  uite,  fără  bagheta magică nu-mi mai reușesc  nici lamulțiani-ul peltic,  nici scăpărările prin rotire, nu-mi mai iese nimic. Decât poate un plic... pardon, pic. Scuzaţi, sunt obosită. De aia, zic.
Cine să aibă nevoie de un spiriduş obosit? Toată lumea se aşteaptă ca spiriduşii să spiriduşească câte ceva nu să adormă pe ei lângă uşorul uşii. Ce de şşşşşş-uri! Noroc că nu trebuie să citesc fraza de mai sus...

05 mai 2016

Boicotez, boicotăm

Boicotez de una singură şi nu prea, pentru că şi Von Pluşul e de acord că nenea ăla merită o lecţie. 
Să vă explic. 

De când ne-am îngrăşat(eu puţin, pe la cusături vreo 6 kile, Von Pluş numai vreo două dar  toate pe şale) ni s-au prescris plimbări tot mai lungi şi dese, aşa că, în cea mai mare parte a timpului verificăm agale şi insistent frunza, iarba dar mai ales copacii de pe teritoriul orăşelului în care locuiesc.

Nimic nu mişcă fără ca noi să ştim deja că o să mişte, nimic nu se vântură fără ca noi să băgăm de seamă. 
Mă rog, fiecare pe banda lui de înălţime, Von Pluşul cu condicuţa lui, eu cu a mea. 
Zi minunată, însorită, păsărele, eu cu evidenţa copacilor înfloriţi, Luş  măsoară gradul de umiditate la nivelul tulpinii, când  ochiul meu stâng  dă alarma: magazin nou la orizont! 

Arunc repede ochiul în misiune de recunoaştere între rafturi şi ce să vezi, câteva cutii din Ursus-ul carpatin îşi împart spaţiul, galant, cu câteva Timişorene. Mai fac o ocheadă rotată din stând pe loc şi dibuiesc si pieliţa roşie a parizerului din galantar, hait! s-a deschis un magazin cu produse româneşti la Marghera şi eu nu ştiu?!?

- Bună ziua, îl atac frontal pe proprietarul care dă cu mătura pe trotuar. E un magazin românesc?
- Da, zice dumnealui, oarecum indecis între româneşte şi ruseşte.
- Ah, ce chestie, ati deschis de mult timp? umilită oarecum de aşa o scăpare.
- Nu, de vreo două săptămâni. Credeam că sunteţi italiancă.
- De ce, fac curioasă să aflu ce l-o fi băgat în confuzie.
- De la câine, face arătând cu degetul dispreţuitor pe Von Pluş.
N-am timp să-i răspund corespunzător pentru că puştoaica de vreo şase anişori a domnului ţîşneşte râzând din magazin spre Von Pluş cu intenţia clară de a-l mângâia.
Urletul dumnealuiului tată a îngheţat pentru câteva secunde toţi trecătorii în mişcare iar pe mine m-a făcut să regret că Bravenet-ul Norvegiei nu are braţe lungi să ajungă până aici:
- Nu, n-ai voie, mişcă înăuntru imediat!
Fetiţa, cu buza de jos tremurândă, l-a privit pentru câteva secunde, după care a dispărut ca o umbră, în spatele rafturilor.
- De ce nu o lăsaţi să îl mângâie puţin, garantez eu pentru el, e foarte blând şi îi plac copiii.
- Nu e permis şi-atât, îmi spune cu inflexiuni hitleriste în glas. Vreţi să intraţi, mă întreabă apoi, îndulcind tonul, aproape instantaneu
- Ah, nu e permis şi atât, îi răspund pe aceeaşi frecvenţă de sunet, câinele meu tocmai mi-a explicat că prostia e contagioasă.
Deci, aşa cum povesteam, la Marghera nu e niciun magazin cu produse româneşti

30 decembrie 2015

Pregătiri, bagaje

12 decembrie

Zi oarecum ameţită cu făcut de bagaje, discuţii, subiecte palpitante: “pune flaneaua, scoate izmenele, sunt 17 grade la Napoli... “ dar tu eşti chiar sigură că vrem să plecăm la Napoli, ce, colea, la băi, nu ne şade bine? “, jupânul turuie  ca o turturoi lovit la cuib de criza imobiliară.
- Ia, ascultă, dar Picassica e gata? I-ai pus benzină, i-ai scuturat covoraşele? încerc să-l scot pe jupân dintre bagaje.
- Îhî! Numai  că nu ştiu ce să fac! Mi-a spus Santo(vecinul nostru sicilian) că ar fi mai bine, odată ajunşi la Napoli să scot ştergătoarele, capacele de la roţi şi să leg volanul cu antifurtul de la bicicletă... Oare să las capacele de la roţi, acasă?
- Ştiu şi eu? Oricum, dacă hotărăşti să laşi acasă ştergătoarele şi volanul, mă anunţi să-mi iau bilete la tren.

Şi-n timp ce eu împingeam chiloţi şi şosete în bagaje, jupânul scotea câte-un capac de la roţi, se dădea cu fundul înapoi să privească cum îi şade Picassicăi fără capac şi-apoi, mormăind dezaprobator se ducea să-l pună la loc.
variantă 
 Şi uite-aşa, din capac în capac se făcu seară, am tras fermoarele la bagaje şi-am băgat două pastile de valeriană în fizicul neliniştit al jupânului de a adormit  undeva între prima şi a doua lingură de supă.
 Am simţit că şi navigatorul mi-a zâmbit recunoscător căci înainte de orice călătorie ei doi  cam obişnuiesc să se certe. Jupânul obişnuieşte să-i verifice precizia dându-i coordonatele căzii din baie şi ăla îl tot duce în ghivecele cu crizanteme de pe balcon.

Întrebarea serei:
Câte valeriene intră în ecuaţia fericirii?

12 decembrie 2015

Despre drujbe si alti fluturasi


6 decembrie


M-am trezit într-un zgomot infernal: brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc! Vai, îmi zic, să ştii că anul ăsta Moş Nicolae a venit pe motocicletă! 
Sar iute din pat, pregătită să flutur din cămăşuţă, pardon, din perdeluţă când- colo... ce să vezi?
Nicio motocicletă! Jupânul stă în faţa garajului şi se joacă cu drujba. Brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc!
Muah! Mai bine mă duc să-mi controlez cizmuliţele. Sper ca, în sfârşit, Moşul să-mi fi adus un pistol. Cu bile mari. Cu cât mai mari, cu atât mai bine.

Dezamăgirea zilei: N-a venit Moşul.


7 decembrie

Aceeaşi poveste: dimineaţă,cămăşuţa, perdeluţa brrr-brrr, vrum- vrum, poc-poc! Pistol n-am primit aşa că nu ştiu cum să-l dezbăr pe jupân de drujbă.
Când s-a terminat benzina, ne-am dus la un târguşor de Crăciun din vecinătate. Acolo, un fel de expoziţie de tractoare de epocă şi-o batoză de prin 1900 toamna.




 Erau atât de lustruite că  păreau abia scoase din fabrică.
 Proprietarii, ţanţoşi printre păcăneli şi norişorii de fum, avea foarte multe în comun cu jupânul când turează drujba în faţa garajului. 

Decizia zilei: Am să caut un târg de drujbe şi-l abandonez acolo.

8 decembrie

O bucată din orchestra teatrului veneţian Fenice împreună cu un cor de copii  au organizat un mic spectacol în Piazza Ferretto. 
Vocile gingaşe, clinchetul clopoţeilor şi frumuseţea muzicii mi-au încălzit ziua.
Culmea şi dirijorul avea foarte multe în comun cu jupânul şi proprietarii de tractoare. Priviţi-l!



Pe neaşteptate ziua ne-a dăruit tuturor un altfel de spectacol: un fluture minunat colorat a început să zburde pe căciuliţele crăciuneşti ale copiilor. 
Tresărind de încântare, orchestră şi public au început să-l aplaude!

Dulcegăria zilei: Sunt fericită să trăiesc într-un oraş unde oamenii sunt în stare să se bucure de bătaia din aripă a unui fluturaş ameţit de soare şi culori.


9 decembrie

M-a ajuns paradontoza din urmă, aşa că m-am dus la dentist. Doctoriţa e moldoveancă.
Centrala termică turează mai ceva ca drujba jupânului, sun la asistenţă, îmi răspunde un tip care se numeşte Catalin. 
Român deci şi el. 
Administratorul blocului trimite maşina de vidanjat. Jupânul deschide poarta, dă mâna cu şoferul după care îmi spune bucuros:
- Ina, uite, băiatul e moldovean de-al nostru, Ion!
- Bună ziua, nea Ioane!
- Bună ziua, doamnă! De-acu' când sunaţi după vidanjă să spuneţi administratorului: “Mandate straniero!” că italienii nu vă fac treabă bună îs hoţi, ia uitaţi, canalele se vede că n-o fost spălate data trecută.
- Mulţumim, nea Ioane, aşa am să fac! 

Deducţia zilei: Avansăm încet dar sigur, ţineţi apoape fraţi români de dincolo şi de dincoace de Prut, evacuarea italienilor e aproape.


10 decembrie

Astăzi am cumpărat casă(o terminăm de plătit peste 11 ani), pâine coaptă la vatră(pe aia am plătit-o pe loc) şi ne-am certat cu o rroamă care ne-a aruncat în faţă că suntem nişte zgârâie- brânză, că mai degrabă o cred italienii decât ăştia ai noştri, că  ea are de hrănit 5 copii.
Când a început să strige "San dilo, san dilo", jupânul a dat să fugă după ea dar eu i-am pus piedică, mi-a fost frică să nu-l bage în sac şi să dispară cu el, cine mai plăteşte casa?

Adăugire la deducţia de ieri: Şi rroamă e româncă, deci, rămâne cum am stabilit.

11 decembrie
Astăzi am realizat că am cumpărat casă şi ne-am bucurat. Eu m-am dus la coafor, jupânul a început să scurme prin grădină să găsească cuibul şobolanilor care pare-se e cuprins în pachetul “Casa”.
Am cumpărat un tortuleţ pentru a sărbători evenimentul numai că nu reuşim să ne nimerim toţi patru să suflăm în lumânare.
Jupânul lăcrimează abundent când trece pe lângă frigider şi de poftă îi vin o mulţime de idei. 
Cică dacă suflăm noi doi în lumânare, tăiem tortul, mâncăm până ne săturăm, apoi când vine Alex, punem lumânarea suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, pe urmă îl aşteptăm pe Rareş, punem aceeaşi lumânare, suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, rezultatul final ar fi acelaşi.
I-am zis că matematic vorbind asta ar însemna că noi doi am  mânca de trei ori din tort şi băieţii doar o dată dar el susţine că e dreptul celui care trece mai des pe lângă uşa frigiderului. Luş von Pluş e de acord cu el, eu rezist eroic.

Soluţia zilei: Ia, să ascund  eu lumânarea!

09 decembrie 2015

Marea împrăştiere

5 decembrie

Doamnei Lucreţia  i-a murit, de curând, soţul. Conform dorinţei exprimate înainte de a muri, corpul său a fost incinerat, cenuşa fiind depozitată într-o urnă metalică sigilată.
- Ce faceţi, doamna Lucreţia? Sunteţi mai bine?
- Da, sunt bine. Fusei la cimitir să-l iau pe Walter că trebuie să-l împrăştii. Vii cu mine?
- Păi de ce să-l împrăştiaţi, că de-acum nici nu mai ocupă cine ştie ce spaţiu.
- Asta îi fu dorinţa, drăguţă, doar n-o să-l ţin printre borcanele de magiun. Vii?
- Vin, vin... la înmormântări am mai fost, la împrăştieri niciodată.
Remorchez jupânul, încălecăm pe vaporaş şi ne oprim la poarta cimitirului-insulă San Michele din Veneţia. 

Aliniaţi frumuşel, noi, invitaţii formăm un prestigios cortegiu multietnic: o olteancă, o unguroaică de Ardeal  doi moldoveni, şi două italience. 
Doamna Lucreţia are în mână două sacoşe.
 Într-una e urna cu Walter, în alta un rosé(hâc, din nou), păhăruţe, covrigi de Buzău şi alte delicatese. Le abandonează  pe o băncuţă şi pleacă să rezolve cu hârţogăraia, nu înainte să ne avertizeze:
- Ochii şi Walter!
De emoţie încep să sughiţ. Italiencele dau iama în covrigei, nu par afectate de vecinătatea selectă.

Conducem urna lui Walter până la un fel de terasă unde era permisă vânturarea răposaţilor, urmăriţi îndeaproape de un angajat al cimitirului.


Nu prea pot să schimb registrul acum şi să vă las să descoperiţi latura mea romantică dar să ştiţi că priveliştea tăie instant răsuflarea tutor celor prezenţi, în afară de Walter, evident. 


După ce termină de plâns, doamna Lucreţia îi cere angajatului permisiunea să păstreze vreo sută de grame din Walter, dar fu politicos refuzată.
- Îţi spusei că tare mai iubea România, mă gândii să-l iau cu mine când mă duc de Paşti, măcar aşa... două fire într-o cutiuţă.
- Păi, na, dacă nu se poate, dau din umeri eu, total ameţită de insolitul situaţiei.

Când angajatul îi dă de înţeles că a venit timpul să ne luăm rămas bun, activându-şi genele de olteancă curajoasă, doamna Lucreţia se apleacă cu urna peste balustradă şi începe să-l împrăştie pe Walter cu o linguriţa de plastic, în cele patru puncte cardinale.
Jupânul care filmează toată operaţiunea are aerul unui căprior în bătaia puştii, folosesc ocazia să-i devoalez planul pe care-l coc de ceva timp fără ştirea lui:
- Vezi, jupâne, ce-i viaţa asta? Înainte să ne împrăştie başbuzicii cu linguriţa, măcar să ne săturăm de văzut lumea! Am luat bilete la Napoli, plecăm peste o săptămână, cred că eşti de acord, nu-i aşa?
N-aştept răspuns mai devreme de două zile, jupânul mestecă numai câte un şoc pe zi.

Ne întoarcem tăcuţi, predispuşi la meditaţii de mare vibraţie când doamna Lucreţia scoate o cutiuţă mică, albă, pe care scrie “Unguent cu extract total gălbenele”şi începe să-i vorbească blând:
- Vezi, Walter! Dacă ţi-am promis că te duc şi-n România, mă ţiu de cuvânt!

Învăţătura zilei: Dacă îţi doreşti să-ţi fie cenuşa împrăştiată în toată uniunea europeană asigură-te că ai lângă tine o olteancă inimoasă căci legislaţia nu permite.

Rugăciunile zilei: Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, domnule Walter! 
Rugăciunea zilei bis: Doamne, nu mi-o număra şi pe asta!