Cu lampa mai mica

- Nea Costicăăă, bre, nea Costică, ţip de pe geam, dând din mâini ca unul care parchează avioane.
Nea Costică îi zice cu foc din "La vie en rose" şi nu mă aude. Aştept răbdătoare pasajul următor încercând să chitesc cutia de carton de la picioarele lui. Nu nimeresc decât la a doua tentativă de doi euro şi nicidecum la picioare ci direct în scăfârlia lui nea Costică. Dau să mă ascund repejor dar ochiul vigilent al interpretului brunet mă reperează cu onoare cu tot.

- Grazie, signorina-n bafta ta să hie că erai să-mi spargi capu', mârâie prietenos pe după acordeon.
Norocul meu că nenea nu pune la inimă cucuiele de metal.
- Nea Costică, prind eu curaj, poţi să o cânţi pe aia cu "E ziua ta, mămicoo... la- la-la la la rilala
- Ei, ete, o româncă de-a mea, păi zi aşa, bre, mânc-aţi-aş ochii tăi... păi se poate, îţi cânt ce vrei tu, bani să iasă.
Şi, nea Costică bagă la înaintare inclusiv  vocea niţel dogită pe culmile Carpaţilor româneşti fără filtru.
Cum eu aduc din profil cu mama lui Ştefan cel Mare, lumea se uită curioasă când la mine când la el şi mormanul cu bănuţi din cutie creşte.
Nea Costică noteaza cu coada ochiului fluxul pozitiv al pieţei şi de la..." un mic ghiocel fruuumos trece direct la "Fetiţe dulci ca-n Bucureşti..." făcându-mi din ochi cu o frecvenţă ameţitoare.
- Frumos, nene, frumos, da' eu trebuie să plec, datoria mă cheamă, dau să-l părăsesc pe interpret exact aşa cum l-am abordat, brusc.
- 5 euro, face sec, în loc de bun rămas.
- 5 euro, de ce? îl intreb nedumerită.
- Poa' să fie şi de metal că nu mă supăr, face, împingând cu piciorul cutia mai în faţă, dacă e dedicaţie coastă.
- Păi, ce dedicaţie? Eu nici măcar nu-s din Bucureşti, încerc să scap din încurcătură cu niscaiva obiecţii geografice.
- Ha, ha, ha, da' crezi că nu te-am bunghit? Eşti de la Făltişieni, se scălâmbâie să vorbească moldoveneşte.
-  Ba nu, de la Vaslui, precizez scurt pentru posteritate, (cine ştie ce menestrel de piaţă undeva, în vreun colţ scrie balada cântăreţului de stradă).
- Şi mai naşpa, c-acolo sunteţi şi mai pârliţi, nu se lasă, nea Costică în trântă dreaptă.
- Breee, nea Costică, bre, nu cumva, mata, mă discriminezi pe mine, că mie cam aşa mi se pare.
- Te scriminez, cum să nu, s-a găsit ţiganu' cu moldoveanu', haida, va, pleacă până nu mă încaţez nero ş-atunci să vezi... Costică era văru-meu o plecat în Franţa, eu sunt Romeo, ai capito?
Morţi de fame, bre, românaşii ăştia, parcă n-aş şti, nu ştiu ce-mi fac de lucru cu ei...

Închid geamul ofuscată oscilând între Julieta şi Ofelia în timp ce nea Costică, pardon, nea Romeo se aruncă furios în "Valurile Dunării"...

Pretiosi si Preziosi

În hotelul în care lucrez s-a cazat un personaj foarte personaj, nu-i dau numele că după aia se caută pe google şi se prinde c-am călcat în privaciul dumnealui. Da' pot să vi-l arăt:

Te-ai aştepta să traverseze holurile şi să privească lumea din spatele unor ochelari fumurii, plin de importanţă, dar aş! ţi-ai găsit! e un tip foarte de treaba. La fiecare mişcare pe care o aude pe hol iese cu un prosopel micuţ, cel mai micuţ( cred că l-a adus de acasă, hotelul n-are prosoape atât de micuţe) iese, cum spuneam şi cere ceai de muşeţel, cafea, sare, prosoape, creme, ziare, lapte de măgăriţă şi ceapă din grădina zmeului.
Apoi, clipind des cu ochiul stâng, îşi cere scuze că a ieşit, aşa, în prosopel. Noi vrem să-i cerem scuze că nu suntem în prosopel dar Patrizia îmi dă un dupac delicat peste şale.
Ea nu-l suportă, zice că se dă frumos. Ce vorbă e asta? E frumuşel cu adevărat dar o s-o iert, are câte-un început de  cataractă la fiecare ochi. Cine a văzut Elisa di Rivombrosa ştie că am dreptate.

Are nişte ochi! Îţi trec bătăturile şi durerile de şale în câteva miimi de secundă iar eu m-am oglindit în lumina lor albastră, vă puteţi închipui? Dacă aş fi fost o vioară aş fi sunat o baladă, dacă aş fi fost o privighetoare aş fi cântat un staccato dar cum sunt niţel cam dolofană, ultimammente, m-am mulţumit să bat des dintr-un picior ca iepuroiul iepuroaicei.
Cred că n-a ştiut să interpreteze chestia căci s-a retras niţel cam nedumerit în apartamentele domniei sale şi vreo două zile n-a mai cerut nimic.
Poate şi-a luat o pauză de reflecţie dar eu nu disper tocmai am aflat că a părăsit-o pe gălbejita aia de Rivombrosa şi cred că abia aşteaptă să fie consolat.

Oricum, acum trăiesc o altă poveste de dragoste idilică şi neîmpărtăşită, ne cunoaştem doar din poze dar amândoi suntem convinşi că viaţa ne va aduce faţă-n faţă, cândva-undeva, într-un parc, pe o stradă, la tulpina unui copac...

Ultima zi sau martea grasa

Cu un carnaval ca cel veneţian care se întinde pe aproape două săptămâni e foarte dificil să spui că ai fost la carnaval. Poţi spune că ai participat la una din manifestări căci sunt zeci, poate sute, distribuite în diverse puncte-punctişoare ale oraşului plutitor. Ba scenete de teatru, ba grupuleţe care vin conduse scenografic pe căi mai puţin bătătorite, ba caşti gura la fâţâiala simandicoasă a măştilor care bat din evantai chiar şi la minus 5 grade, ba ciuleşti urechea la un concert peste care dai din întâmplare... ba câte şi mai câte.
Să facem un exerciţiu, să intrăm în poveste.
Închipuie-ţi că trăieşti în Veneţia, e  seară, ai terminat munca, ai terminat de făcut cumpărăturile, le-ai târâit pe: zbang-zdrang-poc cele o mie de scări de pe cele măcar cinci poduri pe care trebuie să le treci, ţi-au mai rămas cele patruzeci de pe scara blocului, ajungi, eşti în sfârşit acasă, respiri repede de trei-patru ori,  dărâmi jumătate din mobilă până reuşeşti să-ţi pui costumul de contesă, te dai de-a dura pe scări şi bîşti! o plimbărică relaxantă până-n piaţa lui nenea Marco.
Simţi bliţurile cum îţi suflă în ceafă, lumea a venit de departe să găsească mistere, conţi şi contese nu-şi imaginează că pe dedesubtul juponului ţi-au rămas blugii, ştrampii cu push-upuri pentru celulită ba, nici tu nu-ţi mai aminteşti asta, eşti acolo, doar tu, contesa, prinţesa visului tău.

 Printre podurile şi cărăruşele înguste toate măştile salută fluturând preţios din degetele înmănuşate, se aşează simandicoase şi se întind la fotografiat ca pisicile la scărpinat sub bărbie:

 Lumea aşteaptă răbdătoare ba pe mijlocul podului, ba pe la rădăcină, ca fotografiile să se facă, nu se ţipă, nu se urlă, nu se bate din picior, totul  face parte din joc.
Revărsarea în San Marco e lină, unii trag aer în piept, alţii zâmbesc uluiţi neştiind unde să privească întâi, ultima zi de carnaval e atât de frumoasă încât păcatele celorlalte se şterg ca prin minune.
Fiecare se fotografiază cu fiecare, fotografi mai mult sau mai puţin improvizaţi, complimente, saluturi, reverenţe, uimire, satisfacţie, curiozitate, îmbrăţişări, zâmbete:

Telefonul meu nu e performant aşa că fotografiile, furate pe fugă, nu sunt grozave, cer iertare pentru cap în traistă şi cameră lăsată acasă.
Nu putea să lipsească Chuck Norris:

Contişori care s-au răcorit prea mult pe lângă fântâna aia cu vin:

Foarte la modă personajele preoţeşti:

... mai ales dacă te ajută dioptriile:

Un soldat care profitând de confuzie doarme în post:

 La umbra felinarelor din piazza San Marco, oricine, chiar şi cu numai două urechi de iepuraş poate deveni o Mască.
 ...............................................................................................................................
Încă o poveste, încă un carnaval a luat sfârşit.
Conţii se retrag grăbiţi s-apuce finalul de la Napoli- Chelsea:

 Confeti, nostalgii, Veneţia se goleşte, se redimensionează, costumele  se pun la naftalină, măştile cad...

A consemnat cu pana sa                            

                   şi voia dumneavoastră,
                                        un cronicar rotund şi cam răcit!

Caut bilă de bou uscat

Cine şi-a adus părinţii, socrii sau orice fel de rudă în vizite mai lunguţe prin ţări străine ştie deja că dacă  Furazolidonul nu e Furazolidon tot degeaba, Trifermentul nu suportă comparaţii cu alţi înlocuitori, despre Dicarbocalm nici să nu mai vorbim.
Lucrurile se complică când la mijloc e o soacră  care ştie toate indicaţiile medicamentelor pe de rost şi al cărui principal scop în viaţă e trimiterea la psiholog  a asistenţlor de farmacie.
Bineînţeles că nefiind pe  limba ei, Pasărea( numele de cod al soacrei) nu se duce la farmacie singură ci însoţită de autoarea acestor rânduri tremurate.

După prima încercare în care am constatat că ăştia nu ştiu să găsească principiile active ale medicamentelor numa' după numele româneşti, m-am întors acasă şi-am început să-mi fac temele cu guglosul la îndemână, să dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă şi copii mulţi, cui l-a inventat şi-l ţine în viaţă, altfel, vă daţi seama c-aş fi stat 4 luni, 3 săpămâni şi 2 zile printre compedii, enciclopedii şi alte chestiuni stufoase să aflu că Anghirolul, aici, se mănâncă fript şi cu usturoi, fiind el făcut din carcioful italienesc, anghinarea românească care vasăzică.
Buun au urmat multe altele, n-are rost să le pomenesc, vreau să cred doar că aţi înţeles tehnica mea deşteaptă foc, căci nu se ştie niciodată când v-o prinde bine: copy-paste ingredientul principal dintr-un anume medicament pe guglosul românesc, copy- paste pe cel italienesc, căutat medicamentul,scris pe foaie, dus la doctor, făcut reţetă(pe aici numai leucoplast pentru bătături poţi să iei fără reţetă), bătut la cap farmacistul, imaginat cum îţi extermini soacra pocnind-o cu cutiuţa de medicamente în cap, lovit cu capul de masă din neputinţă de caracter slab care nu pune în aplicare ce-şi imaginează.

Şi când, crezi că totul s-a terminat şi poţi să răsufli uşurat mângâindu-ţi cucuiul de recentă amintire, iată, vine încet pe cale, răscolind troienele, doamna bolilor şi spaima neamului mâncător de şunci, colica biliară.
Colebiiil, strigă soacra de pe buza ştiiinţei, trei colebile mestecate odată şi totul se rezolvă, ascultaţi-mă pe mine. 
O ascultăm că oricum n-aveam încotro, încalec repede  pe google, de unde, uşor tulburată  extrag ingredientul principal al colebilului:

"Drajeuri continând bilă de bou uscată"

- Cum adică, bilă de bou uscat, face jupânul neîncrezător.
- Nu-i tot boul  uscat numa' bila, n-auzi?
- Păi, ş-atunci, ce probleme sunt? Te duci la farmacie şi le zici: doamnă, daţi-mi un medicament din bilă de bou uscat.
- Neh, de data asta cred că te duci tu, jupâne. Nu se face ca o doamnă să intre în farmacie şi să ceară  bucăţi de bou, uscate sau nu.
- Şi cum zic la bou?
- Bue.
- Nţă, ăla-i un bou castrat, din câte ştiu
- Păi şi?
- Dacă nu-i bun?
- Hmm, ia să vedem, ce găsim, bou, bue, iaca, am găsit pe wikipedia: vitello- până la  1 an, vitellone da 1 a 4 anni, manzo de la 1 la 4 ani castrat, bue o bove peste 4 ani, castrat...
- Ai văzut, ştiam eu că e castrat.
- ... toro, masculul adult necastrat mai mare de 4 ani.
- Ăsta-i bun.
- Bun, deci "toro"
- Deci zic: "sto cercando una medicina fatta con cistifellea di toro secco"
- Nuuuu, cistifellea e secca nu taurul deci, stai căutando una medicina fatta con cistifellea di toro secca, ba nu, mai bine: cistifellea secca di toro..
- Bine-bine, las' că ştiu eu, mormăie jupânul deşi sprâncenele lui mărturisesc diferit.
După jumătate de oră, când  iese din farmacie, roşu ca un bujor în luna mai, îmi face un rezumat sec, cam la fel de sec cât boul căutat pentru fiere:

- Au zis să încercăm la măcelăr... da' mergem amândoi de data asta că eu tot n-am înţeles cine trebuie să fie uscat!

 

A venit...

I-a luat cam mult să se împrăştie prin lume, pe unde mai mult, pe unde mai puţin, a devastat Roma ştergând cu  Alemanno, pe jos, pe sus şi pe unde i-a venit bine, a tot făcut bu-hu-hu spre Veneţia, până când... peste noapte, pîş-pîş, s-a întins, albă şi pufoasă, peste tot.
Multe capete mari va suci şi pe aici, sarea nu-i, autobuzele merg cu 2 km la oră, veneţienii cu nasurile lipite de geam au ochii mai mari decât farfuriuţele pentru desert.
Cei care se încumetă să iasă, se ascund sub umbrele mari, le e teamă de ea... cum, de cine, dom'le, de zăpadă!

Iat-o:



 Nemaipunând la socoteală, tupeul cu care s-a aşternut peste Picasica jupânului, curaj, nu glumă: