Cică cea
mai mare dorinţă a lui Ion Iliescu pe anul ăsta ar fi să trăiască
până trece perioada confuză din România. Adică să-l umple de
praf pe Matusalem.
Nu-i bai.
Mai ştiu eu douăş' două de milioane de indivizi care aşteaptă acelaşi lucru. Ba nu. Douş'unu după ultimele statistici... şaipe'ce, cu îngăduinţă dacă eliminăm protagoniştii ştirilor de la ora cinci. Beh, mai bine facem media.
Să
trăiască, treaba 'mnealui, nu că m-ar omorî vreo grijă dar de ce
trebuie să-l văd mereu de sfântul Ion. Că eu aia nu pricep.
Jur pe firul
alb din mijlocul cozii pekinezului meu că e acelaşi material de cel
puţin trei ani.
El într-un
birou plin de hîrţoage cu telefonul la ureche, Adrian Năstase îi
dă o icoană şi-l pupă cu acelaşi entuziasm cu care m-a pupat
mama când mi-au dat cravata de pioner la statuia lui Ştefan cel
Mare.
Înghiţisem inelul şi învăţătoarea se chinuia să
improvizeze un nod. „Unde-ai pus ghiavole inelul?”
A fost cea mai
tristă zi din viaţa mea de până atunci. După, ce-i drept, am
avut altele chiar mai de soi.
O să fac o
petitie, o causes de aia pe feisbuc gen «Spuneţi nu omorârii
puricilor de pe pisici», nu de alta, dar başbuzicii născuţi după
revoluţie riscă să-l confunde cu sfântul Ion.
Nu că sfântul Ion nu s-ar putea apăra şi singur dar e început de an şi, cică, e musai să ai obiective şi priorităţi.












