02 iunie 2016

Urechelnita pinguinului rusesc

Mi-a intrat în ureche o urechelniță sau poate un fir de păr, ba nu, sigur e vorba de-o urechelniță, nimeni n-o să mă convingă că, aşa, dintr-o dată  a început să îmi vorbească urechea.
Cum? Nu vrea nimeni să ma convingă?
Mai bine! Altfel aș putea sa cred ca-s internată la neconvinşi că numai acolo încearcă lumea sa te convingă de una, de alta.  Dar sa revenim la urechelnițele noastre înainte să vină ăștia cu pastilele de dimineață. 
Zice gângania către mine: 
- Tu ai observat că tot ce scrii începe cu " eu am fost"  sau cu "eu am făcut" nu vorbești decât despre tine. E plictisitor. 
- Nu-mi place să bag nasul în treburile altora. De felul meu, încerc să bârfesc cât mai puțin. 
- Cu asta se ocupă scriitorii, scriu despre alții. Dar e clar,  tu nu ai cum să știi... 
- Eu nu am de unde să știu  dar tu,  da. Uite, cine mă judecă! Eu scriu despre ce știu, nu-mi bag nasul in treburile altora. Ce știu eu, de exemplu, dacă domnul din față are o urechelniță în ureche. Eu, dacă te am, scriu despre tine, adică despre mine, adică despre mine cu tine...
- Aha, deci tu îţi închipui că noi, urechelniţele, nu avem nimic mai bun de făcut decât să intrăm in urechile oamenilor?  Eu m-am rătăcit că-s mai căscată!
- Ete, ar fi fost culmea să am şi eu parte de o urechelniţă mai acătării.  Oricum, ar fi mai bine să ieși afară și să faci filozofie cu suratele tale,  altfel te înec, am citit eu pe internet că așa se procedează, dacă-mi torn apă in ureche, te fac să ieşi.
- Nu, mi-aş pierde timpul să fiu în locul tău, chestia asta funcţiona cândva, acum niciuna din noi nu mai moare pentru trei picături de apă, luăm lecții de înot începând cu grupa mică.  Dacă vrei să mă îneci ar trebui să ţii capul sub apă cel puțin 10 minute. 
- Să mori tu?
- Să mori şi tu, aşa e şi  mai romantic.
- Ajutooor! Vrea să mă omoare! Ajutor!
- Cine, doamnă? Cine vrea să mă omoare?
- Domnule doctor, astă noapte mi-a intrat o urechelniţă în ureche, E nebună, vorbeşte într-una iar acum câteva minute a ameninţat că o să mă înece...
- Urechelniţa?
- Da, ştiu că pare un pic ciudat.
- Ah, nu e deloc ciudat. Şi ursul meu polar de subraţ mă ameninţă mereu că o să mă teleporteaze la polul Sud.
- Polul Nord. 
- Sud.
- Nord, urşii polari trăiesc la Nord.
- Tocmai, vrea să mă simt ca un dezadaptat, să înţeleg cum se simte el la subraţul meu.
- Scuzaţi-mă, doctore, urechelniţa mea vrea să ştie cum v-aţi procopsit cu ursul...
- S-a insinuat, nu ştiu cum şi când. E o situaţie dificilă.
- Vă cred, nici eu n-aş şti să mă comport cu un urs polar... Credeţi că aţi putea să-mi scoateţi urechelniţa din ureche cu o pensetă, cu ceva?
- Sunteţi sigură că doriţi să o scoateţi? După aceea s-ar putea să vă simţiţi singură. Mie nu-mi place să stau singur.
- Pentru că sunteţi bărbat. Bărbaţii de obicei nu stau singuri, algoritmul apariţiei şi dispariţiei şosetelor din sertar le creează adevărate crize existenţiale, dar eu vreau să rămân singură, scoateţi-o, vă rog!
- Bine, sigur că da, nu mişcaţi capul o secundă, iată, ecco, voilla! Era un fir de păr, să ştiţi.
- Ha, ha, doctore, credeţi-mă era o urechelniţă sub acoperire. Probabil rusească, zicea că ştie să înoate.
- A, atunci tot ce se poate, spionajul e foarte tehnologizat acum.
- Aşa că aş fi foarte atentă cu ursul de subraţ, doctore!
- Ziceţi că... în afacerea asta ar putea să se fi amestecat ruşii?
- Nu ştiu ce să spun, ştie să înoate?
- Da.
- Ce altceva mai ştie?
- Mmm... Să clocească, îmi spusese acum câteva zile cât de mult îi place să clocească.
- Vai! Şi asta nu v-a dat de gândit? Acum e totul foarte clar.
- Ce e clar? La ce vă gândiţi?
- Domnule doctor, trebuie să vă anunţ, cu tristeţe, că aveţi subraţ un pinguin sub acoperire.
- Nuuu, nu e posibil, vai de mine! Nu pot trăi cu un pinguin subraţ! Vă rog să mi-l scoateţi, vă rog!
- Sigur că da, daţi-mi penseta! Aşa, nu mişcaţi mâna! Hop! 
- Au! 
- Un picuţ! Gata!
- Gata? Nu pot să cred! Ce uşurare! După atâta timp, în sfârşit am scăpat de urs, pardon... de pinguin! Credeţi că a suferit?
- Nu cred, în fond acum se va putea teleporta la Polul Sud.
- Că bine ziceţi! Va putea să şi clocească, chiar.
- Sigur. Credeţi că e prea devreme să-mi semnaţi externarea? Eu mă simt destul de vindecată, aşa, fără urechelniţă.
- Chiar acum o să vă pregătesc actele. O ultimă întrebare aş avea.
- Spuneţi!
- Dacă totuşi ne-om fi înşelat şi nu era un pinguin ci un urs polar?
- Ah, în cazul ăsta se va întoarce la dumneavoastră. Niciun urs polar nu suportă să clocească la Polul Sud.
- Desigur, aveţi perfectă dreptate.

27 mai 2016

Toamna, iesi afara din primavara asta!





Am semănat panseluţe şi au ieşit  multe ciuperci marca pălăria șarpelui,  colecția de toamnă.  Când am cerut explicaţii mi s-a răspuns, pe un ton strident, că în urma unor revendicări sindicale panseluţele au  obţinut dreptul la protecţie împotriva irigaţiilor în exces.

Deci, dragă toamnă,  poți să ieși un pic afară din primăvară asta?






@@@


Când am fost lăsată la vatră din funcția de spiriduș nălucuș am fost tare supărată. Pentru că,  uite,  fără  bagheta magică nu-mi mai reușesc  nici lamulțiani-ul peltic,  nici scăpărările prin rotire, nu-mi mai iese nimic. Decât poate un plic... pardon, pic. Scuzaţi, sunt obosită. De aia, zic.
Cine să aibă nevoie de un spiriduş obosit? Toată lumea se aşteaptă ca spiriduşii să spiriduşească câte ceva nu să adormă pe ei lângă uşorul uşii. Ce de şşşşşş-uri! Noroc că nu trebuie să citesc fraza de mai sus...

05 mai 2016

Boicotez, boicotăm

Boicotez de una singură şi nu prea, pentru că şi Von Pluşul e de acord că nenea ăla merită o lecţie. 
Să vă explic. 

De când ne-am îngrăşat(eu puţin, pe la cusături vreo 6 kile, Von Pluş numai vreo două dar  toate pe şale) ni s-au prescris plimbări tot mai lungi şi dese, aşa că, în cea mai mare parte a timpului verificăm agale şi insistent frunza, iarba dar mai ales copacii de pe teritoriul orăşelului în care locuiesc.

Nimic nu mişcă fără ca noi să ştim deja că o să mişte, nimic nu se vântură fără ca noi să băgăm de seamă. 
Mă rog, fiecare pe banda lui de înălţime, Von Pluşul cu condicuţa lui, eu cu a mea. 
Zi minunată, însorită, păsărele, eu cu evidenţa copacilor înfloriţi, Luş  măsoară gradul de umiditate la nivelul tulpinii, când  ochiul meu stâng  dă alarma: magazin nou la orizont! 

Arunc repede ochiul în misiune de recunoaştere între rafturi şi ce să vezi, câteva cutii din Ursus-ul carpatin îşi împart spaţiul, galant, cu câteva Timişorene. Mai fac o ocheadă rotată din stând pe loc şi dibuiesc si pieliţa roşie a parizerului din galantar, hait! s-a deschis un magazin cu produse româneşti la Marghera şi eu nu ştiu?!?

- Bună ziua, îl atac frontal pe proprietarul care dă cu mătura pe trotuar. E un magazin românesc?
- Da, zice dumnealui, oarecum indecis între româneşte şi ruseşte.
- Ah, ce chestie, ati deschis de mult timp? umilită oarecum de aşa o scăpare.
- Nu, de vreo două săptămâni. Credeam că sunteţi italiancă.
- De ce, fac curioasă să aflu ce l-o fi băgat în confuzie.
- De la câine, face arătând cu degetul dispreţuitor pe Von Pluş.
N-am timp să-i răspund corespunzător pentru că puştoaica de vreo şase anişori a domnului ţîşneşte râzând din magazin spre Von Pluş cu intenţia clară de a-l mângâia.
Urletul dumnealuiului tată a îngheţat pentru câteva secunde toţi trecătorii în mişcare iar pe mine m-a făcut să regret că Bravenet-ul Norvegiei nu are braţe lungi să ajungă până aici:
- Nu, n-ai voie, mişcă înăuntru imediat!
Fetiţa, cu buza de jos tremurândă, l-a privit pentru câteva secunde, după care a dispărut ca o umbră, în spatele rafturilor.
- De ce nu o lăsaţi să îl mângâie puţin, garantez eu pentru el, e foarte blând şi îi plac copiii.
- Nu e permis şi-atât, îmi spune cu inflexiuni hitleriste în glas. Vreţi să intraţi, mă întreabă apoi, îndulcind tonul, aproape instantaneu
- Ah, nu e permis şi atât, îi răspund pe aceeaşi frecvenţă de sunet, câinele meu tocmai mi-a explicat că prostia e contagioasă.
Deci, aşa cum povesteam, la Marghera nu e niciun magazin cu produse româneşti

30 decembrie 2015

Pregătiri, bagaje

12 decembrie

Zi oarecum ameţită cu făcut de bagaje, discuţii, subiecte palpitante: “pune flaneaua, scoate izmenele, sunt 17 grade la Napoli... “ dar tu eşti chiar sigură că vrem să plecăm la Napoli, ce, colea, la băi, nu ne şade bine? “, jupânul turuie  ca o turturoi lovit la cuib de criza imobiliară.
- Ia, ascultă, dar Picassica e gata? I-ai pus benzină, i-ai scuturat covoraşele? încerc să-l scot pe jupân dintre bagaje.
- Îhî! Numai  că nu ştiu ce să fac! Mi-a spus Santo(vecinul nostru sicilian) că ar fi mai bine, odată ajunşi la Napoli să scot ştergătoarele, capacele de la roţi şi să leg volanul cu antifurtul de la bicicletă... Oare să las capacele de la roţi, acasă?
- Ştiu şi eu? Oricum, dacă hotărăşti să laşi acasă ştergătoarele şi volanul, mă anunţi să-mi iau bilete la tren.

Şi-n timp ce eu împingeam chiloţi şi şosete în bagaje, jupânul scotea câte-un capac de la roţi, se dădea cu fundul înapoi să privească cum îi şade Picassicăi fără capac şi-apoi, mormăind dezaprobator se ducea să-l pună la loc.
variantă 
 Şi uite-aşa, din capac în capac se făcu seară, am tras fermoarele la bagaje şi-am băgat două pastile de valeriană în fizicul neliniştit al jupânului de a adormit  undeva între prima şi a doua lingură de supă.
 Am simţit că şi navigatorul mi-a zâmbit recunoscător căci înainte de orice călătorie ei doi  cam obişnuiesc să se certe. Jupânul obişnuieşte să-i verifice precizia dându-i coordonatele căzii din baie şi ăla îl tot duce în ghivecele cu crizanteme de pe balcon.

Întrebarea serei:
Câte valeriene intră în ecuaţia fericirii?

12 decembrie 2015

Despre drujbe si alti fluturasi


6 decembrie


M-am trezit într-un zgomot infernal: brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc! Vai, îmi zic, să ştii că anul ăsta Moş Nicolae a venit pe motocicletă! 
Sar iute din pat, pregătită să flutur din cămăşuţă, pardon, din perdeluţă când- colo... ce să vezi?
Nicio motocicletă! Jupânul stă în faţa garajului şi se joacă cu drujba. Brrr- brrr, vrum-vrum, poc-poc!
Muah! Mai bine mă duc să-mi controlez cizmuliţele. Sper ca, în sfârşit, Moşul să-mi fi adus un pistol. Cu bile mari. Cu cât mai mari, cu atât mai bine.

Dezamăgirea zilei: N-a venit Moşul.


7 decembrie

Aceeaşi poveste: dimineaţă,cămăşuţa, perdeluţa brrr-brrr, vrum- vrum, poc-poc! Pistol n-am primit aşa că nu ştiu cum să-l dezbăr pe jupân de drujbă.
Când s-a terminat benzina, ne-am dus la un târguşor de Crăciun din vecinătate. Acolo, un fel de expoziţie de tractoare de epocă şi-o batoză de prin 1900 toamna.




 Erau atât de lustruite că  păreau abia scoase din fabrică.
 Proprietarii, ţanţoşi printre păcăneli şi norişorii de fum, avea foarte multe în comun cu jupânul când turează drujba în faţa garajului. 

Decizia zilei: Am să caut un târg de drujbe şi-l abandonez acolo.

8 decembrie

O bucată din orchestra teatrului veneţian Fenice împreună cu un cor de copii  au organizat un mic spectacol în Piazza Ferretto. 
Vocile gingaşe, clinchetul clopoţeilor şi frumuseţea muzicii mi-au încălzit ziua.
Culmea şi dirijorul avea foarte multe în comun cu jupânul şi proprietarii de tractoare. Priviţi-l!



Pe neaşteptate ziua ne-a dăruit tuturor un altfel de spectacol: un fluture minunat colorat a început să zburde pe căciuliţele crăciuneşti ale copiilor. 
Tresărind de încântare, orchestră şi public au început să-l aplaude!

Dulcegăria zilei: Sunt fericită să trăiesc într-un oraş unde oamenii sunt în stare să se bucure de bătaia din aripă a unui fluturaş ameţit de soare şi culori.


9 decembrie

M-a ajuns paradontoza din urmă, aşa că m-am dus la dentist. Doctoriţa e moldoveancă.
Centrala termică turează mai ceva ca drujba jupânului, sun la asistenţă, îmi răspunde un tip care se numeşte Catalin. 
Român deci şi el. 
Administratorul blocului trimite maşina de vidanjat. Jupânul deschide poarta, dă mâna cu şoferul după care îmi spune bucuros:
- Ina, uite, băiatul e moldovean de-al nostru, Ion!
- Bună ziua, nea Ioane!
- Bună ziua, doamnă! De-acu' când sunaţi după vidanjă să spuneţi administratorului: “Mandate straniero!” că italienii nu vă fac treabă bună îs hoţi, ia uitaţi, canalele se vede că n-o fost spălate data trecută.
- Mulţumim, nea Ioane, aşa am să fac! 

Deducţia zilei: Avansăm încet dar sigur, ţineţi apoape fraţi români de dincolo şi de dincoace de Prut, evacuarea italienilor e aproape.


10 decembrie

Astăzi am cumpărat casă(o terminăm de plătit peste 11 ani), pâine coaptă la vatră(pe aia am plătit-o pe loc) şi ne-am certat cu o rroamă care ne-a aruncat în faţă că suntem nişte zgârâie- brânză, că mai degrabă o cred italienii decât ăştia ai noştri, că  ea are de hrănit 5 copii.
Când a început să strige "San dilo, san dilo", jupânul a dat să fugă după ea dar eu i-am pus piedică, mi-a fost frică să nu-l bage în sac şi să dispară cu el, cine mai plăteşte casa?

Adăugire la deducţia de ieri: Şi rroamă e româncă, deci, rămâne cum am stabilit.

11 decembrie
Astăzi am realizat că am cumpărat casă şi ne-am bucurat. Eu m-am dus la coafor, jupânul a început să scurme prin grădină să găsească cuibul şobolanilor care pare-se e cuprins în pachetul “Casa”.
Am cumpărat un tortuleţ pentru a sărbători evenimentul numai că nu reuşim să ne nimerim toţi patru să suflăm în lumânare.
Jupânul lăcrimează abundent când trece pe lângă frigider şi de poftă îi vin o mulţime de idei. 
Cică dacă suflăm noi doi în lumânare, tăiem tortul, mâncăm până ne săturăm, apoi când vine Alex, punem lumânarea suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, pe urmă îl aşteptăm pe Rareş, punem aceeaşi lumânare, suflăm, mâncăm iar până ne săturăm, rezultatul final ar fi acelaşi.
I-am zis că matematic vorbind asta ar însemna că noi doi am  mânca de trei ori din tort şi băieţii doar o dată dar el susţine că e dreptul celui care trece mai des pe lângă uşa frigiderului. Luş von Pluş e de acord cu el, eu rezist eroic.

Soluţia zilei: Ia, să ascund  eu lumânarea!

09 decembrie 2015

Marea împrăştiere

5 decembrie

Doamnei Lucreţia  i-a murit, de curând, soţul. Conform dorinţei exprimate înainte de a muri, corpul său a fost incinerat, cenuşa fiind depozitată într-o urnă metalică sigilată.
- Ce faceţi, doamna Lucreţia? Sunteţi mai bine?
- Da, sunt bine. Fusei la cimitir să-l iau pe Walter că trebuie să-l împrăştii. Vii cu mine?
- Păi de ce să-l împrăştiaţi, că de-acum nici nu mai ocupă cine ştie ce spaţiu.
- Asta îi fu dorinţa, drăguţă, doar n-o să-l ţin printre borcanele de magiun. Vii?
- Vin, vin... la înmormântări am mai fost, la împrăştieri niciodată.
Remorchez jupânul, încălecăm pe vaporaş şi ne oprim la poarta cimitirului-insulă San Michele din Veneţia. 

Aliniaţi frumuşel, noi, invitaţii formăm un prestigios cortegiu multietnic: o olteancă, o unguroaică de Ardeal  doi moldoveni, şi două italience. 
Doamna Lucreţia are în mână două sacoşe.
 Într-una e urna cu Walter, în alta un rosé(hâc, din nou), păhăruţe, covrigi de Buzău şi alte delicatese. Le abandonează  pe o băncuţă şi pleacă să rezolve cu hârţogăraia, nu înainte să ne avertizeze:
- Ochii şi Walter!
De emoţie încep să sughiţ. Italiencele dau iama în covrigei, nu par afectate de vecinătatea selectă.

Conducem urna lui Walter până la un fel de terasă unde era permisă vânturarea răposaţilor, urmăriţi îndeaproape de un angajat al cimitirului.


Nu prea pot să schimb registrul acum şi să vă las să descoperiţi latura mea romantică dar să ştiţi că priveliştea tăie instant răsuflarea tutor celor prezenţi, în afară de Walter, evident. 


După ce termină de plâns, doamna Lucreţia îi cere angajatului permisiunea să păstreze vreo sută de grame din Walter, dar fu politicos refuzată.
- Îţi spusei că tare mai iubea România, mă gândii să-l iau cu mine când mă duc de Paşti, măcar aşa... două fire într-o cutiuţă.
- Păi, na, dacă nu se poate, dau din umeri eu, total ameţită de insolitul situaţiei.

Când angajatul îi dă de înţeles că a venit timpul să ne luăm rămas bun, activându-şi genele de olteancă curajoasă, doamna Lucreţia se apleacă cu urna peste balustradă şi începe să-l împrăştie pe Walter cu o linguriţa de plastic, în cele patru puncte cardinale.
Jupânul care filmează toată operaţiunea are aerul unui căprior în bătaia puştii, folosesc ocazia să-i devoalez planul pe care-l coc de ceva timp fără ştirea lui:
- Vezi, jupâne, ce-i viaţa asta? Înainte să ne împrăştie başbuzicii cu linguriţa, măcar să ne săturăm de văzut lumea! Am luat bilete la Napoli, plecăm peste o săptămână, cred că eşti de acord, nu-i aşa?
N-aştept răspuns mai devreme de două zile, jupânul mestecă numai câte un şoc pe zi.

Ne întoarcem tăcuţi, predispuşi la meditaţii de mare vibraţie când doamna Lucreţia scoate o cutiuţă mică, albă, pe care scrie “Unguent cu extract total gălbenele”şi începe să-i vorbească blând:
- Vezi, Walter! Dacă ţi-am promis că te duc şi-n România, mă ţiu de cuvânt!

Învăţătura zilei: Dacă îţi doreşti să-ţi fie cenuşa împrăştiată în toată uniunea europeană asigură-te că ai lângă tine o olteancă inimoasă căci legislaţia nu permite.

Rugăciunile zilei: Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească, domnule Walter! 
Rugăciunea zilei bis: Doamne, nu mi-o număra şi pe asta!

07 decembrie 2015

Vacanta, vacanta

Daaa, avem o lună de vacanţă! O lună mare, lătăreaţă sau săltăreaţă, asta se va descoperi prin înaintare în lung sau mai mult pe lat dacă e să punem în discuţie poziţiile pe care le-am adoptat cel mai des în prima săptămână.

1 decembrie 

Ziua României am sărbătorit-o ca italienii, defilând în costume de baie şi pas vioi pe la băile termale din coasta casei. Ne-am simţit mai puţin vinovaţi constatând că numărul italienilor din incintă ieşea mereu cu rest sub fracţie şi virgulă la procent, ocupând noi, românii de dincoace şi de dincolo de Prut, toate piscinele cu hidromasaj, duşuri emoţionale, saune cu parfum de levănţică şi alte acareturi de sorginte capitalistă, atât în linişte cât şi prin învăluire dar tot a ocupare aduce, parol.

Oricum, între două scufundări, ne opream să controlăm care-i mişcarea pe feisbuc: dacă a început parada, dacă Iohannis şi-a pus eşarfa drept... 
Când jupânul începea să lălăie “Noi suntem pe veci, aici, stăpâni” era semnalul că trebuie să ne aruncăm din nou în piscină şi uite-aşa, sus-jos, am petrecut de ziua României.
Maxima zilei: Doamne, ocroteşte-i pe români!

2 decembrie
Degeaba! M-am foit şi m-am sucit, nu-mi aduc aminte ce am făcut în ziua asta, s-ar putea deci, să fi trecut direct la ziua următoare.
Concluzia zilei: Ce nu-ţi aduci aminte, se prea poate să nu fi fost!

3 decembrie
De dimineaţă ne-am dus să vizităm piaţa de peşte, pregătiţi să ne întâlnim cu nişte sardine dornice să leşine pe paturi de ceapă rumenită, combinaţie menită să ducă la un desfrâu culinar veneţian numit “sarde în saor”.

Plecând de aici, jupânul a mai executat un borş de mare respiraţie, o salată de boeuf pe motive de păstârnac proaspăt descoperit printre ierburile lui Rhaoul, o varză scăzută drastic la foc mic şi când tocmai se pregătea să facă un şniţel de soia din şpagat cu flic-flac de 90 de grade, pe spate, hop şi cumnata c-o fetiţă de 2, 200 kg.

Jupânul făcut unchi a şasea oară, a abandonat instantaneu toate proiectele culinare aruncându-ne fără milă în braţele unui rosé Rosa della Regina, donaţie generoasă a proaspătului tătic.
Aşadar ziua începută sub auspicii culinare s-a sfârşit c-o pronunţată amprentă bahică.
Urarea zilei: Să trăieşti, dragă Ambra Maria! Să fii sănătoasă, să creşti mare şi să ai parte de o viaţă minunată!
Pîssst! Păstîrnacul din salată a fost de fapt un hrean sub acoperire, noroc de rosé, aşadar.

4 decembrie
A fost o zi cam mahmură şi ceţoasă, drept pentru care eu am înşirat două sârme de rufe, cu slabe şanse să le recuperez uscate până de Crăciun. Jupânul şi-a cumpărat o drujbă, nu mă întrebaţi de ce, sardinele şi ceapa fuseseră deja tăiate.

Întrebarea zilei: Ce rost are să înşiri rufe când e ceaţă dacă n-ai drujbă?

19 octombrie 2015

Floricică, floare coaptă

Renata, de care v-am mai povestit, aici, nu-şi prea permite să aibă multe idei la locul de muncă. 
Nu că i-ar da pe dinafară dar, na,  oricui i se poate întâmpla. 
Zbang, ideea coboară ca un elefant pe o pânză de paianjen şi-ncepe a-ţi flutura deasupra nasului. 

 Inexplicabilul exces de zel cu care a inundat o plantă mai pleoştită de pe masa ce tronează în holul somptuos al hotelului a băgat-o într-o încurcătură de zile mari.

O să spuneţi, eh, ce mare brânză, ce mare veste- poveste?
Din start, aşa cum vă spuneam, faptul că Renata umblă cu idei poate evolua într-o situaţie cu potenţial periculos, mai rămâne de subliniat că într-un hotel, guvernanta decide când şi dacă creşte iarba, din ce parte răsare soarele cât dar mai ales când o floare are nevoie de apă. 
Întrebarea: “Renata, ai udat floarea aia, cumva? Guvernanta a zis să nu-o udăm”  i-a scurtcircuitat neuronii într-o fracţiune de secundă.
Odată tărăşenia făcută cum dregi busuiocul, pardon Anthurium-ul?
 Dacă nu eşti Renata, la întâlnirea cu floarea, mimezi surpriza, gen: “Ah, pe asta când au mai cumpărat-o?” chiar dacă floarea e acolo de doi ani şi tu treci pe lângă ea de cel puţin cinzeci de ori  pe zi.
 Dacă eşti Renata, lucrurile se complică. 
După scurtciurcuitul mai sus explicat, înşfăcând floarea o răstoarnă într-o strecurătoare aşteptându-se probabil ca aceasta să picure sinucigaş până la uscare.
Ţi-ai găsit? Încâpăţînată planta ţinu cu rădăcinile de apa abia căpătată.
Atunci, fâl-fâl, o altă idee îşi băgă coada pe sub nasul niţel borcănat al Renatei. 
Recuperează planta din strecurătoare, tipărind-o înapoi în vasul cu pământul mustind de apă şi-o aruncă zvârrr, deasupra cuptorului în care se rumenesc dolofane cornuleţele, dimineaţa.
- Păi de ce, soro, o întreb când îmi arată disperată, planta trecută în doar câteva ore din verde- pleoştit  la galben- pane. De ce tocmai pe cuptor?
- Cum, de ce? se miră de parcă de când lumea- lume, oamenii pun ghivecele cu flori deasupra cuptoarelor încinse numai eu am rămas cu informaţia pe traseu. Să se usuce, am scăpat cam multă apă şi dacă băga deş’tu, guvernanta...
- Păi da, acu’ nici nu-i nevoie să mai bage  deş’tu că se vede de pe cornul Lunii că-i crocantă!
- Dacă o tundem?
- Hmm! Mda, o tundem zero şi apoi îi tuflim o perucă.
- Dar există peruci pentru flori?
De câte ori îmi aduc aminte că n-are simţul umorului mă simt vinovată că eu am luat ceva mai mult la marea împărţire.
 Aşa că, hotărăsc să-i salvez pielea, fac chetă şi-o trimit să cumpere o plantă identică dar mai puţin coaptă de la florăria de peste drum.
Când am văzut-o întorcându-se cu o plantă de două ori mai mare şi plină de flori când cea muribundă arăta chiar şi înainte de inundaţia renatiană ca o coadă de mătură ofilită, am ştiut  că nici ideea mea de a o trimite tocmai pe ea la cumpărături n-a fost prea strălucită dar deh! vorba cântecului: drum înaine nu-i, înapoi nici atât, aşa că am tuflit-o în locul celeilalte şi aleluia!
Renata îmi face din ochi, fericită ca o lună scoasă din programul de pătrar. 
Când guvernanta începe să planeze blând desupra lucurilor dând tonul controlului final, ochiul de vultur îi cade cu zgomot pe floarea nou născută în holul  hotelului.
- Nu pot să cred! Nu pot să cred! Repetă incredulă până ce capătă atenţia tuturor. Planta asta am vrut să o arunc ieri pentru că părea moartă şi acum, uita- te la ea! Miracol! Renata!
Renata, albă ca un perete de spital scoate un “da” mai mult “nu”.
- De azi înainte să ai grijă de floarea asta, ne-am înţeles? Dă-i urgent un pic de apă! Uite, zise fluturând războinic degetul de măsurat umiditatea, e uscată. Câteva picături, nu mai mult!
Renata dispare preţ de câteva minute în bucătărie  de unde se întoarce c-o pipetă şi foarte hotărâtă ca de data asta să facă lucrurile cum trebuie, întreabă serioasă:
- Câte picături?

08 octombrie 2015

Draga Bitdefender, ma doare in aripa

Da, în aripă, pentru că acolo se păstrează dorinţa  de a te întoarce, cândva, la cuib. Acolo se adună veştile despre acasă, acolo stă ascuns ca o vrabie zburătăcită, dorul.

De aceea, tot din aripă m-am bucurat teribil când am auzit de Bitdefender acum vreo şapte ani. 
Companie românească, producătoare de soluţii de securitate informatică care creşte şi înfloreşte. Citeşti, vezi că are succes, te bucuri de parcă ţi-a intrat copilul la facultate. 
Descarc antivirusul, varianta free, îl recomand în dreapta şi în stânga, îl pun pe calculatoarele prietenilor, îi conving că e aproape obligatoriu ca român să ai un antivirus românesc, mă dau şi la italieni fără să clipesc.
Bun! În 2013, cumpăr o licenţă pe doi ani pentru trei calculatoare, preţul bun, produs românesc, cum spuneam, două click-uri şi e al meu.
Din păcate, după câteva luni a trebuit să-l dezinstalez, pentru că la vremea aceea avea niscai conflicte cu prea proaspătul Windows 8, pe atunci. L-am dezinstalat şi nu mi-am mai bătut capul, pentru că încetişor au învăţat şi başbuzicii să navigheze înţelept pe internet, drept pentru care n-am mai simţit nevoia re-instalărilor de niciun fel.
Acum vreo două săptămâni am început să primesc mesaje publicitare în care eram anunţată că îmi scade licenţa şi dacă vreau, uite, ce ofertă, uite ce preţ, alea-alea, ştiţi şi voi, sunt pline inboxurile de mesaje de genul acesta. Dar cum eu nu voiam să reînoiesc nimic, mi-am văzut liniştită de ale mele. 
Asta până acum două zile când badabam! m-am trezit cu 119 euro minus în cont. 
Aoleu, ce-am făcut şi nu-mi aduc aminte, m-am întrebat, gata să-mi dau două perechi de palme peste urechi. 
- Ce e ăla Avangate, mă întreabă jupânul mijind din ochi. Are nume de Star Trek,  poartă stelară cu macrame! Mai ştii prin ce galaxii dubioase umbli, soro şi eu habar n-am! 

(De când am intrat în al douăzeci şi şaptelea an de căsnicie a început să mă ia cam des cu “soro”. O fi bine, o fi rău... nu ştiu cum să interpretez încă)

Bag capul prin emailurile vechi şi descopăr că Avangate-ul ăsta apare pe factura de acu’ doi ani de când cumpărasem Bitdefenderul, deci ne prindem că o fi partea comercială a companiei.
Şi atunci ne liniştim oarecum. M-am gândit că o fi vreo bâlbă, vreo greşeală, vreun coşmar de noapte ceva...
Când dimineaţă am primit un email în care ni se mulţumea că am ales produsele Bitdefender şi factura pentru alţi doi ani de protecţie intensivă cu antivirusul mai sus menţionat, am simţit că mă ia întâi cu leşin apoi cu greaţă.
Scriu repede-repejor să le explic că şi-au băgat mâna în buzunarul meu fără ca cineva să le fi permis asta şi să facă bine să repare rapid că o să-i iert că deh! se mai poate întâmpla, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Îmi răspunde o tipă care foarte amabilă îmi explică cum că, undeva în partea aia lungă pe care n-o citeşte nimeni cu “Termeni şi condiţii” era bifată opţiunea de reînnoire automată şi că deci o dată cumpărat ţi-l ţii până te duci în Rai, Bitdefender-ul e soluţia definitivă a tuturor problemelor de securitate, acum şi în vecii veacurilor ce va să vie, amin!
Ce vorbeşti, Franţ?
M-am dezbrăcat urgent de patriotism şi-am început să caut cu răbdare definiţia exactă a fraudei a cărui personaj principal eram. Am găsit-o pe site-ul Poliţiei poştale( aşa se cheamă pe aici poliţia internetului), fraudă contractuală e numele ei şi, cel puţin, aici, în Italia, chestiunea vine reglementată cu un articol de lege care te scoate din belele de genul ăsta.
Îi fac copy- paste tipei care în fond n-are nico vină, e instruită să răspundă conform politicii mizerabile a companiei pe care o reprezintă, iar ea nu opune rezistenţă, e instruită, la fel, să dreagă busuiocul înainte de a se ajunge la plângeri penale, aşa că îmi răspunde foarte repede că tocmai mi-au dat banii îndărăt, ar trebui să apară în cinci zile, din nou, în cont.
 Aha! Deci aşa funcţionează daravera? Care pe care sperie mai tare?

În loc de concluzie, zic, sus şi tare, mai ales că acum v-aţi permis să folosiţi şi steagul dac drept imagine:

Să vă fie ruşine! Nu aşa se construieşte un nume, nu aşa se leagă tradiţii, nu aşa obţineţi suport şi nu aşa o să vă creşteţi cifra de afaceri!
Din punctul meu de vedere, e mult mai cinstit, hoţul care îţi bagă mâna în buzunar, în autobuz. El îşi asumă riscul de a fi privit în ochi în eventualitatea în care este prins, voi, nu.
 Cu siguranţă, ştiţi care e cea mai bună reclamă: din om în om. E la fel şi în varianta anti-reclamă! 
Iar eu, chiar dacă îmi voi vedea din câte am înţeles banii înapoi, voi fi cea mai teribilă anti-reclamă a voastră!
 Pentru că da, mă simt rănită, Mă doare în aripă, dragă Bitdefender!

PS.
Voi reveni cu indicaţii clare despre această practică comercială incorectă, despre cum să procedaţi să verificaţi dacă aveţi această reînnoire automată activată.

29 septembrie 2015

Cum am petrecut de ziua lui Norica

Dane,
Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat. 
De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon. 
Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului.
Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora.
În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani!
Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are la pachet o zi de gândit zâmbit anticipat.
Închid feisbucul şi amărâtă mă repliez să îi transmit gândurile mele bune chiar dacă în întârziere, asta e, o fi vina cortizonului, cine mai ştie.
Zis şi făcut.
Dacă, Norică n-ar fi fost atât de elegant şi mi-ar fi zis în faţă: “Hăbăuco, nu e ziua mea, suntem în 28 dar în septembrie, lasă sorcova jos”, probabil nu s-ar fi întâmplat şi continuarea. El, nu, că mulţumesc, că mă îmbrăţişează, un gentelman desăvârşit, aşa cum îl ştiţi.
De aia zic şi menţin. E numai vina lui.
Pentru că imediat ce am considerat că mi-am spălat păcatele cu Norică, am realizat că dacă am ajuns la ziua lui Norică am sărit şi peste ziua unui alt prieten drag, Alfredo.
Repejor, pun mâna pe telefon  şi-i trimit semnale cu fum jupânului, încendiez satul, sun goarna, învinovăţesc tot tribul pentru aşa o nefăcută, cumpărăm cadou şi mergem la om să-i spunem să ne ierte că îi zicem la mulţi ani după trei zile.
Lui Alfredo i-au căzut şlapii din picioare de uimire auzindu-ne lălăind pe scară într-o zi liniştită de luni, cu douăzeci şi şapte de zile înainte de ziua lui oficială.
Dar elegant şi el, ca şi Norică, că deh! aceeaşi zodie, ne-a primit mărturisind că nu i s-a mai întâmplat niciodată aşa o grozăvie. Ne-a promis că vom rămâne veşnic în amintirea tuturor prietenilor comuni sau nu, am mâncat, am băut, ne-am făcut poze cu sărbătoritul.
Şi noi i-am promis că nu-l mai deranjăm până la anul, când să sperăm că Norică n-o sărbători ceva prin iunie, fapt, care ar putea să mă trimită în confuzii încă şi mai grave.
Deci, cam aşa am petrecut eu de ziua lui Norică. Cu surle, trâmbiţe şi lovituri de scenă cu final neaşteptat.
 Zi, care de altfel nici nu fu, pentru că Norică sărbătorea, de fapt, patruzeci de ani de căsnicie. 
Şi deci normal ar fi ca măcar acum să-i fac urările potrivite, nu? 
Să vă fie bine şi frumos, mulţi ani şi de acum înainte! O îmbrăţişez pe doamna ta frumoasă că pe tine te-am rezolvat la pachet, cum ar veni! Deci eşti dator, asta e clar!

PS. Dar cum am sărbătorit eu, patruzeci şi cinci de ani, doi ani la rând v-am povestit? Altădată, acum hernia mea a revenit la sentimente mai bune deci mă întorc la muncă, feisbucul fie cu voi!