11 iunie 2017

În tara DeDragului din Vale

Ce s-a întâmplat cu luna? 

Dixit. Prima carte




Bre, ce zi încurcată! 
Întîi nu mi-am găsit ochelarii, apoi protezele, apoi ciupicii norocoşi fără de care pescuiesc numai plătici şi sticle de Coca Cola, apoi dragocăruţa lăsată de babă fără zeamă de varză... 

Când în sfărşit m-am pornit, dau să arunc năvodul, ia Caru’Mare de unde nu-i. 
Da’ de fapt, ce spun eu Carul Mare, nu era nici cel mititel şi nici vreo altă stea, cerul era mai ştirb decât prostul satului.
De Lună n-am făcut mare caz pentru că mai are obiceiul să stea la fursecuri însă după un timp am început să intru la idei.
Dacă i-aş fi spus babei despre întîmplarea aceasta nemaipomenit de ciudată, m-ar fi pus să-mi şterg ochelarii, ceea ce am şi făcut dar asta nu a schimbat situaţia.
 Am aruncat năvodul, aşa, pe întuneric, pentru că e mai bine să mă duc acasă c-o plătică decât cu poveşti pe care nu le cred nici eu dacă e să recunosc cinstit.
M-am aplecat după năvod şi imediat mi s-au muiat picioarele, crezând că am prins din nou balena lui Igor că aia paşte numai pe unde-i tună, dar de sub burta dragocăruţei venea o lumină atât de puternică de-ai fi crezut că-i luna cu toate stelele ghemuite în năvodul meu peticit.
Pe buricul dragonului meu cenuşiu! 
Nu mai are rost să-mi şterg ochelarii situaţia se prezintă exact aşa! Cine ştie cum oi fi rotit plasa desupra capului de-am putut să fac aşa o grozăvie, cert e că luna sforăie ca un tractorist beat în năvodul meu!
Pfui, asta da nenorocire! Cum îi spun babei: “Zânico în loc de plătici, ia, de colea, o poală de stele?”

O sa zică din nou că toate asta s-au întâmplat din cauza Maşei. Că cine ştie cum mi-or fi curs iar ochii pe sub poarta ei şi-am învărtit năvodul anapoda.
 Baba e cam ciudoasă în privinţa Maşei. Aşa a fost întotdeauna. Ba, îmi aduc aminte că era cât pe ce să ne mutăm în Satul Fără Plătici de pe Dealul cu Soare, numai să fie sigură că nu mai trec cu dragocăruţa prin faţa porţii ei.
Noroc că am reuşit să o conving altfel păţeam ca bietul Tobias plantam urechi de dragoncal şi aşteptam să iasă dragonvaci cum am auzit că face. Dar asta numai şi numai pentru că e o nebunie să-ţi închipui c-o să faci un pescar să-şi lase undiţa pentru o coadă de babă, pardon, de sapă.

Oricum ar fi, de data asta simt că treaba e foarte încurcată! Să nu mai vorbim cât este de târziu. Peste puţin timp ar trebui să apară şi soarele. Ce impresie şi-ar putea face despre mine dacă mă găseşte cu luceafărul în năvod.
Tii, drăcie! Ar putea foarte bine să refuze să mai răsară. S-ar opri lumea în loc din cauza prostiilor mele. N-are dreptate, Zânica?

Să încerc, încetişor să deschid năvodul, poate n-o să-şi dea nimeni seama, luna va crede că a nimerit câteva fursecuri cu rom iar eu  o să mă conving că nimic din toate astea nu s-a întâmplat... 
Numai de n-aş strănuta, numai de n-aş strănuta... 
Hapciuuuuu!


(Va urma)


Textul face parte dintr-un proiect inspirat de  cărţile de joc- Dixit 3, create de  Xavier Collette

10 aprilie 2017

Fapte diverse



Astăzi dimineață, doi porumbei făceau sex pe balustrada balconului. O mierlă care se scobea în dinți pe balconul alăturat a început să îi huiduiască că să le fie rușine, că e prea de dimineață, că să le fie de ajuns, mă rog, de astea de care zic mierlele. Dar turturicele nici că au băgat-o în seamă, după ce au terminat ce au avut de terminat și-au curățat penele unul altuia, s-au mai giugiulit o vreme după care au plecat la treburile lor.
Mierla și-a adus aminte că mai are de găinăţat niște pancarte de ale coaliției pentru familie din care făcea parte şi-a plecat şi ea. 
Cu indignare. 

08 noiembrie 2016

Mortii lui Nicolo

Nicolo alias Kikolo a crescut.
Are deja 9 ani,  îmi spune  cu o undă de tristeţe în glas.
- De ce eşti trist, Nicolo, lumea se bucură de obicei când mai împlineşte câte un anişor...
- Îmmm...
- Îmmm, ce?
- Şi eu mă bucur dar asta a fost acum cinci zile, acum am o altă problemă.
Oftează şi mă priveşte cu albastrul ochilor drept în suflet.
Tristeţea s-a dus singură să-mi scoată batista din buzunar, sunt pregătită să aflu ce nenorocire s-a abătut pe nişte umeri atât de mici.
- Ce problemă, Nicolo? Spune, repede, n-o lăsa să se aşeze, s-o rezolvăm.
- Nu poţi, Ina, nu poţi şi iarăşi mă priveşte albastru.
- Ai uitat că eu mă pricep la magie? Câte minuni am făcut să se întâmple?
- Multe...
- Vezi? Zi, repede! 
- Astăzi, la şcoală, am vorbit despre morţi.
- Ah, ce subiect interesant! Păi, despre morţi numai de bine, Nicolo, aşa se spune! De ce?
- Cum, de ce?
- De ce aţi vorbit tocmai despre morţi şi nu despre ziua recoltei,  de exemplu.
- Pentru că mâine e  ziua morţilor, Ina, nu ştiai?
- Ah, ai dreptate.
- Şi învăţătoarea ne-a întrebat dacă ne ducem la cimitir să aşezăm crizanteme la morţii noştri.
- Şi tu nu ai crizanteme?
- Nuuu, nu, crizanteme, eu nu am morţi, Ina. Am întrebat-o pe mama şi mi-a spus că morţii mei nu sunt aici, morţii mei sunt toţi în România.
- Ah, nu mă gândisem niciodată că asta ar putea să fie o problemă, Nicolo!
- Îmi dai voie să pun flori la morţii tăi, Ina? Nu cred că s-ar supăra foarte tare doar eşti mătuşa mea, ce zici?
- Oh, cu siguranţă nu s-ar supăra, Nicolo, numai că nici morţii mei nu sunt aici...
- Atunci şi tu eşti la fel de tristă ca şi mine, Ina.
- Acum da, mă simt poate şi mai tristă decât tine, Nicolo.
- Pentru că tu eşti mai mare şi eu mai mic.
- S-ar putea.
- E ca în exemplu cu sticlele, Ina. Dacă ai o sticlă mare încape mai multă apă decât într-o sticlă mică, nu-i aşa?
- Da, aşa e.
- Aşa şi cu tristeţea, în tine încape mai multă tristeţe, în mine mai puţină.
- ...
- Vezi, Ina, nici măcăr tu nu poţi face o magie în problema asta, mai ales că acum eşti atât de mai tristă decât mine.
- Tocmai mi-a venit o idee, Nicolo!
- Foarte bine, o idee ar putea să ne salveze.
- Mergem, cumpărăm cele mai mari şi mai frumoase vase cu crizanteme pe care le găsim şi le punem în balcoane. Unul la mine, unul la tine.  Parfumul crizantemelor noastre or să ajungă până la ei, hăt! în România. Se spune că sufletele morţilor pot să se transforme câteodată în fluturaşi.
- Daaa?Asta înseamnă că ar putea să vină câteodată în florile noastre.
- Exact!
- Ce idee bună,  Ina! 
Acum, în timp ce pândesc fluturașii de pe crizantemele mele trag concluzia întâmplării acesteia.
 Copiii şi nepoţii noştri au nevoie de noi şi atunci când vom fi oale şi ulcele. 
Rădăcinile cresc doar dacă în pământ sunt moşi şi strămoși. 

29 septembrie 2016

Coada la masini punem...


Sub balconul meu se vorbeşte des în dulcele grai moldovenesc...


"Trebuia să-i spui aşa:

‘Scolta, io lo radiata şi gata, era una rabla de maşină che non esiste piu!
 Eu l-am achistata de la o babă care poate e oale şi ulcele acu' dar n-o să mă duc acu' să caut baba de mormânt, capperi, ce naiba!
Pe urmă te duci la demoliţioni ş-o dai demolată, nu trebuie să te duci cu macchina că dacă nu mai merge ce-ai să faci acu'?
Eu am vorbit cu Oleg şi el mi-o scaricat subito de pe internet un formular îl compilezi cu numerele de la maşină şi certificato de înmatriculare şi gata, aştepţi vreo due săptămâni până îţi vine risposta şi-ai terminat balamucu'!  E che cazzo! "

10 septembrie 2016

09 septembrie 2016

Dafinul cu pokemoni

Peste noapte, dafinul de sub balconul meu a devenit vedetă. Lume, din ce în ce mai pestriţă, se opreşte şi îl fotografiază.
Iniţial, am crezut c-o fi vreun congres de entomologie în oraş şi  caută gângănii cu telefoanele printre frunze, apoi a început să mi se pară suspect, pentru că unii săreau cu telefonul în sus, alţii ţineau telefonul într-o poziţie oarecum fixă, încercând să se învârtă în jurul lui, iar alţii păreau că împuşcă-n soare.
Cel mai ciudat mi s-a părut un puşti de vreo doisprezece ani pe care l-am văzut dând tărcoale dafinulului, trei seri la rând.
Măi, să fie, m-am gândit, nu cumva puştiul ne fotografiază chiloţii de pe sârmă şi ne dă bulinuţele în vileag pe vreun perete de feisbuc?
- Alo, puştiu, ce vrei tu să culegi din  dafin  că cireşe nu face.
- Pokemon,  îmi răspunde privindu-mă intrigat.
- Pokemon să-i spui lui maică-ta, mucosule, dau să mă enervez de-adevăratalea.
- Nu, zice puştiul spăşit, în copacul ăsta e o sală de sport pentru pokemoni.
- Aha, ca să vezi! Şi eu care credeam că e o sală de sport pentru cărăbuşi.
- Mah, cred l-aţi văzut pe Bulbasaur, înainte de evoluţie seamănă cu-n cărăbuş.
- Zici? Na, fii atent ce păcăleală mi-am luat.
- Se mai întâmplă, e un maestru al deghizărilor...
- Da- da, dacă m-a păcălit şi pe mine, ce să mai. Deci, e de pokemon.
- Da, de pokemon.
- Şi, tu vii, bagi telefonul în frunze iar pokemonii încep să tragă de fiare.
- Cam aşa, da. Cu cât îi antrenez mai des, cu atât devin mai puternici.
- Crezi că nu ştiu? mă dau deşteaptă să nu pierd teren în faţa puştiului. Tu în schimb nu ştii care e pachetul complet, îmi vine, pe loc, o idee.
- Pachetul complet? Ceva care să îi facă şi mai puternici?
- Absolut!
- Spuneţi repede, fac tot ce e necesar.
- Gardianul sălii de sport e un pokemon care  ziua evoluează în câine şi se numeşte LuşvonPluş,  iar noaptea se face pokemon şi sforăie de zici că e tractor.
- Aaaa, trebuie să fie unul din pokemonii care stau ascunşi, de ăla care apare dacă ţii degetul lipit de ecran mult timp, citisem ceva.
- A, nu, ăsta funcţionează cu biscuiţi, îi dai un biscuite şi el apare.
- Daaa? Aşa simplu?
- Da, simplu de tot, mai ales că biscuitul îl oferă casa, adică eu. Iei pokemonul cu lesă, îl plimbi şi-l aduci înapoi, tot în lesă, asta e singura condiţie. Între timp pokemonii tăi din sală îşi dublează muşchii.
- Waw! Cred că nu mai ştie nimeni de trucul ăsta, cât sunt de entuziasmat! Şi traseul? Îmi apare pe telefon?
- Ce traseu?
- Traseul pe unde trebuie să meargă Pokemonul gardian LuşvonPluş.
- A, nu, ţi-l indică el nu-ţi fă griji. Să nu te sperii, ai să vezi că din loc în loc  ridică piciorul şi lasă un lichid care prin evaporare se transformă în praf de stele.
- Pfii! Ce noroc pe capul meu să trăiesc aşa ceva!
- Mie îmi spui?
De la discuţia asta a trecut o săptămână. Puştiul e conştiincios ca o furnică şi rezistent ca un taur. În fiecare zi când mă întorc de la muncă, îl găsesc în faţa porţii. Îşi pune pokemonii la dat huţa prin dafin şi-l înhaţă pe pokemonul patruped pişător de praf de stele.
Acum, să vedem cât rezistă căţelul că puştiul nu dă semne de lehamite.




05 septembrie 2016

Mamei...

Mama mea e cea mai frumoasă şi deşteaptă mamă din lume
Când era mai tânără construia şcoli,
Le umplea cu semne de vrednicie ş-apoi se punea pe explicat teoria înmuguririlor multiple.
Răsturna oamenii cât să-i ajute  să stea drept prin viaţă
Acum s-a mai potolit.
O dor genunchii
Mama mea era  atunci când m-am născut, când am murit şi când am înviat
De fapt, am înviat pentru că a  dat cu Cerul de Pământ
Aşa cum fac toate mamele la nevoie.

Mama mea e mai tânără ca oricând
Ochii ei cândva, albaştri
Devin pe zi ce trece mai verzi

Am învăţat că lucrurile nespuse 
cresc ca nişte pinteni
Pe dedesubt. 
Că timpul e lung până se scurtează
Că timpul e destul până se împuţinează...



Sarut mâna, mamă! La mulţi ani alături să îţi fii şi să ne fii! Te iubesc!

02 iunie 2016

Urechelnita pinguinului rusesc

Mi-a intrat în ureche o urechelniță sau poate un fir de păr, ba nu, sigur e vorba de-o urechelniță, nimeni n-o să mă convingă că, aşa, dintr-o dată  a început să îmi vorbească urechea.
Cum? Nu vrea nimeni să ma convingă?
Mai bine! Altfel aș putea sa cred ca-s internată la neconvinşi că numai acolo încearcă lumea sa te convingă de una, de alta.  Dar sa revenim la urechelnițele noastre înainte să vină ăștia cu pastilele de dimineață. 
Zice gângania către mine: 
- Tu ai observat că tot ce scrii începe cu " eu am fost"  sau cu "eu am făcut" nu vorbești decât despre tine. E plictisitor. 
- Nu-mi place să bag nasul în treburile altora. De felul meu, încerc să bârfesc cât mai puțin. 
- Cu asta se ocupă scriitorii, scriu despre alții. Dar e clar,  tu nu ai cum să știi... 
- Eu nu am de unde să știu  dar tu,  da. Uite, cine mă judecă! Eu scriu despre ce știu, nu-mi bag nasul in treburile altora. Ce știu eu, de exemplu, dacă domnul din față are o urechelniță în ureche. Eu, dacă te am, scriu despre tine, adică despre mine, adică despre mine cu tine...
- Aha, deci tu îţi închipui că noi, urechelniţele, nu avem nimic mai bun de făcut decât să intrăm in urechile oamenilor?  Eu m-am rătăcit că-s mai căscată!
- Ete, ar fi fost culmea să am şi eu parte de o urechelniţă mai acătării.  Oricum, ar fi mai bine să ieși afară și să faci filozofie cu suratele tale,  altfel te înec, am citit eu pe internet că așa se procedează, dacă-mi torn apă in ureche, te fac să ieşi.
- Nu, mi-aş pierde timpul să fiu în locul tău, chestia asta funcţiona cândva, acum niciuna din noi nu mai moare pentru trei picături de apă, luăm lecții de înot începând cu grupa mică.  Dacă vrei să mă îneci ar trebui să ţii capul sub apă cel puțin 10 minute. 
- Să mori tu?
- Să mori şi tu, aşa e şi  mai romantic.
- Ajutooor! Vrea să mă omoare! Ajutor!
- Cine, doamnă? Cine vrea să mă omoare?
- Domnule doctor, astă noapte mi-a intrat o urechelniţă în ureche, E nebună, vorbeşte într-una iar acum câteva minute a ameninţat că o să mă înece...
- Urechelniţa?
- Da, ştiu că pare un pic ciudat.
- Ah, nu e deloc ciudat. Şi ursul meu polar de subraţ mă ameninţă mereu că o să mă teleporteaze la polul Sud.
- Polul Nord. 
- Sud.
- Nord, urşii polari trăiesc la Nord.
- Tocmai, vrea să mă simt ca un dezadaptat, să înţeleg cum se simte el la subraţul meu.
- Scuzaţi-mă, doctore, urechelniţa mea vrea să ştie cum v-aţi procopsit cu ursul...
- S-a insinuat, nu ştiu cum şi când. E o situaţie dificilă.
- Vă cred, nici eu n-aş şti să mă comport cu un urs polar... Credeţi că aţi putea să-mi scoateţi urechelniţa din ureche cu o pensetă, cu ceva?
- Sunteţi sigură că doriţi să o scoateţi? După aceea s-ar putea să vă simţiţi singură. Mie nu-mi place să stau singur.
- Pentru că sunteţi bărbat. Bărbaţii de obicei nu stau singuri, algoritmul apariţiei şi dispariţiei şosetelor din sertar le creează adevărate crize existenţiale, dar eu vreau să rămân singură, scoateţi-o, vă rog!
- Bine, sigur că da, nu mişcaţi capul o secundă, iată, ecco, voilla! Era un fir de păr, să ştiţi.
- Ha, ha, doctore, credeţi-mă era o urechelniţă sub acoperire. Probabil rusească, zicea că ştie să înoate.
- A, atunci tot ce se poate, spionajul e foarte tehnologizat acum.
- Aşa că aş fi foarte atentă cu ursul de subraţ, doctore!
- Ziceţi că... în afacerea asta ar putea să se fi amestecat ruşii?
- Nu ştiu ce să spun, ştie să înoate?
- Da.
- Ce altceva mai ştie?
- Mmm... Să clocească, îmi spusese acum câteva zile cât de mult îi place să clocească.
- Vai! Şi asta nu v-a dat de gândit? Acum e totul foarte clar.
- Ce e clar? La ce vă gândiţi?
- Domnule doctor, trebuie să vă anunţ, cu tristeţe, că aveţi subraţ un pinguin sub acoperire.
- Nuuu, nu e posibil, vai de mine! Nu pot trăi cu un pinguin subraţ! Vă rog să mi-l scoateţi, vă rog!
- Sigur că da, daţi-mi penseta! Aşa, nu mişcaţi mâna! Hop! 
- Au! 
- Un picuţ! Gata!
- Gata? Nu pot să cred! Ce uşurare! După atâta timp, în sfârşit am scăpat de urs, pardon... de pinguin! Credeţi că a suferit?
- Nu cred, în fond acum se va putea teleporta la Polul Sud.
- Că bine ziceţi! Va putea să şi clocească, chiar.
- Sigur. Credeţi că e prea devreme să-mi semnaţi externarea? Eu mă simt destul de vindecată, aşa, fără urechelniţă.
- Chiar acum o să vă pregătesc actele. O ultimă întrebare aş avea.
- Spuneţi!
- Dacă totuşi ne-om fi înşelat şi nu era un pinguin ci un urs polar?
- Ah, în cazul ăsta se va întoarce la dumneavoastră. Niciun urs polar nu suportă să clocească la Polul Sud.
- Desigur, aveţi perfectă dreptate.

27 mai 2016

Toamna, iesi afara din primavara asta!





Am semănat panseluţe şi au ieşit  multe ciuperci marca pălăria șarpelui,  colecția de toamnă.  Când am cerut explicaţii mi s-a răspuns, pe un ton strident, că în urma unor revendicări sindicale panseluţele au  obţinut dreptul la protecţie împotriva irigaţiilor în exces.

Deci, dragă toamnă,  poți să ieși un pic afară din primăvară asta?






@@@


Când am fost lăsată la vatră din funcția de spiriduș nălucuș am fost tare supărată. Pentru că,  uite,  fără  bagheta magică nu-mi mai reușesc  nici lamulțiani-ul peltic,  nici scăpărările prin rotire, nu-mi mai iese nimic. Decât poate un plic... pardon, pic. Scuzaţi, sunt obosită. De aia, zic.
Cine să aibă nevoie de un spiriduş obosit? Toată lumea se aşteaptă ca spiriduşii să spiriduşească câte ceva nu să adormă pe ei lângă uşorul uşii. Ce de şşşşşş-uri! Noroc că nu trebuie să citesc fraza de mai sus...

05 mai 2016

Boicotez, boicotăm

Boicotez de una singură şi nu prea, pentru că şi Von Pluşul e de acord că nenea ăla merită o lecţie. 
Să vă explic. 

De când ne-am îngrăşat(eu puţin, pe la cusături vreo 6 kile, Von Pluş numai vreo două dar  toate pe şale) ni s-au prescris plimbări tot mai lungi şi dese, aşa că, în cea mai mare parte a timpului verificăm agale şi insistent frunza, iarba dar mai ales copacii de pe teritoriul orăşelului în care locuiesc.

Nimic nu mişcă fără ca noi să ştim deja că o să mişte, nimic nu se vântură fără ca noi să băgăm de seamă. 
Mă rog, fiecare pe banda lui de înălţime, Von Pluşul cu condicuţa lui, eu cu a mea. 
Zi minunată, însorită, păsărele, eu cu evidenţa copacilor înfloriţi, Luş  măsoară gradul de umiditate la nivelul tulpinii, când  ochiul meu stâng  dă alarma: magazin nou la orizont! 

Arunc repede ochiul în misiune de recunoaştere între rafturi şi ce să vezi, câteva cutii din Ursus-ul carpatin îşi împart spaţiul, galant, cu câteva Timişorene. Mai fac o ocheadă rotată din stând pe loc şi dibuiesc si pieliţa roşie a parizerului din galantar, hait! s-a deschis un magazin cu produse româneşti la Marghera şi eu nu ştiu?!?

- Bună ziua, îl atac frontal pe proprietarul care dă cu mătura pe trotuar. E un magazin românesc?
- Da, zice dumnealui, oarecum indecis între româneşte şi ruseşte.
- Ah, ce chestie, ati deschis de mult timp? umilită oarecum de aşa o scăpare.
- Nu, de vreo două săptămâni. Credeam că sunteţi italiancă.
- De ce, fac curioasă să aflu ce l-o fi băgat în confuzie.
- De la câine, face arătând cu degetul dispreţuitor pe Von Pluş.
N-am timp să-i răspund corespunzător pentru că puştoaica de vreo şase anişori a domnului ţîşneşte râzând din magazin spre Von Pluş cu intenţia clară de a-l mângâia.
Urletul dumnealuiului tată a îngheţat pentru câteva secunde toţi trecătorii în mişcare iar pe mine m-a făcut să regret că Bravenet-ul Norvegiei nu are braţe lungi să ajungă până aici:
- Nu, n-ai voie, mişcă înăuntru imediat!
Fetiţa, cu buza de jos tremurândă, l-a privit pentru câteva secunde, după care a dispărut ca o umbră, în spatele rafturilor.
- De ce nu o lăsaţi să îl mângâie puţin, garantez eu pentru el, e foarte blând şi îi plac copiii.
- Nu e permis şi-atât, îmi spune cu inflexiuni hitleriste în glas. Vreţi să intraţi, mă întreabă apoi, îndulcind tonul, aproape instantaneu
- Ah, nu e permis şi atât, îi răspund pe aceeaşi frecvenţă de sunet, câinele meu tocmai mi-a explicat că prostia e contagioasă.
Deci, aşa cum povesteam, la Marghera nu e niciun magazin cu produse româneşti