Ne mai intoarcem la inmormântari

 Din microbuzul cu care merg spre Vaslui lipseşte doar mileul croşetat de pe televizor. 
Televizorul e de la firmă, mocheta gri petrol şi perdeluţele maro le-a ales nevasta şefului, Şefiţa, o alintă şoferul suspect de afectuos. Bagă cu bluetooth-ul filme româneşti “că nu se vede scrisul până-n spate”.

- Nu se mănăncă în maşină, vă rugăm frumos, nici pe caz de diabet sau alte boli pentru că o să oprim peste o oră la popas şi acolo puteţi lua tot ce doriţi plus cafeaua, sucul sau ceaiul pe care le oferim de la firmă. Nu toate trei, doar unu’, adică dacă iei ceai, nu mai iei cafea, să fim clari. Avem pe cineva cu alergie la căţel mic? Vă întreb pentru că avem o doamnă care vrea să ajungă cu căţelul la Focşani. Sunteţi de acord?  A, nu ne opunem? Foarte bine! Aşa, deci, doamnă sunteţi  foarte norocoasă, lăsaţi cuşca pe coridor să pot vedea că nu îl extrageţi prin microbuz şi, vă rog, 50 de lei să-i tăiem bilet.

Doamna cu căţelul e bucuroasă şi promite recunoştinţă veşnică firmei, şoferului şi patriei, după ce-a întrebat pe la toate microbuzele din parcarea Otopeniului şi-a dat seama că nu-i tocmai simplu să transporţi un căţel de mărimea unei batiste, în România. A scos banii fără să crâcnească dar biletul cred c-o fi rămas, cine ştie cum, agăţat de cotorul chitanţierului că Pufică n-a apucat nici să-l miroasă măcar.
În microbuzul destul de plin, număr cu coada ochiului vreo şase diasporeni.  
Ne recunoaştem uşor, ne uneşte aceeaşi  energie diluată, aceeaşi buimăceală, acelaşi neaterizat încă, eşti aici dar încă acolo, silabisind preţuri, “doi bani verzi , o sticlă de apă, de unul de ăla albastru îţi dă rest trei de zece de la microbuz... 
Dintre noi doar doamna cu căţelul se întoarce definitiv. Se întoarce învinsă, e plină de probleme, suferă de depresie şi s-a întors pentru că băiatul pe care îl lăsase singur la 18 ani are şi  el probleme de depresie. Soţul nu a vrut să se întoarcă, zice că o să mai tragă să ne trimită bani, dar nu cred că va putea să o facă, noi eram foarte apropiaţi, doamnă, îmi spune cu ochii inundaţi de lacrimi. 
Oftăm la unison toţi şase, pentru că ştim cum e să fii învins, dincolo. Sau dincoace.
Pentru învinşi nu sunt locuri. Nici înainţe, nici înapoi, nici în ţara ta, nici în a altora.

 Toţi ceilalţi ne-am întors  pentru înmormântări.
De tată, de socru, de mătuşă, de soră, de prieten. Privirea rătăcită, ochii roşii, nesomn şi lacrimi, moartea nu-ţi dă timp să pleci în tihnă, arunci repede ceva într-o geantă şi în câteva ore înghiţi 2000 de km fără să crâcneşti.

Poveştile se urnesc uşor, se schimbă informaţii, preţuri, se fac comparaţii. Avem o altă realitate în comun, brusc realizez că, de fapt suntem un popor în popor, o enclavă care înfloreşte alte ramuri limbii române.
Avem poveşti comune, le spunem încet, ne trecem ponturi despre legi, despre drepturi, despre zboruri, despre trenuri, viaţa curge încet printre palmele împreunate în poală.

Băieţii mei  îmi cer poze, le e dor şi nu ştiu de ce anume le e dor, se gândesc poate că ar putea să identifice dorul, să poată pune degetul în el şi să şi-l definească pe dinăuntru, eu ezit, nu ştiu ce aş putea să pozez, între câmpuri pustii şi oraşe murdare, România  văzută din microbuz, pare ieşită de sub bombardament.

Doamna cu căţelul a ajuns la destinaţie, îi urăm în cor să se facă bine.
 Grupul de popor nepribegit începe să comenteze răutăcios şi cu superioritate, că: toate ca toate dar cu câini în casă nu se poate trăi.
Şoferul aprobă cu vehemenţă şi ţine să fie trecut în procesul verbal că el nu a fost de acord cu transportul căţelului, că dacă ar fi fost după el, ehehe!
Ehehe- ehe, behăie aprobator cei de pe banchetele alăturate. 
Suntem sortaţi precum cartofii după destinaţie, schimbăm microbuzul cu televizor şi mochetă pe o maşină normală, noi ăştia spre Bârlad, Vaslui şi Iaşi suntem mai puţintei aşa că, ne mutăm într-o maşina mai mică şi c-un şofer mai şmecher care ştie să conducă în timp ce vorbeşte la telefon sau depăşeşte pe linie continuă.
E un fel de şerif al şoselelor, nu are puşcă dar scoate fum pe ţigară şi e nevoit să oprească ca să o facă, dacă nu ar fi doamna care nu fumează, a subliniat asta de vreo şase ori doar- doar, m-oi lăsa înduioşată să-i zic că nu mă deranjează fumul de ţigară, dar eu tac mâlc în scăunelul meu şi el trânteşte, vădit enervat, pachetul în torpedou. 
Mi-a fost cam greu să pricep că am ajuns la vîrsta la care pot să-mi permit să nu-mi pese de enervarea mojicilor dar de când am înţeles, mă simt de parcă am câştigat la loterie.
Odată ajunsă la destinaţie nu am mai avut timp să observ lucruri. M-am bucurat să regăsesc şi să îmbrăţişez oameni dragi  şi-am încercat să-l ajut pe jupân să treacă prin hăul pe care-l lasă un părinte mort.
 Doar atât.
După ce ne înmormântăm morţii, ne îmbrăţişăm prietenii, ne întoarcem fiecare prin pribegiile lui, numărând pe degete de câte ori va mai fi nevoie să ne întoarcem. 
Şi, nu, nu mai e nici măcar trist, e aşa cum e, între timp, pâinea altora, ţara altora au devenit şi ale tale. 
Ai pus raniţa cu graniţa jos, să-ţi mai tragi sufletul, că timpul trece şi când o fi, deh,  n-o să-ţi mai pese prea mult ce graniţă ai în raniţă...
Cam atât.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Shi- Xiang- Xia

Concursul leusteanului de diasporă - “Ba, al meu e mai frumos”

Barbat cu masină