Prin lumile lui Liviu Nanu

A cest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică Liviu Nanu, semnalat în agenda mea telefonică drept LivNanuagonia, totul legat să încapă pe un singur rând. Zilele trecute am avut ocazia să ne vedem chiar dacă fugitiv, în sens vizual adică, Liviu fugea mâncând pământul după vaporaş iar eu dădeam dezdemonă din batistuţă la mal, dar a fost suficient să înţelegem că suntem exact aşa cum ne gândeam noi că suntem, când ne citeam pe Agonia, adică nişte persoane cool, vorba tiktokiştilor. Important e că, aşa, am intrat în posesia celei mai recente cărţi a lui, Ziua P(r)ostului şi  dacă nu ar fi insinuat o provocare în autograful însoţitor poate nu mă urneam să demonstrez că nu pot adormi cu creionul în mână, că eu aşa citesc cărţi în ultimul timp doar- doar ‘oi păcăli Alzheimerul să treacă pe partea cealaltă când mă vede. Personajele din seria Cărciuma lui Bicuţă populează şi acest ultim volum şi alegerea de a-l num

Burano, cutia de culori a Venetiei

Burano- e o mică insulă satelit a Veneţiei, renumită pentru casele colorate şi dantelele lucrate manual de o excepţională frumuseţe.
Îndeletnicirea principală a localnicilor, pescuitul, pare că a generat atât nevoia de a colora casele pentru a putea fi identificate, cu uşurinţă, pe timp de ceaţă cât şi arta dantelăriilor, inventată de soţiile nevoite să găsească soluţii ingenioase de reparare a plaselor pescăreşti.
Pare-se că şi ideea colorării caselor e tot treabă de femeie. 

- Băi, Antonio, ce căutai, mă, la Giussepina? Nu ţi-e ruşine? Te-am aşteptat cu ceaunul de spaghete pe plită, toată noaptea, că mi-am zis, săracul bărbatul meu, cum pescuieşte şi pe ploaie şi pe ceaţă!  Şi când, colo, ce să vezi, ţie îţi sticleau ochii lângă perna nenorocitei aleia, că dacă o prind umplu canalul cu fulgi, nu alta!

- Nu da, Pina, nu da, era o ceaţă, astă-noapte, când să ne întoarcem de nu ne vedeam între noi, pe punte, cum era să văd că am intrat în altă casă.
- Păi, era ceaţă şi-n casă, Antonio?
- Nu, Pina, în casă era întuneric.
- Să ştii că şi Giovanni a păţit acelaşi lucru, Antonio. 
- Nu mai spune! Şi la cine a nimerit?
- La noi.
- Aoleu! Sper că l-ai dat afară, nu-i aşa?
- Păi nu, că şi la noi în casă era foarte întuneric.

Drept pentru care femeile s-au vorbit şi-au repartizat culorile satului, în aşa fel încât să evite orice confuzie de natură înceţoşată, după care au putut să-şi vadă liniştite de dantelăriile lor. 
Bărbaţii, în fiecare dimineaţă îşi adună plasele şi pleacă sperând să  pescuiască alte scuze.

(Explicaţia caselor colorate o am de la Simona, care a aflat-o de la o localnică).

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Shi- Xiang- Xia

Concursul leusteanului de diasporă - “Ba, al meu e mai frumos”

Barbat cu masină