Teoria gândacului de bucătărie

Ce mai fac eu când nu fac nimic?
Mă uit la discovery şi  aflu că gândacii de bucătărie au apărut înainte să existe bucătăriile, că sunt o specie teribil de rezistentă depăşind fara efort toate calamităţile de dinainte de Isus şi după, naturale sau artificiale.
Vă daţi sema  de când stau carcaleţii  pe culmea evoluţională privind cum alte specii se îneacă, se sufocă, se transformă, dispar, apar în timp ce  lor nu le cade niciun fir de păr de  pe picioare?

In acest punct intervin cercetătorii. Ce fac cercetătorii?
Cercetătorii cercetează că de aia îs cecetători căci dacă ei nu ar cerceta  cum am şti noi cum se comportă douăzeci de gândaci puşi într-un fel de lighenaş mai mare?
Lighenaşul prevăzut cu două adăposturi rotunde în mijloc, unul luminat şi unul întunecat, nu permite gândacilor să iasă nici la piaţă nici la cinema, aşa că după două zile cercetătorii se holbează la  nişte gândaci destul de plictisiţi de situaţie. Priveliştea ar putea descuraja nişte persoane normale dar  nu şi pe nişte vajnici oameni de ştiinţă care, privind partea plină a paharului, pardon, a ligheanului, consemnează că adăpostul luminat nu e pe placul gândacilor suferind ei destule traume papucioase în atâţia ani de evoluţie verticală şi orizontală.
Boon! Citititorii sunt rugaţi să nu se plictisească încă surpriza  apare bătând sfios la uşa experimentului.
Un savant rotofei cu nasul lipit de camera de filmat vorbeşte înflăcărat: noi (adică ei) am făcut nişte mici roboţei(ce roboţi, nene, cutii de chibrituri cu nişte beculeţe) care vor incerca să convingă gândăceii( ce gândăcei, nene, aştia-s ditamai gândăcioii) să meargă la culcare în adăpostul luminat chiar dacă asta, continuă el, mângâindu-se satisfăcut pe burtă, contravine instinctului lor de supravieţuire.
Şi, învelesc savanţii cutiile de chibrituri cu beculeţe şi circuite, în hârtie, le pulverizează pe deasupra cu miros de gândac fârtate şi le introduc  în ligheanul cu gândaci plictisiţi. Carcaleţii, la început bănuitori,  se lasă înşelaţi de mirosul impostorilor telecomandaţi şi după numai o noapte, plini de încredere în intenţiile noilor fărtaţi, îi urmează în adăpostul luminat, contrar instinctului lor de supravieţuire, cum spuneam.
Ete, mă întreb eu, şi-atunci, dacă sunt aşa uşor de îmbrobodit cum se face că au supravieţuit?  Din lipsă de savanţi care să le bage  sub plapumă roboţei automatizaţi?
Nuuu, face rotofeiul pariind pe coeficientul  meu redus de inteligenţă, concluzia importantă e alta: instinctul de turmă e mai puternic decât instinctul de supravieţuire noi, oamenii, semănăm foarte mult în acţiunile noastre cu gândacii de bucătărie, ecco…
… şi urmează un alt experiment cu douăzeci de persoane care răspund la diverşi stimuli cam la fel cu gândacii deja arhisuficient menţionaţi.
Întrebarile care-mi zumzăie prin creierul meu de gândac cu două picioruşe celulitice sunt:
- câţi roboţei parfumaţi  Gucci, Chanel, Calvin Klein, Versace, Dior, urmăm pe zi? Câţi gândaci cu Porsche, Ferrari, Mercedes, invidiem pe lună? Unde e instinctul de supravieţuire atunci când copiii noştri aleg ca standard de frumuseţe modele anorexice?
Singurul răspuns coerent care împacă instinctele, supravieţuirea cu turma, e în avantajul gândacilor: ei  nu au nevoi să demonstreze că unul e mai deştept, mai frumos sau mai alb decât celălalt, nu au nevoie să înşele sau să trădeze  încrederea celuilalt, nu au nevoie  să vopsească gardul, pentru că nu au nevoie de leopard.
Ei Sunt Ceea Ce Sunt şi se străduie să rămână asa.
 Noi încercăm  să fim Ceea Ce Nu Suntem şi în lupta noastră pentru unicitate ne întrecem în cancere şi răni zemuinde, bola secolului, plaga anului... am reuşit să instaurăm o modă, o linie, un stil de urmat chiar şi aici.
Câţi ca noi?