Ah, a inceput scoala

E ziua mea liberă.

Ora 6.

O rază mică de soare mă gâdilă ghiduşă pe pleoape.

O alung zâmbindu-i răutăcios: nu mă interesează că ai răsărit, astăzi dorm până la comanda: “Drepţi , pe loc, repaus!”.

Îi întorc spatele să-i arăt că nu-mi pasă deloc. Sforăitul liniştitor a lui Von Pluş mă leagănă şi mă face să adorm din nou. E atât de bine!

Ora 7.

Deasupra mea o turmă de bizoni se dezlănţuie furioasă. Asta mai agitată cred că e bizoniţa mamă. Tocurile ei ascuţite bat un staccato allegro ma non troppo mai enervant decât o durere de dinţi.

Ăl mic ţopăie şi urlă. Cred că nu-i place culoarea tricoului sau poate nu-i vin papucii, bate, nervos şi ritmic cu unul în podea.

Mama bizoniţă rage ambiguu, pentru câteva secunde zgomotul hoardei se opreşte, neaşteptat.

Sper că i-a zvârlit pe toţi patru în cadă şi-a legat lanţa uşii cu leucoplast. Nu ştiu dacă a decis un termen.

Se aude zgomotul apei şi diverşi pumni în pereţi. Centaurii se opun, protestează, vor să ajungă la şcoală din motive absolut ilogice.

Bizoniţa ezită, zgomotul tocurilor ei în faţa uşii de la baie, nehotărăt.

“Lasă-i să se înece până la opt măcar,” îi transmit telepatic, “după aia te ajut să resuscităm pe cine merită.

Ţi-ai găsit? Inima de mamă bizoniţă răzbate, eliberează cornuţii unu’ după altu’, acum sunt din nou patru ori patru, tâgâdâm- tâgâdâm pe din dos de encefal.

Cred că pe unul l-a nimerit cu ghiozdanul, altul pleacă în semn de protest, râmân doi bizonţi la arat parcele mici pe trunchiul meu cerebral.

Von Pluş s-a săturat, cu botul în sus reinterpretând Fuga de Bach încearcă să reaşeze bazele liniştii de mai înainte de prăpăd.

A început şcoala!!!

“ Cri- cri-cri

Toamnă gri

Nu credeam c-o să mai vii...”