Poveste
A fost odată ca niciodată un spiriduş.
Toată lumea are o reprezentare despre cum arată un spiriduş, rămâne discutabilă zona urechilor care ar putea fi ţuguiate şi a părului care ar trebui să fie cu zulufi dar cum spiriduşii ca orice altă chestie în secolul dou’şunu nu mai seamănă cu modelul de la care s-a pornit, e dificil să cârcotim despre tunsoarea asimetrică şi lipsa buclelor la personajul în discuţie. Şi tot aşa, inutil e să ne întrebăm de ce spiriduşul are celulită şi o bătătură care-l enervează teribil când se încalţă în adidaşi şi nepoliticos să-l întrebăm de ce se agaţă de avioane în loc să-şi folosească aripioarele sidefii dacă tot le are în dotare.
Deci, revenim. A fost odată ca niciodată un spiriduş.
Cum stătea el aşa pe agăţat pe aripa avionului, într-o poiană, vede un haiduc. 'Nalt la stat mare la sfat, ochi verzi, maşină bengoasă, spiriduşul simte o străfulgerare în dreptul inimii care-l desprinde de aripa avionului, pe negândite.
Şi spiriduşul se duce în picaj ca un fluturaş de badminton drept la picioarele haiducului.
- Ce-o mai fi şi asta că doar n-oi fi vreun nătăfleţ, se întreabă haiducul încruntat.
- Nu eşti! Semăn eu a pară mălăiaţă? se burzului spiriduşul încercând să-şi scuture funiginea de pe aripi.
- Din profil, nu, poate din faţă.
- Nici din faţă. Uite! A ce semăn?
- Hmm... Poate cu un fluture de varză tăvălit într-un ceaun de tuci.
- Pfui! Fluture de varză??? Eu sunt un spiriduş.
- Da, e clar, m-am ales cu o insolaţie... cine-ar fi crezut?
- Stai liniştit. Nu e insolaţie. E spiriduşoscepticism. Sunt obişnuită.
- Spiriduşo...cum?
- Spi-ri-du-şşşo-scepticism.
- Zi,"cinci".
- Cinci.
- Mda... mai eşti şi peltică.
- Normal, fac parte din familia Pelticii Mici cu "M" mare.
- Aha! Norocul meu, dacă făceai parte din familia Pelticii mari cu "m" mic, cred că ne-am fi înţeles prin semne, aşa e?
- Hmm... parcă ziceai că nu ştii nimic despre spiriduşi. Nu cumva eşti vreun spion?
- Nu, îmi folosesc logica.
- Ce e logica?
- Logica e... ceva care nu poate fi explicat unei spiriduşe care cade din cer.
- N-am căzut, am aterizat.
- Tot un drac.
- Eşti cam urâcios.
- Dar tu n-ar trebui să fii mai subţirică, mai silfidă, ştiu şi eu, mai transparentă?
- E de la fumat. Apropo, ai un foc?
- N-am. Haiducii nu fumează, nu-i ecologic. Dar nici atât nu poţi face? Ce fel de spiriduş eşti?
- Nu-s încălzită. Mă săruţi?
- Aşa? Tam-nesam?
- Îhî.
- Hmm, cred că n-ar fi haiduceşte să refuz o spiriduşă.
Şi, haiducul ameţit de vorbăria spiriduşei mici se apleacă şi-o sărută luuung, luuuung...
Călcâiele spiriduşei se aprinseră aproape instantaneu, haiducului nu i se aprinse nimic poate pentru că era nefumător.
- Măi, strigă haiducul îmbujorat, aşa, aprinsă, semeni mai mult a licurici.
- Waw! N-am avut niciodată o reacţie atît de rapidă, strigă rozie- străvezie şi spiriduşa .
- Mă rog, îşi drese vocea haiducul încercând să treacă peste momentul de fâstâceală.
- Tu îţi dai seama? Am reuşit să aprind o Poveste!
- Aşa se numesc, mai nou, ţigările? Măi, nu cumva umbli cu marfă de contrabandă? Dacă e aşa să ştii că trebuie să te denunţ.
- Ba nu, trebuie să fii de partea mea, tu eşti un haiduc.
- Mda... «Puşca şi cureaua lată, ce ficior eram odată...»... voi pe ce lume trăiţi, măi? Asta a fost când o fi fost. Acum haiducii vin în pădure să mai culeagă o ciupearcă, să facă un grătar... şi să ştii, nu-s toţi la fel de ghinionişti ca mine, să le plouă cu spiriduşi în cap.
- Nu-ţi prea plac, aşa-i?
- Hmm... niţel pieptănată şi fără ochelarii ăştia de motociclist...
- Oh, am uitat! Lasă, o să-ţi placă mai mult ţinuta de protocol, dar! daar, una peste alta, că eşti sau nu de acord, noi tocmai am aprins o Poveste!
- E grav?
- Minunat de grav!
- Nu se poate spune, « Minunat de grav» !
- A, nu?
- Nu!
- Mă rog... de acum vom fi pentru împreună, pentru totdeauna.
- Oh, atunci «e minunat de grav», se poate spune, e chiar foarte potrivit. Numai că, eu mă opun, nu sunt de acord, nu vreau, nu mă interesează, acum o să mă frec la ochi, mă sui în maşină şi-am plecat. Mă voi trezi, ai să vezi, mă voi trezi, acum... uite, acum, imediat...
- Hei, nu te mai agita aşa, începu să râdă veselă, spiriduşa. Eşti perfect treaz, numai că ţi-e teamă şi nu vrei să recunoşti.
- Cum o să-mi fie teamă de o chestie aşa mică şi aşa flu-flu ca tine?
- Păi vezi, ăsta e un avantaj, pot să stau în buzunăraşul de la piept, aşa ca un pacemaker de ăla pentru inimă.
- Ca un ce? Brrr! Ascultă, spiriduşoaico, mie povestea asta nu-mi place!
- O să-ţi placă, va fi cea mai frumoasă poveste pe care ai auzit-o vreodată. Gata, fără boscorodeli, fără încruntături! Acum, eu trebuie să-ţi sărut ochii ăia minunat de verzi şi tu să-i săruţi pe-ai mei. Aşa pecetluim Povestea. Aşteaptă! Ce culoare au ochii mei?
- Galbeni?!?
- Urâciosule! Sărută-i şi taci...
Deci, cum vă spuneam, a fost odată un haiduc care voia o poveste cu Zâna Zânelor şi s-a trezit implicat într-una cu spiriduşi pacemaker. Credeţi că e nervos din cauza asta? Neee!
Oricum eu n-am curajul să-l întreb. E foarte simplu să dai vina pe povestitor.
Intr-un cer violet
Comentarii
Trimiteți un comentariu