Jurnal de bord(IV)

Înainte mult mai este

Odată şi odată termin eu şi povestea drumului în România, n-o să vedeţi?

Oricum nu există riscul de a plictisi pe cineva, mai mult decât m-am plictisit de una singură tot povestind ca o băbătie, un drum de 36 de ore în patru episoade...

Încă vreo două şi scenaristul fantasticului serial „Tânăr şi neliniştit” o să facă gastrită pe fond nervos. Numai că n-am încotro. Drumul ăsta a avut pentru fiecare din noi un semnificat aparte. Ce altă bornă semnalizatoare pot eu construi decât una din cuvinte? Deci!

După ce ieşim, miraculos de întregi din realitatea paralelă a Cheilor, pornim, cu capul înainte şi ochii oarecum lipiţi de parbriz, mai departe, prin tărâmul îngheţat al Moldovei. Situaţia indicatoarelor e încă şi mai încurcată, temperaturile scad înfricoşător, în numai o oră, trecem de la -15 grade la -23, iată:

Din fabricaţie, Picasica e setată să ţipe la -3 grade: ”aoleu, gheaţă!”, la cele multe minusuri şi stratul de gheaţă cât palma, nu îndrăzneşte să mai zică nimic, scârţâie pe acelaşi ton cu Daciile pe aburi, pe care le admirăm la semafoare.

Tomiţă e şi el depăşit de situaţie aşa încât fugărim puţinii oameni care se mai încumetă să mişune prin oraşele îngheţate, cât să ne asigurăm că nu greşim drumul.

Bineînţeles că jupânul alege o scurtătură de genul „lasă că ştiu eu mai bine”, pe unde ultima căruţă trecuse cu trei zile în urmă.

E de la sine înţeles cât am fost de surprinşi citind, târziu în noapte, pancarta cu „Bine aţi venit, Municipiul Vaslui!”

Von Pluşul a citit-o pe silabe ,de două ori.

Ce şampanie, ce caviar? Două cutii de icre cu ceapă şi câteva pahare de vin fiert, ne-au făcut să adormim visând că Picasicăi îi vor creşte aripi şi la întoarcere vom fâlfâi în cercuri mari pe deasupra României.

Powered by ScribeFire.