Faţă-n faţă cu potopul




- Stimaţi vecini, prieteni... concetăţeni! V-am convocat pe fiecare separat ca persoane şi pe toţi împreună ca şi comitet pentru că am intrat în posesia unor informaţii de foarte mare importanţă.
Noi, eu şi domniile voastre adică acest comitet naţional de luptă îndârjită împotriva exploatării zeilor şi altor divinităţi, pe scurt, CNLCZDAE al cărui preşedinte cu onoare mă prezint, Ubaldo Baldassare, aflăm, iată, din nou, iar, a cîta oară vă întreb?!?... că zeii pregătesc un nou atac. De când au înfiinţat patronatul divin aceste odioase creaturi nu pregetă o clipă să întocmească întortocheate scenarii prin care să ne extermine...
- Să ne ce?
- Să ne ia darul cel mai preţios adică, viaţa.
- Să-l ia, taică, de ce să nu-l ia ? Eu unul m-am săturat. Scoală-te, ia capra, du capra, paşte capra, adu capra, culcă-te la loc. Iar scoală-te, ia capra...
- Vedeţi? Se ocupă zeii de bătrânii noştri? Le pasă zeilor că acest bătrân la vârsta venerabilă pe care o are trebuie să pască şi acum capra? Câţi ani ai dumneata, Necondimin?
- Ei da’, cine i-ar putea număra, taică. Ultimul dinozaur a murit în faţa mea şi pot să jur că a avut o bătrâneţe fericită.
- Vorbim deci de cel puţin o mie de ani. O mie de ani în care eşti obligat să vezi acelaşi soare, aceeaşi lună, aceeaşi capră! Terifiant! Unde sunt programele de stimulare, de integrare a bătrânilor, unde e răsplata lor după o viaţă de muncă? Cine stă de vorbă cu bătrânii noştri? Cine l-a întrebat vreodată, taică Necondimin şi cum era pe vremea dumitale?
- Ehei, pe vremea mea...
-Nu acum, cetăţene Necondimin, nu acum, te rog! Iată, stimaţilor, acest bătrân este un punct nevralgic în societatea noastră...
- Ce fel de punct, taică?
- Care doare, adică.
- Peste tot mă doare, taică, peste tot. Când plouă...
- Nu acum, cetăţene Necondimin... Revenind la problemele cu adevărat importante. Avem informaţii că Utnapiştim, prietenul şi vecinul nostru, membru de vază al organizaţiei locale, Pişta al nostru, domnilor, e pe cale să ne trădeze într-un mod mârşav şi total neaşteptat. Sursa noastră, soţia dumnealui a descoperit că de la o vreme, Pişta vorbeşte în somn cu o divinitate suspusă ba aş putea spune chiar foarte suspusă care îi transmite toate procesele verbale de la întrunirile patronatului divin.
Din aceste procese am aflat că zeii sunt foarte contrariaţi. Nici molima, nici seceta n-au reuşit să ne împuţineze decît nesemnificativ. Cică suntem certăreţi, cârcotaşi, nemulţumiţi, gălăgioşi ... dar vă întreb eu, cum am putea fi altfel decât după chipul şi asemănarea lor, nu-i aşa?
-Aşa-i!
- Bun! Acum au pus la cale un potop. Şapte zile şi şapte nopţi ploile, fulgerele şi trăsnetele se vor abate asupra noastră cu scopul precis de a ne ineca până la ultimul, adică până la Pişta care se pare că e mai moţat.
- De ce vor să ne omoare? Că eu asta nu pricep..
- E o întrebare interesantă, dragul meu, cu multe implicaţii filozofice destul de dificil de abordat. În primul rînd aceşti dictatori sunt adepţii principiului: „Eu v-am făcut, eu vă omor”, principiu care dă adevarată valoare a limitării lor ideologice. În al doilea rând pentru că se simt ameninţaţi numeric. Rata natalităţii în rândul oamenilor este net superioară celei divine. Interesant este că ei nici nu realizează că noi nu avem nicio vină. Ei au creat organul noi am dezvoltat funcţia, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Ce-i drept ar fi foarte bine ca şi funcţia să dezvolte organul, dragă Ubaldo, nu-i aşa? Ha, ha, ha!
- Aşa-i, aşa-i!
- Să lăsăm elucubraţiile cu tentă sexuală. Nu e momentul să cădem în derizoriu, nu e momentul să ne rătăcim.
- Capra mea ştie drumul, nu ne rătăcim. Odată eram...
- Nu acum, cetăţene Nicodimin. Deci, revenind. Ce facem oameni buni, cum acţionăm în faţa acestei noi ameninţări a patronatului divin, ce facem noi, oamenii, în faţa potopului?
- Să-l omorâm pe Pişta!
- Ba pe nevastă-sa!
- Dăm foc satului!
- Otrăvim fântânile!
- Punem capcane!
- Luptăm până la unu’!
- Da-da, să lupte numai unu’!
- Murim ca nişte eroi!
- Emigrăm!
- E...mi... ce facem?
- E-mi- grăm, stimaţi cetăţeni! Plecăm, fugim, ne mutăm adică!
- Unde? Cum?
- Construim o barcă mare, ne suim în ea şi plecăm dincolo de capătul lumii.
- Păi de ce? I-o zvârlitură de băţ până-capătul lumii, ajungem şi-not...
- Dincolo, am spus, stimaţilor, dincolo! Să avem curajul să depăşim limitele, capetele.
- Hehe, dacă eu trec de capetele scării cad jos din pod, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- E absolut logic că voi cădea şi de pe lume, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Stimaţilor, lumea nu e cât o vedem noi, e mult mai mare...
- De unde ştii? Ai fost tu, Ubaldo?
- N-am fost dar am calculat.
- Şi?
- Şi cred că lumea e foarte mare... noi cunoaştem doar o bucăţică. Sunt cu siguranţă şi alte popoare, alte ţărmuri...
- Stimate Ubaldo ţi-o spun în calitate de prieten aceste calcule îţi pot dăuna. Fii realist! Nu e nimeni dispus să te urmeze până la capătul lumii, cu atât mai puţin dincolo. Oameni buni, nu-i aşa?
- Aşa-i!
- Mai mult, în calitate de vicepreşedinte al acestui comitet propun mutarea şedinţei într-o atmosferă puţin mai relaxată. Să mergem, dragilor, în stufăriş să-l vizităm pe Arabaldo. Am văzut că a pus şi scăunele, orzoaica e rece, soluţiile bune vor apărea imediat, nu-i aşa?
- Asa-i, aşa-i! Să mergem!
- Stimaţilor! Stimaţilor! Nu plecaţi, vă rog! Problema e foarte serioasă! Ascultaţi-mă! Nu putem lăsa perpetuarea speciei umane pe mâinile tremurânde ale lui Pişta! Credeţi-mă, sunt un vizionar, lumea nu are capete!
- Eu te cred, taică, te cred. Odată, bunica caprei ăsteia de o ţin acu’ a plecat exact prin capătul lumii şi nu s-a mai întors...
- Nu acum, cetăţene Nicodimin... mai ştii, poate a mâncat-o vreo jivină.
- N-a mâncat-o, c-aş fi simţit, trăieşte şi-acu, ştiu sigur. Şi-a luat lumea-n cap şi dusă a fost, capra mea ştie...
Şedinţa comitetului a ţinut mai bine de o săptămână. De când lumea, se pare, bărbaţii au pus interesele obştei înaintea celor personale.
Degeaba au trimis femeile vorbă, degeaba s-a întunecat cerul, degeaba s-a cutremurat pământul.
Zeii însă au urmărit cu sufletul la gură partida Utnapiştim versus Potopul. Pariurile au atins cote ameninţătoare chiar şi pentru limita de înalt a văzduhului.
Se spune că mulţi zei au rămas atunci doar cu norul dintre picioare. Atitudinea oarecum verticală, preponderent orizontală a lui Utnapiştim, n-a lăsat loc de interpretări.
Au trebuit să-l declare învingător la puncte dăruindu-i drept premiu nemurirea, animalele şi nevasta. Başca reputaţia de om serios pe care omenirea se putea sprijini cu nădejde, nu-i aşa?


Comentarii

  1. Da, si mie mi s-a parut ca zeii isi cam bat joc de oameni, dar am impresia ca s-au pacalit si ei cu doua probleme, femeia si evreul. Ultima strategie de combatere a acestor probleme este sa le victimizeze, ceea ce le da aerul de zei seriosi. Capcana mortala. Doar astia doi sunt in stare sa sacrifice fara sa isi traiasca beneficiile. Ceea ce le revendica statutul de zeitati. Concurenta mare, disputa, oamenii sunt din ce in ce mai fierbinti in ultima vreme, nici sa inghiti in sec nu-ti merge, avem o solutie: unicitatea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi da, tu cam ai dreptate, numai că pot paria, omul e în stare să vrea să inventeze grade de comparaţie pentru "unic".
    De capră n-ai zis nimic. Eu tot mă întreb unde ar merge încadrată. E o problemă, o soluţie sau pur şi simplu un ţap ispăşitor?

    RăspundețiȘtergere
  3. Şi eu mă bucur, şi-ţi mulţumesc pentru răbdare şi zâmbet!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Shi- Xiang- Xia

Concursul leusteanului de diasporă - “Ba, al meu e mai frumos”