Scaietisme

Un studiu recent a scos la iveală că 81% din noi a scris deja o carte ori simte că înlăuntrul său o carte se zbate să iasă la suprafaţă. Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic dar cum eu sunt modestă n-adaug decât jumătate procent la partea scriitoricească deşi în mine se zbat şi se dau cu capul de pereţi o mulţime de cărţi. O scădere simplă ne ajută să aflăm că pe 19 % cade măgăreaţa să citească tot ce scriu cei mulţi deştepţi şi talentaţi, o scădere insinuată într-o ecuaţie, unde ar intra cât să iasă analfabeţii şi alte soiuri lipsite de gena cititului, reduce cititorii la jumate din procentele de mai sus. Acum de când fiecare dansează cu blogul dumnealui, treaba se complică şi mai rău: de scris, scrie toată lumea, de citit, nu se oboseşte nimeni dacă textul e mai lung decât eticheta de pe brânza topită. Căci eu am cugetat îndelung la toate astea, n-am fost la pescuit de  icre,cum greşit ar putea crede cineva, mai ales dupa ce-am citit un interviu al lui Toni Morrison care ...

Familia Cirlan anunţă cu mare bucurie că după patru ani de lipsă, după patru ani de aşteptare, de nelinişte, de speranţă, de gândire pozitivă, rugăciuni, povestiri zen, respiraţie Tai ci, Lai li şi I- cre nu-s, a descoperit într-un macrou cu ochi transparenţi (de fapt, în doi dar nu-mi place pluralul macroi de la macrou) nişte ouă de macroi(n-am încotro, bag pluralul) pe care cu ajutorul mixerului şi a bucuriei noastre fără hotar, le vom transforma în nişte icre de crap cu ceapă, din care vom degusta cu linguroiul, mâine de sărbătoarea care este şi anume Bunavestire, pentru sănătatea oaselor noastre şi în sănătatea oaselor dumneavostră. Deci, cine pofteşte ca noi, ca noi să găsească. Poftă bună!

Măi, domnule, cum îţi permiţi  să-mi spui că browserul meu e  demodat? Ce ştii dumneata dacă eu pot sau nu să-mi permit un browser mai nou? Poate e o amintire de familie, poate mi l-a lăsat bunica împreună cu şosetele de lână, poate îmi dă un sentiment de stabilitate, poate mă face să mă simt mai degrabă înaltă decât lată. Nu ţi-a trecut prin cap că  site-ul tău  e aşa de urât că oricare browser se ruşinează să-l deschidă? Numai că noi, noi, ăştia cu browsere mai vechi suntem prea educaţi să-ţi spunem chestia asta de la obraz aşa cum ai merita...  de la obraz să-ţi fie, na, poftim!

După ce a privit, în soare, fotografiile: profil, faţă şi feliuţe-feliuţe ale coloanei mele, fără urmă de emoţie în glas, doctorul a declarat: - Signora, lei è consumata! (Doamnă sunteţi consumată!) M-am simţit ca o baterie lovită în mândria ei de Duracell, ca o bere uitată la soare, ca o dramă cu final incert, ca o eclipsă acoperită de nori, ca o soprană lovită de laringită în pauza dintre acte. Ştie cineva un centru de încărcat oameni?

- Nea Costicăăă, bre, nea Costică, ţip de pe geam, dând din mâini ca unul care parchează avioane. Nea Costică îi zice cu foc din "La vie en rose" şi nu mă aude. Aştept răbdătoare pasajul următor încercând să chitesc cutia de carton de la picioarele lui. Nu nimeresc decât la a doua tentativă de doi euro şi nicidecum la picioare ci direct în scăfârlia lui nea Costică. Dau să mă ascund repejor dar ochiul vigilent al interpretului brunet mă reperează cu onoare cu tot.   - Grazie, signorina-n bafta ta să hie că erai să-mi spargi capu', mârâie prietenos pe după acordeon. Norocul meu că nenea nu pune la inimă cucuiele de metal. - Nea Costică, prind eu curaj, poţi să o cânţi pe aia cu "E ziua ta, mămicoo... la- la-la la la rilala - Ei, ete, o româncă de-a mea, păi zi aşa, bre, mânc-aţi-aş ochii tăi... păi se poate, îţi cânt ce vrei tu, bani să iasă. Şi, nea Costică bagă la înaintare inclusiv  vocea niţel dogită pe culmile Carpaţilor româneşti fără ...

În hotelul în care lucrez s-a cazat un personaj foarte personaj, nu-i dau numele că după aia se caută pe google şi se prinde c-am călcat în privaciul dumnealui. Da' pot să vi-l arăt: Te-ai aştepta să traverseze holurile şi să privească lumea din spatele unor ochelari fumurii, plin de importanţă, dar aş! ţi-ai găsit! e un tip foarte de treaba. La fiecare mişcare pe care o aude pe hol iese cu un prosopel micuţ, cel mai micuţ( cred că l-a adus de acasă, hotelul n-are prosoape atât de micuţe) iese, cum spuneam şi cere ceai de muşeţel, cafea, sare, prosoape, creme, ziare, lapte de măgăriţă şi ceapă din grădina zmeului. Apoi, clipind des cu ochiul stâng, îşi cere scuze că a ieşit, aşa, în prosopel. Noi vrem să-i cerem scuze că nu suntem în prosopel dar Patrizia îmi dă un dupac delicat peste şale. Ea nu-l suportă, zice că se dă frumos. Ce vorbă e asta? E frumuşel cu adevărat dar o s-o iert, are câte-un început de  cataractă la fiecare ochi. Cine a văzut Elisa di Rivombrosa şti...

Cu un carnaval ca cel veneţian care se întinde pe aproape două săptămâni e foarte dificil să spui că ai fost la carnaval. Poţi spune că ai participat la una din manifestări căci sunt zeci, poate sute, distribuite în diverse puncte-punctişoare ale oraşului plutitor. Ba scenete de teatru, ba grupuleţe care vin conduse scenografic pe căi mai puţin bătătorite, ba caşti gura la fâţâiala simandicoasă a măştilor care bat din evantai chiar şi la minus 5 grade, ba ciuleşti urechea la un concert peste care dai din întâmplare... ba câte şi mai câte. Să facem un exerciţiu, să intrăm în poveste. Închipuie-ţi că trăieşti în Veneţia, e  seară, ai terminat munca, ai terminat de făcut cumpărăturile, le-ai târâit pe: zbang-zdrang-poc cele o mie de scări de pe cele măcar cinci poduri pe care trebuie să le treci, ţi-au mai rămas cele patruzeci de pe scara blocului, ajungi, eşti în sfârşit acasă, respiri repede de trei-patru ori,  dărâmi jumătate din mobilă până reuşeşti să-ţi pui costumul de con...