10 iulie 2010

Aveţi nevoie de-un tambur?

Au mai rămas doar câteva zile până când başbuzicul mic va face 13 ani.
Am fost anunţaţi oficial că-şi doreşte o chitară mai chitară decât cele trei depăşite, vezi bine, de abilităţile dumnealuiului, mânca-l-ar mama de deştept, scuipă-l, să nu mi-l deochi care cumva!
 Cum pasiunea başbuzicului se intersectează central cu pasiunea de-o viaţă a jupânului, ne căţărăm în Picasică avântându-ne curajoşi spre primul magazin de instrumente muzicale întins pe două etaje.
Şi dă-i şi luptă, unul pe  frontul de est, altul pe cel de vizavi, îşi trec chitarele pe sub mână mângâindu-le când pe fund, când pe gât, când pe subsuori, aia e albă, ailaltă e neagră, asta sună cristalin, ailaltă sună piţigăiat, aia-i doagă, aia-i făcută în China, ailaltă în Coreea(garanţia saltului calitativ, se pare).
Eu, bineînţeles că, aş putea să-mi dau cu părerea doar despre cele care mi s-ar asorta la poşetă.
Gibson, Ibanez, Fender, Taylor, Yamaha mie niciunul din numele astea, nu-mi spun nimic jupânul şi başbuzicul însă le pronunţă cu atâta pioşenie încât mă simt de-a dreptul înduioşată.
Fac amândoi mătănii în faţa unei chitare de-un galben-scorojit care costă nici mai mult nici mai puţin decât 4000 de euro,  da' numa' pentru că e veche, face jupânul plescăind din buze.
Mda, fac şi eu prefăcându-mă că înţeleg.
A trecut o oră şi suntem în acelaşi punct sau poate cîţiva centimentri mai spre stânga.
Tocurile mi s-au înşurubat deja în călcâie, încerc să ochesc un scăunel unde să-mi transfer greutatea.
 Într-un colţ, taburete câte vrei, mai mici mai mari şi fie vorba între noi, în capul meu deja asortasem chitara cu două taburete suficient să mă încadrez în trendul african al anului.
N-apuc să apreciez cum trebuie moliciunea şi elasticitatea taburetului cu pricina că pârâitul şi zbierătul vânzătorului, simultane fiind ele, îmi ridică părul în cap- efect instant precum  supele la plic.

Cum nu mă pricep să creez momente tensionate(altfel aş fi scris deja două romane poliţiste şi două de aventuri) o să vă spun repede că taburetele cu pricina era de fapt un tambur muzical, făcut  de mână, andmade  (italienii refuză să-l pronunţe pe "h", indiferent de gravitatea situaţiei), aşa încât cel pe care-l găurisem costa nici mai mult nici mai puţin decât 600 de euro.

Vânzătorul analizând daunele ne-a întrebat dacă nu cumva avem  genul ăla de asigurare care ar putea să acopere oalele sparte prin magazine, cum nici măcar n-auzisem de aşa găselniţă a trebuit să răspundem la următoarea: numerar sau carte de credit.

Jupânul cu buzele strânse buchiseşte tamburul în portabagaj eu încerc să-i distrag atenţia cu: măi, ce cald e afară şi auzi, da' tu ştiai de asigurarea aia ce mişto ar fi fost s-o fi avut, nuuu? şi tot apăs pe "nuuuu" doar- doar voi obţine vreo reacţie măcar cât să mă asigur că n-o să-l lovească apoplexia în timp ce conduce.
 Pentru asigurarea aia sunt sigur că-ţi cer coeficientul de inteligenţă, răspunde într-un sfârşit la stimuli mârâind printre dinţi.
Bine-bine, asta e de bine, zău...
Nu mi-a mai rămas decât să-i explic başbuzicului faza cu Dumnezeu şi limonada, socoteala din târg şi cea de-acasă şi alte pilde menite să-i menţină ţanţoş optimismul.
Apropo, ştiţi pe cineva care caută un tambur?

9 comentarii :

  1. fiul tau àl mare :))11 iulie 2010, 13:49

    ce tare esti bai mami :P :)) un pup mare de la alex :* hehehe

    RăspundețiȘtergere
  2. :))
    Asteapta tu nitelus pana cand m-oi pune pe povestit de bombeul nitel coscovit al Picasicai!
    Cand vii acasa?

    RăspundețiȘtergere
  3. La noi nu platesti oalele sparte in magazine. Din contra se bucura sa nu-i dai tu in judecata. Da de ce-ai mutat blogul? Te-am tot cautat click-click :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Păi tot eu să-i dau în judecată după ce m-am suit călare pe tamburul lor?
    Nici eu nu ştiu bine de ce mă tot bâţai aşa, îmi pare rău de clickăieli multiple, nu mai fac :))

    RăspundețiȘtergere
  5. E vina magazinului, clar. Seamana cu un scaun si deci il pun intentionat sa-l plateasca obositii. Eu chiar as cere despagubiri medicale, inventezi tu ceva ... te doare partea posterioara sau capul, etc
    Pe de alta parte ai o toba africana si poate inveti sa cinti. E un film artistic despre asta, o s-o intreb pe Iris titlul.

    RăspundețiȘtergere
  6. :))
    Tii, unde mai pui sentimentul de vinovatie care mi l-au indus, ca daca stam sa ne gandim in picioare si nu pe tamburel, daunele psihice is mai grave ca alea fizice, nu?
    Toba am maritat-o deja dar tu da-mi numele filmului sa stiu ce-am pierdut!

    RăspundețiȘtergere
  7. L-am gasit.
    The Visitor (2007)
    In Connecticut, the widower and lonely Professor Walter Vale has a boring life. He teaches only one class at the local college and is trying to learn how to play the piano, despite not having the necessary musical talent. Walter is assigned to attend a conference about Global Policy and Development at the New York University, where he is to give a lecture about a paper that he is coauthor on. When he arrives at his apartment in New York, he finds Tarek Khalil, a syrian musician, and Zainab, a Senegalese street vendor living there. He sympathizes with the situation of the illegal immigrants and invites the couple to stay with him. Tarek invites him to go to his gig in the Jules Live Jazz and Walter is fascinated with his African drum. Tarek offers to teach Walter to play the drum. However, after an incident in the subway, Tarek is arrested by the police and sent to a detention center of immigrants. Walter hires a lawyer to defend Tarek and out of the blue, Tarek's mother Mouna appears at Walter's apartment from Michigan. He invites her to stay in Tarek's room and while trying to release Tarek, Walter and Mouna get close to each other and he finds a reason to live an exciting life again. Written by Claudio Carvalho, Rio de Janeiro, Brazil

    RăspundețiȘtergere
  8. Mmm... suna interesant, voi incerca sa-l gasesc. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere