05 aprilie 2010

Avem nevoie de ritualuri?


Dacă m-aş fi întrebat asta, atunci când locuiam în România, strivită oarecum de oboseala preparati­velor, aş fi răspuns nu, nu avem nevoie de ritualuri, de tradiţii. Acum, după şase ani de când locuiesc în Italia, unde toate tradiţiile fără finalitate economică sau turistică au dispărut, răspund diferit.
În primul an, ajunsă aici, priveam nedumerită cum Paştele sau Crăciunul, nu provoacă scuturat de covoare, şters de geamuri, agitaţia aceea maniacală care se declanşează acasă în apropierea sărbăto­rilor.
Mi-am zis, bă, uite ce oameni deştepţi, intră odihniţi în sărbătoare, ia să luăm aminte şi să-nvăţăm, pescuiesc cu jupânul doi cozonaci din supermarket, un ou de ciocolată uriaş, o tăviţă cu pulpe de pui şi gata. A fost cea mai tristă zi de Paşte. Am încercat, inutil, s-o resuscităm cu două ouă mâzgălite cu carioca.

DA, ritualurile, tradiţiile trebuie păstrate.
În primul rând, pentru că sunt punctele de reper ale memoriei afective. Ritualul spălatului pe faţă cu apa în care se scaldă dodoloaţe ouăle roşii, în duminica Paştelui, mă face să îmbrăţişez cu ochi umezi imaginea bunicii.

E acolo, cu mâinile afundate în pestelcă, zâmbind duios frene­ziei cu care eu şi soră-mea încercăm să ajungem la bănuţii lucitori de pe fundul cănii.
Ritualurile deschid poarta spre tărâmul magic al copilăriei.

Anul acesta, prietenul lui Rareş, Federico, se nimereşte în vizită la noi, la descântatul cozonacului. Îl văd cum mă urmăreşte, la început, pe furiş, curiozitatea anulează timiditatea, îşi trage un scaun şi se aşează liniştit, la celălalt colţ al mesei. Rareş e dispus să împartă cu el micile sarcini cu care îmi place să-l implic în prepararea cozonacului, Federico preia serios frecatul gălbenuşurilor.

Termin de frământat şi-i trag pe amândoi de moţ, pentru buna creşterea a ghimboţului de aluat. Mă priveşte ni­ţel neîncrezător dar acceptă.
Peste o oră, când îi arăt aluatul crescut încă o dată ca volum, îi văd ochişorii lucind de bucurie.
Să vă explic cu câtă poftă a mâncat prima felie aburindă?

Mi-ar fi plăcut să-i pun şi lui, un ou, în cana cu care-mi întâmpin băieţii, în duminica Paştelui, să-i ofer alternativa caldă, familiară, ouălor impersonale de ciocolată dar ştiu că are nevoie să găsească asta, în propria familie.
Iată, de ce nu voi renunţa să recreez repere afective zilelor; mici firimituri de pâine pe drumul spre casă, a elefanţilor tineri. :).

5 comentarii :

  1. Auzi, acu' mi-am dat seama: noi anu' asta am pus niste monezi de euro in cana cu apa si oua rosii. E nasol ?

    RăspundețiȘtergere
  2. Euro ai pus, euro vei scoate, asta e profeţia :)! Nemaipunând la socoteală bujorii din obraji...
    Bine te-am regăsit, Marius!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma bucur sa te citesc si pe aici!

    RăspundețiȘtergere
  4. Bine ai venit, Manuela, multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  5. [...] This post was mentioned on Twitter by Marius Lupu. Marius Lupu said: Avem nevoie de ritualuri? - http://sl.ly/c427a (via @scaietina) [...]

    RăspundețiȘtergere