Mama cuiva

Dacă apuci să fii mamă chiar şi o singură dată, rămâi cu instinctul matern activat pentru totdeauna. Îl mai bagi tu pe avarie cât se duc başbuzicii pe la casele lor dar asta nu înseamnă că nu ştii imediat când un puiuţ, de oricare rasă o fi el, a rămas singur prin boscheţi.

Aşa că, ieri, când m-am întors acasă un piuit suspect ca tonalitate, mi-a zgândărit instinctul despre care spuneam. Dă-i şi caută, dă-i şi te uită, într-un sfârşit, găsesc un prichindel maro care ţipa disperat. L-am păzit din ochi vreo  trei ore bune, sperând că, aşa cum l-am auzit eu de după termopane o să-l audă şi  rătăcită de maică-sa, dar ţi-ai găsit! 

Ştiam că puişorii trebuie lăsaţi  în locul în care îi găseşti dar cum era deja noapte am considerat că o să aibă mai multe şanse dacă îl iau în casă.

I-am făcut culcuş într-o cutiuţă de carton şi-ntr-un târziu a  adormit cuminţel.

Dimineaţă, chiar, foarte de dimineaţă aud un strigăt disperat pe care fara sa stiu cum, l-am identificat, era o mamă, fix, sub fereastra mea.
Mă scol buimăcită căci între timp uitasem că am şi un penat printre blănoşi deschid fereastra şi văd o pasăre micuţă maro pe acoperişul garajului care vocifera de mama focului.

- Ce ai, soro? În loc să zici, mulţumesc, că l-am ţinut la căldură, mă cerţi?

Dar ea, nimic, dă-i şi dă-i, mi-a tras o papară să o ţin minte.

Fără să mai comentez, se spune că aduce ghinion să te cerţi cu o mierlă mai ales dacă stai cu puiul ei în sân când o faci, am coborât repejor în curte şi am lăsat gălăgiosul de unde l-am luat.

 Nu i-am mai urmărit dacă l-o fi tras  maica-sa de urechi, dacă l-a luat cu duhul blândeţii că or avea şi ei instituţiile lor să se sesizeze, la o adică.