17 decembrie 2017

Orvieto, mon amour


Ce zi, ce zi! Sunt atât de plină de întâmplări şi frumos încât am doar două alegeri: ori încep să turui ca o moară stricată, ori tac despre ziua asta pentru totdeauna. Cum nu ştiu să tac, încerc să povestesc. E drept că nu prea  ştiu nici să povestesc dar tot e mai uşor decât să tac.
Chiar daca in grabă şi de pe gemuleţul maşinii, energia miraculoasă a Toscanei îţi picură pe dinăuntru precum mierea pe mustaţa ursului.
 E jumătatea lui decembrie şi dealurile line încă îşi permit să păstreze culoarea roşcată de toamnă tihnită de parcă sunt pe cale să abolească desfrunzirea. Peteci mari de iarbă verde- adolescent amestecă culorile într-o nebunie care răstoarnă simţurile.
Timp de-o poză agăţată într-un măslin de benzinărie că hop! am şi trecut în Umbria.


Altă energie, altă poveste, altă frumuseţe!
Hotărâsem să nu-mi obosesc jupânul prea tare şi să “rup” drumul spre Napoli, în două etape şi cu degetul pe jumatatea hărţilor googloase am găsit un orăşel al cărui principal punct de atracţie părea să fie domul, unul din cele mai vechi di Europa. Aveam să descopăr însă în Orvieto, orăşelul pe care îl alesesem la întâmplare o adevărată bijuterie.
Căţărat pe o culme înaltă de tuf vulcanic, oraşul  veghează semeţ asupra văii încă din evul mediu. Datorită amplasării la înălţime a deţinut controlul asupra drumurilor comerciale dintre Roma şi Florenţa.
Strada care duce în centrul oraşului dă cu adrenalina de pereţi. Numai prăpăstii şi curbe fără vizibilitate. Şi jupânul şi navigatorul râdeau în barbă, na, aşa-ţi trebuie tu ai proiectat vacanţa nu mieuna.
Nu miaun, trag aer în piept, eu în vacanţa asta am decis, mă arunc cu capul înainte! Unde mi-e frica mai mare acolo o să mă duc, nu mai am timp de sclifoseli, viaţa-i drept înainte!
De cum am coborât din maşină am rămas cu gura deschisă de uimire şi încântare şi nu am mai închis-o decât rar şi de cele mai multe ori doar să mestec câte ceva.

Cazarea luată tot cam aşa, cu degetul pe google s-a dovedit a fi mai mult decât faină.
O să trec aici şi adresa: Casa Corsica, via Corsica nr.5, ar putea fi de folos cuiva. Cu doar 75 de euro pentru patru persoane, am avut la dispoziţie o casă întreagă de fapt, elegantă, confortabilă, la doar câţiva paşi de toate locurile de interes şi ce e mai important cu parcare gratuită, amănunt deloc de  neglijat într-un oraş poziţionat în  felul acesta.

După ce ne-am aranjat bagajele am luat oraşul la picior, cu nerăbdare.
Pentru o privelişte panoramică, mai cu trei of-uri şi patru văleuri, am urcat cele 250 de trepte ale Torre del Moro (Turnul maurului) şi de la 47 de metri de înălţime ne-am rostogolit ochii peste dantelăriile Orvietului.


Putul vazut de pe zidurile cetaţii
Amfiteatru
Domul, vedere din turn

Oraşul şi locuitorii săi par opriţi într-o buclă temporală, aici, n-au pătruns încă chinezăriile, prostul gust, kitchurile. Vitrinele sunt aranjate cu dragoste, în spatele obiectelor artizanale se iţesc meşterii la treabă. O doamnă elegantă  ţese la război, un domn cu părul prins în codiţă meşeşugeşte la roată olarului, un tânăr spătos care ciopleşte în lemn de măslin, modern şi tradiţional în acelaşi timp, o infuzie de frumos şi preaplin.

La corte dei miracoli







Am intrat la să ne luăm “un panino al volo” adică un sendviş pe fugă şi ne-am ales cu nişte panini atât de mari că orice “volo” ulterior era clar scos din discuţie.
Ultimul rând de pe tăbliţă: "Qui trippa no tripadvisor" (Aici găsiţi  burtă de vacă, nu tripadvisor) e, de fapt, un joc de cuvinte care încearcă să amendeze evaluările de pe Tripadvisor(site de călătorii unde există posibilitatea să adaugi note , impresii şi recenzii despre locurile vizitate)
Avem di tăti
Tripadvisor şi burta de vacă
Reţetar străvechi

A treia fotografie de mai sus este, în fapt, un valoros index de reţete pentru diverse afecţiuni, jupânul a ţinut morţiş să-l avem la îndemână, iaca:
Anemia se tratează cu 4 pahare de Barbaresco
Arteroscleroza pentru că nu e o boală prea serioasă trece cu doar un pahar de Muscat
Bronşita trece de obicei cu două pahare de vin Brulè(vin fiert),
Demenţa senilă e oarecum mai nobilă ca afecţiune aşa că, doar trei pahare de Barbera d'Alba îi mai dau de cap sau în cap mai bine zis
Febra nu trece cu păhărelul, o sticlă de Bonarda o scade destul de rapid.
Hipertensiunea e ţinută în frâu cu două păhărele de Arneis
Menopauza şi andropauza beneficiază de acelaşi tratament fiind cam pe acelaşi palier, trei pahare de şampanie şi e ca şi cum nici nu ai intrat, nici n-ai ieşit din ele
Refluxul gastroesofagian trece imediat cu două păhărele de Dolcetto
Sughiţul e o afecţiune antipatică trece numai cu patru pahare de Gewürztraminer  
Nefericirea în dragoste se tratează cu o sticla de Sangiovese.

Mai rău e dacă ai ghinion şi suferi de mai multe boli. Vă daţi seama, unui anemic hipertensiv cu bronşită şi febră, ajuns la andropauză sughiţând orice nefericire în dragoste ar putea să îi fie fatală.
Noi am fost mai norocoşi ne simţeam toţi bine, doar  jupânul încerca să ne convingă că e anemic de când se ştie. Căutând noi remediul cu pricina am dat peste o degustare de  produse de cofetărie acompaniată de un vin numit Falesco, care părea să dea rezultate îmbujurătoare la anemia jupânului.
Degustarea a fost exact aşa cum se vede:

Dulciuri de poveste

Cu glicemia la cote ameţitoare m-am trezit că-i fac ochi dulci lui Pinochio:

Vrei să vii cu mine?


în timp ce Crăciuniţa tocmai îl lăsase pe  Moş Crăciun în  în izmene:

Şi rufele lui Moş Craciun se spală tot în familie



Ne-am plimbat pe buza cetăţii, descoperind cu încântare colţuri pline de farmec chiar şi aşa, pe întuneric.



Printre ele şi un restaurant amplasat într-o locaţie inedită, o  cavernă în care cândva funcţionase  un atelier de făcut funii : “Le grotte del funaro”,  Grotele funarului. Mai multe fotografii,: Aici


Dacă aveţi ocazia să ajungeţi la Orvieto, vă recomand câlduros să nu-l rataţi.
Farmecul locaţiei se combină minunat cu măiestria bucătarului, risotto-ul meu ”alla zucca gialla, taleggio e tartufo”, m-a emoţionat până la lacrimi.

O să amintesc în treacăt doar despre  atracţiile cele mai cunoscute, despre care internetul abundă în informaţii:
- Domul din Orvieto- adevărată bijuterie arhitectonică mediavală, chiar şi numai pentru acesta şi ar trebui să treceţi locul ăsta minunat pe lista cu locuri care merită vizitate

La umbra Domului din Orvieto


- Puţul San Patrizio- Pozzo di San Patrizio- a fost construit de  Antonio da Sangallo il Giovane din ordinul Papei Clement al VII lea, refugiat la Orvieto, in timpul jafului Romei din 1527.
E o capodoperă inginerească, un cilindru adânc 54 de metri cu un diametru de 13 metri care ajunge până la stratul acvifer. Intrarea şi ieşirea din puţ se face cu ajutorul unor rampe de scări elicoidale(248 de trepte)cu sens unic, complet autonome, două căi de acces complet diferite, de-a lungul cărora sunt săpate în pereţii de piatră,  70 de ferestre mari, pentru a patrunde lumina. Bifez aici, o altă probă de curaj pentru mine(54 metri sub pământ), fără “dacă” şi nici măcar un  “parcă”.

Puţul San Patrizio. De sus în jos
De jos în sus
Ieşirea din puţ

A doua zi dimineaţă, ne-am desprins greu din locul ăsta binecuvântat şi ne-am continuat drumul spre Napoli, despre care probabil că o să ajung să povestesc, odată şi-odată...


13 decembrie 2015

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu