21 septembrie 2017

Dunkirk - planeta Cinema

E mult de când nu am mai fost la cinema, pentru că, nu-i aşa, în epoca Netflix e mult mai comod să te uiţi la filme culcuşit  lângă patrupedul pufăcios din dotare. Poţi să pui pauză, poţi să sari în cap din stând pe loc, poţi să dai înainte, înapoi, să te răzgândeşti, să vezi filme pe jumătate, să vezi seriale cu câte şapte sezoane, cap-coadă în timp ce calci rufe, pregăteşti mâncare sau tunzi copilul
Dar în spatele a tot ce ai putea să faci de acasă, lipseşte freamătul mic înainte să înceapă filmul, entuziasmul de după, într-un cuvânt, emoţia.
 Aseară am reuşit să-mi conving jupănul că e foarte important să regăsim tocmai emoţia asta şi ca să am mai multe şanse cu ‘mnealuiul am ales un film de război, Dunkirk.
În regia lui Chris Nolan, filmul e bazat pe o întâmplare petrecută în al doilea război mondial, când  trupele engleze şi franceze rămân blocate pe plaja din  Dunkirk.

Nu vă aşteptaţi să vedeţi cum zboară sângele cu încetinitorul şi nici traiectorii de glonţ care intră şi ies din diverse corpuri, nu e acel gen de peliculă.

 Filmul e plin de imagini puternice, de simboluri, vorbeşte, de fapt, despre prietenie, despre lupta pentru supavieţuire, despre curaj, despre sacrificiu, despre laşitate, despre frică, despre disperare.
După primul sfert de oră, pe nesimţite, aluneci înăuntru, faci parte, zgomotul îţi vibrează în stomac, simţi răceala apei, murmuri obsesiv alături de personaje: “duceţi-mă acasă!”.

Un film fără efecte speciale, pe care ar trebui să-l vedeţi la cinema. Imaginile sunt spectaculoase, sunetul şi muzica, de asemenea.
Finalul e la înălţime şi la propriu şi la figurat, camera planează peste întreaga zonă. Între cer, apă şi pământ caschetele celor rămaşi pentru totdeauna, niciunde.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu