27 septembrie 2015

Dinspre Trieste fără mânie


Te desprinzi de cuib şi-o iei de la capăt. În altă ţară, în altă limbă. Cu bune, cu rele, târâş-grăpiş, paşi noi, ritmuri diverse, fără teamă de funcţionari, de portari, de tovarăşi, începi să-ţi trăieşti normalitatea fără emfază, fără ostentaţie, fără pretenţii.
Numai că documentele expiră mai repede decât brânza topită, fiii cresc şi au nevoie de buletine, identităţi, aşa că, emoţionat, pui într-un săcuşteţ toate hârtiile din casă inclusiv chitanţele de la lumină, de fapt, laşi acasă doar fotografiile în care surâzi blând, de pe oliţă, încaleci maşina şi tapa-tam, tapa- tam, te îndrepţi spre consulatul cel mai apropiat, care e acolo pentru tine, pentru a-ţi oferi sprijinul şi serviciile de care, tu, oiţa- mioriţă rătăcită pe păşuni străine, ai neaparată nevoie.
La poartă, locul lui nea Costică e ocupat de ţâcă Giusseppe care nu ştie o boabă româneşte dar îşi face treaba ca şi portar pur-sânge românesc probabil atitudinea rămâne agăţată de fişa postului.
Sala e mare, călduroasă, luminoasă, patru ghişeuri: unu, doi, trei şi casieria, linii galbene pentru fixat privacy-ul în cuie…

Mă simt dezorientată, nu ştiu dacă  îmi permit să-mi arunc la gunoi toate temerile, rămân deci suspendată între diverse percepţii, ne-buletinatul de Rareş mă simte, mă întreabă de ce sunt ca un arc cu toate săgeţile montate, nu-i răspund, nu vreau să-l alimentez cu idei preconcepute, poate lucrurile s-au schimbat şi dincolo de ghişeu ne aşteapta o nouă specie de funcţionar românesc, caldă, amabilă, disponibilă şi înţelegătoare.
Rămân deci tăcută în spatele liniei galbene ca nu cumva să calc în privacy-ul doamnei care se îndreaptă spre ghişeu. Grijă care s-a dovedit a fi complet inutilă.
Domnul Funcţionar zbiară cu nădejde într-o cutiuţă pătrăţoasă cu fire, povestea femeii se rostogoleşte tihnit, prin sală:
- Deci soţul nu vrea să dea declaraţie pentru copil, doamnă?
- Ştiţi… nu-i copilul lui, răspunde femeia cu privirea în podea, tatăl copilului e în Rusia.
- Păi şi l-a recunoscut rusul, doamnă? Dacă da, atunci el trebuie să dea declaraţia, continuă domnul Funcţionar, privind-o de la înălţimea cutiei pătrăţoase în care continuă să vorbească apăsat. Oricum treaba e încurcată, ne explică privind scurt în sală unde noi toţi ceilalţi, implicaţi fără de voie, aşteptăm cu sufletul la gură urmarea poveştii.
Femeia îşi dă seama, ne priveşte şi ea cu coada ochiului după care părăseşte sala fără să mai rosteasca niciun cuvânt, lăsându-l pe domnul Funcţionar niţel dezorientat.
Rareş e atât de nedumerit de împrăştierea asta în patru colţuri, de datul vieţii cuiva de pământ cât să se facă ţăndări că doar nu e a noastră încât repetă ca un papagal: ” Dar cum e posibil? Dar cum e posibil?”
- Ai puţintică răbdare şi-o să vezi pe pielea ta, îi reanimez instant optimismul în timp ce ne apropiem de ghişeu trăgând anevoie paporniţa plină ochi de hârtii.
- Bună ziua, spun agăţând cel mai suav zâmbet pe care îl găsesc aşa, la înghesuială.
Domnul Funcţionar face economie de voce, nu-mi răspunde dar sprâncenele lui mă întreabă, ce vrei drăguţă?
- Avem nevoie de un document de călătorie pentru fiul nostru care a împlinit paisprezece ani şi cum nu am reuşit să i-l facem la paiş’pe ani am zis că nici acum la şai’şpe n-ar fi rău... dau frâu liber fluviului de explicaţii cu care m-am pregătit să cer iertare statului, guvernului, consulului, oricui se arată disponibil să mă asculte.
Când domnul Funcţionar mă opreşte cu un scurt gest al mâinii, înşfacând hotărât măgăoaia (de aproape reuşesc să înţeleg că e un microfon de birou smuls de pe birou) înţeleg instinctiv că problema e ca şi rezolvată, nu-mi trebuie nimic decât…
- … cerere pentru document, o procură pentru călătorie, o procură pentru buletin, una pentru cazier, una pentru certificatul de naştere… completaţi hârtiile astea, 4 copii după buletine, când vă întoarceţi plătiţi la casierie.
- Copii? Unde să mă duc după copii, nu le puteţi face dumneavoastră aici, întreb concentrată să nu pierd nicio hârtie din mormanul pe care urma să le completăm.
- A, nu, drăguţă, păi îţi dai seama că n-am mai face altceva decât copii, vedeţi prin gară mi se pare că e un xerox din ăsta.
- Şi gara unde-i continui să întreb hipnotizată de apelativul “drăguţă”.
- Imediat în vale, face semn cu mâna undeva peste capetele noastre.
- Aha, zic şi brusc am convingerea că n-o să mă rătăcesc, la Trieste totu-i în vale.
Ne repliem la măsuţa din sală, scot pixurile, sticlele de apă şi trei sendvişuri şi curajoşi începem mare completariadă.
Nu mare mi-a fost uimirea constatând că cele multe foi erau de fapt dubluri, adică pentru fiecare cerere trebuia sa completez acelaşi identic formular de două ori.
- N-ai luat şi tu un indigo, încercă timid un reproş jupânul.
- Păi dacă nu-l mai fabrică ăştia de unde să-l iau. Ultima oară când am fost în secolul dou’unu aveau alte metode sa facă copii, duble exemplare, de borderouri scrise cu creionul chimic muiat în gură nu mai ştie nimeni. Dar cred că dublurile ni le-au dat să le-avem în caz că greşim ceva, nu te îngrijora.
- Zici?
- Nu numai că zic dar sunt convinsă.
Ieşim grăbiţi să găsim gara, că nu de alta dar se apropie vertiginos ora prânzului şi noi suntem în acelaşi punct, ca acum trei ore adică în jurul cozii.
Şontâc-grăpiş, rezolvăm valea, suim dealul, facem copiiile, zâmbim frumos iar cu nea Giuseppe şi, pfui, luăm cozile de la capăt.
- Avem copiile, avem cererile, îi comunic îmbujorată mica mea victorie, funcţionarului care apare şi dispare de la ghişeu la intervale de timp neregulate, ca o lună indecisă să dea în eclipsă.
- Păi, ce e asta, doamnă, de ce n-aţi completat în dublu exemplar cererile, face încruntat spre mine.
- Pentru că m-am gândit...
- V-aţi gândit că noi suntem proşti şi vi le dăm aşa degeaba...
- Vai de mine, dimpotrivă, noi ne-am gândit că v-aţi gândit voi că noi suntem proşti  şi să le avem de rezervă...
- Ce rezervă, drăguţă, eu ţi le-am dat, mata completezi tot ce ţi-am dat, ei, drăcie, următorul!
Pe Rareş rămas cu gura cascată, incredul îl dezlipesc încetişor de pe ghişeu.
- Eu, pur şi simplu, nu înţeleg,ce se întâmplă aici, repetăîntr-una, cu voce mică.
Într-un final, când am reuşit să aliniem copiile cu cererile, cu dublurile şi cu cerinţele şi a venit momentul să plătim nicio sumă nu ar fi părut prea  mare în faţa dorinţei  de a ne vedea, în sfârşit, dincolo de porţile consulatului.
- Şi totuşi şaizeci cu şaizecişicinci şi cu alţi şaizecişicinci fac cât pensia mamei într-o lună secetoasă, bodogăne jupânul trăgând trist de colţurile portofelului.
Doamna de la casă era obosită, ofta şuierător la fiecare trei minute cât să ne prindem că e ora unu şi ea e încă acolo, în spatele ei, o altă doamnă mai tinerică, zâmbea îmbujorată calculatorului.
- Pun pariu că stă pe Facebook, îi povestesc juniorului bănuielile mele, în timp ce aşteptăm mult visatul titlu de călătorie.
- Ei, na, nu se poate, de unde ştii?
- Ai mai văzut pe cineva să zâmbească aşa la un certificat de naştere?
.............................................................................................................

Adaugire cu precizare:

Textul a fost scris în urmă cu doi ani.
Între timp, a avut loc o schimbare de consuli. Schimbare cu rezultate benefice în ceea ce priveşte comunicarea, cel puţin. Se pare că acum, dacă sunaţi la Consulatul din Trieste vi se răspunde la telefon. Eu am avut surpriza şi bucuria să primesc răspuns la un e-mail adresat consulului, în doar două ore, ceea ce nu e deloc puţin lucru.
Ne-am întors la Trieste şi anul acesta, nea Giuseppe e tot acolo, pe “drăguţă” cu microfonul smuls din birou, nu l-am zărit iar casiera obosită bănuiesc că era într-o vacanţă meritată.
Adevărata vedetă a consulatului, dragii mei, e însă fotocopiatorul care tronează în hol. Funcţionează cu monede şi vă scuteşte de luatul văii în deal, deci, ole! domnule consul, e adevărat: omul sfinţeşte locul!

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu