29 septembrie 2015

Cum am petrecut de ziua lui Norica

Dane,
Nici măcar nu e vina mea dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat. 
De vreo săptămână mi-a ieşit hernia la păscut din nou, aşa că vreau, nu vreau stau cu roţile în sus şi mă minunez cât praf s-a strâns pe paletele ventilatorului din plafon. 
Ete! Nişte paianjeni care se dau uţa prin colţuri. Unul mi-e foarte aproape de vârful nasului şi pare destul de contrariat să mă vadă acasă, aşa, în afara programului.
Mai un cortizon, mai un supozitor, timpul trece destul de încet aşa că din poziţii alambicate deschidem feisbucul să ne bucurăm de bucuria altora.
În vârful paginii hopa!Norică în faţa unui tort cu artificii, populaţia dintr-un bloc cu două etaje cântă de zor “La mulţi ani!
Hait! Privesc în josul ecranului mă uit la dată, 28 şi înţepenesc într-o poziţie oarecum opusă  herniei din dotare. E ziua lui Norică, e deja ora zece şi eu nu i-am spus la mulţi ani. De neiertat, sunt de neiertat. Mai ales că, de obicei, îmi aduc aminte măcar cu o zi înainte şi are la pachet o zi de gândit zâmbit anticipat.
Închid feisbucul şi amărâtă mă repliez să îi transmit gândurile mele bune chiar dacă în întârziere, asta e, o fi vina cortizonului, cine mai ştie.
Zis şi făcut.
Dacă, Norică n-ar fi fost atât de elegant şi mi-ar fi zis în faţă: “Hăbăuco, nu e ziua mea, suntem în 28 dar în septembrie, lasă sorcova jos”, probabil nu s-ar fi întâmplat şi continuarea. El, nu, că mulţumesc, că mă îmbrăţişează, un gentelman desăvârşit, aşa cum îl ştiţi.
De aia zic şi menţin. E numai vina lui.
Pentru că imediat ce am considerat că mi-am spălat păcatele cu Norică, am realizat că dacă am ajuns la ziua lui Norică am sărit şi peste ziua unui alt prieten drag, Alfredo.
Repejor, pun mâna pe telefon  şi-i trimit semnale cu fum jupânului, încendiez satul, sun goarna, învinovăţesc tot tribul pentru aşa o nefăcută, cumpărăm cadou şi mergem la om să-i spunem să ne ierte că îi zicem la mulţi ani după trei zile.
Lui Alfredo i-au căzut şlapii din picioare de uimire auzindu-ne lălăind pe scară într-o zi liniştită de luni, cu douăzeci şi şapte de zile înainte de ziua lui oficială.
Dar elegant şi el, ca şi Norică, că deh! aceeaşi zodie, ne-a primit mărturisind că nu i s-a mai întâmplat niciodată aşa o grozăvie. Ne-a promis că vom rămâne veşnic în amintirea tuturor prietenilor comuni sau nu, am mâncat, am băut, ne-am făcut poze cu sărbătoritul.
Şi noi i-am promis că nu-l mai deranjăm până la anul, când să sperăm că Norică n-o sărbători ceva prin iunie, fapt, care ar putea să mă trimită în confuzii încă şi mai grave.
Deci, cam aşa am petrecut eu de ziua lui Norică. Cu surle, trâmbiţe şi lovituri de scenă cu final neaşteptat.
 Zi, care de altfel nici nu fu, pentru că Norică sărbătorea, de fapt, patruzeci de ani de căsnicie. 
Şi deci normal ar fi ca măcar acum să-i fac urările potrivite, nu? 
Să vă fie bine şi frumos, mulţi ani şi de acum înainte! O îmbrăţişez pe doamna ta frumoasă că pe tine te-am rezolvat la pachet, cum ar veni! Deci eşti dator, asta e clar!

PS. Dar cum am sărbătorit eu, patruzeci şi cinci de ani, doi ani la rând v-am povestit? Altădată, acum hernia mea a revenit la sentimente mai bune deci mă întorc la muncă, feisbucul fie cu voi!

27 septembrie 2015

Dinspre Trieste fără mânie


Te desprinzi de cuib şi-o iei de la capăt. În altă ţară, în altă limbă. Cu bune, cu rele, târâş-grăpiş, paşi noi, ritmuri diverse, fără teamă de funcţionari, de portari, de tovarăşi, începi să-ţi trăieşti normalitatea fără emfază, fără ostentaţie, fără pretenţii.
Numai că documentele expiră mai repede decât brânza topită, fiii cresc şi au nevoie de buletine, identităţi, aşa că, emoţionat, pui într-un săcuşteţ toate hârtiile din casă inclusiv chitanţele de la lumină, de fapt, laşi acasă doar fotografiile în care surâzi blând, de pe oliţă, încaleci maşina şi tapa-tam, tapa- tam, te îndrepţi spre consulatul cel mai apropiat, care e acolo pentru tine, pentru a-ţi oferi sprijinul şi serviciile de care, tu, oiţa- mioriţă rătăcită pe păşuni străine, ai neaparată nevoie.
La poartă, locul lui nea Costică e ocupat de ţâcă Giusseppe care nu ştie o boabă româneşte dar îşi face treaba ca şi portar pur-sânge românesc probabil atitudinea rămâne agăţată de fişa postului.
Sala e mare, călduroasă, luminoasă, patru ghişeuri: unu, doi, trei şi casieria, linii galbene pentru fixat privacy-ul în cuie…

Mă simt dezorientată, nu ştiu dacă  îmi permit să-mi arunc la gunoi toate temerile, rămân deci suspendată între diverse percepţii, ne-buletinatul de Rareş mă simte, mă întreabă de ce sunt ca un arc cu toate săgeţile montate, nu-i răspund, nu vreau să-l alimentez cu idei preconcepute, poate lucrurile s-au schimbat şi dincolo de ghişeu ne aşteapta o nouă specie de funcţionar românesc, caldă, amabilă, disponibilă şi înţelegătoare.
Rămân deci tăcută în spatele liniei galbene ca nu cumva să calc în privacy-ul doamnei care se îndreaptă spre ghişeu. Grijă care s-a dovedit a fi complet inutilă.
Domnul Funcţionar zbiară cu nădejde într-o cutiuţă pătrăţoasă cu fire, povestea femeii se rostogoleşte tihnit, prin sală:
- Deci soţul nu vrea să dea declaraţie pentru copil, doamnă?
- Ştiţi… nu-i copilul lui, răspunde femeia cu privirea în podea, tatăl copilului e în Rusia.
- Păi şi l-a recunoscut rusul, doamnă? Dacă da, atunci el trebuie să dea declaraţia, continuă domnul Funcţionar, privind-o de la înălţimea cutiei pătrăţoase în care continuă să vorbească apăsat. Oricum treaba e încurcată, ne explică privind scurt în sală unde noi toţi ceilalţi, implicaţi fără de voie, aşteptăm cu sufletul la gură urmarea poveştii.
Femeia îşi dă seama, ne priveşte şi ea cu coada ochiului după care părăseşte sala fără să mai rosteasca niciun cuvânt, lăsându-l pe domnul Funcţionar niţel dezorientat.
Rareş e atât de nedumerit de împrăştierea asta în patru colţuri, de datul vieţii cuiva de pământ cât să se facă ţăndări că doar nu e a noastră încât repetă ca un papagal: ” Dar cum e posibil? Dar cum e posibil?”
- Ai puţintică răbdare şi-o să vezi pe pielea ta, îi reanimez instant optimismul în timp ce ne apropiem de ghişeu trăgând anevoie paporniţa plină ochi de hârtii.
- Bună ziua, spun agăţând cel mai suav zâmbet pe care îl găsesc aşa, la înghesuială.
Domnul Funcţionar face economie de voce, nu-mi răspunde dar sprâncenele lui mă întreabă, ce vrei drăguţă?
- Avem nevoie de un document de călătorie pentru fiul nostru care a împlinit paisprezece ani şi cum nu am reuşit să i-l facem la paiş’pe ani am zis că nici acum la şai’şpe n-ar fi rău... dau frâu liber fluviului de explicaţii cu care m-am pregătit să cer iertare statului, guvernului, consulului, oricui se arată disponibil să mă asculte.
Când domnul Funcţionar mă opreşte cu un scurt gest al mâinii, înşfacând hotărât măgăoaia (de aproape reuşesc să înţeleg că e un microfon de birou smuls de pe birou) înţeleg instinctiv că problema e ca şi rezolvată, nu-mi trebuie nimic decât…
- … cerere pentru document, o procură pentru călătorie, o procură pentru buletin, una pentru cazier, una pentru certificatul de naştere… completaţi hârtiile astea, 4 copii după buletine, când vă întoarceţi plătiţi la casierie.
- Copii? Unde să mă duc după copii, nu le puteţi face dumneavoastră aici, întreb concentrată să nu pierd nicio hârtie din mormanul pe care urma să le completăm.
- A, nu, drăguţă, păi îţi dai seama că n-am mai face altceva decât copii, vedeţi prin gară mi se pare că e un xerox din ăsta.
- Şi gara unde-i continui să întreb hipnotizată de apelativul “drăguţă”.
- Imediat în vale, face semn cu mâna undeva peste capetele noastre.
- Aha, zic şi brusc am convingerea că n-o să mă rătăcesc, la Trieste totu-i în vale.
Ne repliem la măsuţa din sală, scot pixurile, sticlele de apă şi trei sendvişuri şi curajoşi începem mare completariadă.
Nu mare mi-a fost uimirea constatând că cele multe foi erau de fapt dubluri, adică pentru fiecare cerere trebuia sa completez acelaşi identic formular de două ori.
- N-ai luat şi tu un indigo, încercă timid un reproş jupânul.
- Păi dacă nu-l mai fabrică ăştia de unde să-l iau. Ultima oară când am fost în secolul dou’unu aveau alte metode sa facă copii, duble exemplare, de borderouri scrise cu creionul chimic muiat în gură nu mai ştie nimeni. Dar cred că dublurile ni le-au dat să le-avem în caz că greşim ceva, nu te îngrijora.
- Zici?
- Nu numai că zic dar sunt convinsă.
Ieşim grăbiţi să găsim gara, că nu de alta dar se apropie vertiginos ora prânzului şi noi suntem în acelaşi punct, ca acum trei ore adică în jurul cozii.
Şontâc-grăpiş, rezolvăm valea, suim dealul, facem copiiile, zâmbim frumos iar cu nea Giuseppe şi, pfui, luăm cozile de la capăt.
- Avem copiile, avem cererile, îi comunic îmbujorată mica mea victorie, funcţionarului care apare şi dispare de la ghişeu la intervale de timp neregulate, ca o lună indecisă să dea în eclipsă.
- Păi, ce e asta, doamnă, de ce n-aţi completat în dublu exemplar cererile, face încruntat spre mine.
- Pentru că m-am gândit...
- V-aţi gândit că noi suntem proşti şi vi le dăm aşa degeaba...
- Vai de mine, dimpotrivă, noi ne-am gândit că v-aţi gândit voi că noi suntem proşti  şi să le avem de rezervă...
- Ce rezervă, drăguţă, eu ţi le-am dat, mata completezi tot ce ţi-am dat, ei, drăcie, următorul!
Pe Rareş rămas cu gura cascată, incredul îl dezlipesc încetişor de pe ghişeu.
- Eu, pur şi simplu, nu înţeleg,ce se întâmplă aici, repetăîntr-una, cu voce mică.
Într-un final, când am reuşit să aliniem copiile cu cererile, cu dublurile şi cu cerinţele şi a venit momentul să plătim nicio sumă nu ar fi părut prea  mare în faţa dorinţei  de a ne vedea, în sfârşit, dincolo de porţile consulatului.
- Şi totuşi şaizeci cu şaizecişicinci şi cu alţi şaizecişicinci fac cât pensia mamei într-o lună secetoasă, bodogăne jupânul trăgând trist de colţurile portofelului.
Doamna de la casă era obosită, ofta şuierător la fiecare trei minute cât să ne prindem că e ora unu şi ea e încă acolo, în spatele ei, o altă doamnă mai tinerică, zâmbea îmbujorată calculatorului.
- Pun pariu că stă pe Facebook, îi povestesc juniorului bănuielile mele, în timp ce aşteptăm mult visatul titlu de călătorie.
- Ei, na, nu se poate, de unde ştii?
- Ai mai văzut pe cineva să zâmbească aşa la un certificat de naştere?
.............................................................................................................

Adaugire cu precizare:

Textul a fost scris în urmă cu doi ani.
Între timp, a avut loc o schimbare de consuli. Schimbare cu rezultate benefice în ceea ce priveşte comunicarea, cel puţin. Se pare că acum, dacă sunaţi la Consulatul din Trieste vi se răspunde la telefon. Eu am avut surpriza şi bucuria să primesc răspuns la un e-mail adresat consulului, în doar două ore, ceea ce nu e deloc puţin lucru.
Ne-am întors la Trieste şi anul acesta, nea Giuseppe e tot acolo, pe “drăguţă” cu microfonul smuls din birou, nu l-am zărit iar casiera obosită bănuiesc că era într-o vacanţă meritată.
Adevărata vedetă a consulatului, dragii mei, e însă fotocopiatorul care tronează în hol. Funcţionează cu monede şi vă scuteşte de luatul văii în deal, deci, ole! domnule consul, e adevărat: omul sfinţeşte locul!

25 septembrie 2015

Toamna verii noastre

Mi-a trecut vara printre urechi cu aceeaşi eleganţă cu care trece şi viaţa la vârsta asta, vâj-vâj! ca un tren japonez de ultimă generaţie.
 Apropo, nu ştiu cum fac ăştia, cu toate cataclismele prin care trec, să aibă numai  chestii de “ultimă generaţie” iar la noi cuvântul “generaţie” e mereu legat doar de “sacrificiu”.
 Chiar de curând  mă întrebase Rareş în roitaliană, limbă cu care am căzut de acord că n-are rost să mai luptăm:
- Sacrificiu di che cosa? Eu nu mai înţeleg cine şi cum e cu sacrificatul prin România dar mai ales cu ce rezultat. Bunica zicea că generaţia ei a fost sacrificată, tu zici că a voastră, Alex tot se bagă în generaţia aia cu cheia la gât şi-o dau şi ei la întors cu sacrificiul...
- Păi, deh, ţine într-un fel de perpetuarea neamului, dragule, cineva trebuie să ducă starea asta de sacrificat mai departe, aşa că o predăm, o transmitem din om în om, de la unchi la nepot, de la mamă la fiu, să nu cumva să o prăpădim şi să ne ieşim din stare, Doamne fereşte!
Dar să revenim la vara toamnei noastre căci dacă mă iau cu başbuzicul ăsta care se dă cu fundul de pământ că el nu vrea să se sacrifice, sub nicio formă şi din niciun motiv, nici măcar patriotic, nu mai termin ceea ce nici măcar n-am început de altfel.


A trecut deci vara şi eu iar am fost ocupată cu viaţa. Viaţa aia în care eşti pe automat înainte şi în care încerci să nu te întrebi prea multe, căci dacă ar fi să te opreşti preţ de-o uimire, n-ai mai putea să o iei de la capăt. 

Şi, cum stai tu cu găleata în cap bâjbâind printre zile, hop, îţi vine flăcăul într-o discuţie oarecare c-o replică care îţi răstoarnă bicicleta cu roţile în sus:
- Hai, băi, mami, parcă ai avea cincizeci de ani, dă-o încolo!
Pot să-i stric inima şi să-i zic că-mi lipsesc numai trei la inventar? Nici vorbă!


Mai bine îmi dau eu o scuturată, o lustruită, cât să-mi aduc aminte care e treaba cu perspectiva şi unghiurile.
Până la urmă, mai lipsesc şi din patruzeci şi şapte câteva  luni până să semnez de primire, deci, cale lungă până la cincizeci!  
Timp berechet să ne mai alintăm cu tinereţile noastre grizonate, să ne batem în hernii, ciocuri de papagal, depresii, dependenţe, kilograme, celulite, monturi, bătături...
Mai ştiţi şi altele? 
Lista rămâne deschisă, concurenţii sunt aşteptaţi în ordine sau dezordine cronologică.

23 septembrie 2015

Karma, zenul şi toporul


Am descoperit blogul unui tip super meseriaş. Omul ăsta ştie tot despre tot! 
Despre viaţă, despre natură, despre cum să dormi, despre cum să mănânci, despre cum şi când e bine să te speli pe spate, mă rog, tot.
Citindu-l am aflat că viaţa mea era mizeră nu eram fericit şi că o piedică importantă în calea împlinirii mele ca fiinţă spirituală era chiar serviciul meu.
Cine eram eu? Şeful unui departament de statistică, un şoarece de birou care privea apusurile  de după mormane de dosare. 

“Acţionează, ăsta e cuvântul de ordine în drumul spre fericire!” aşa se intitula articolul care mi-a schimbat viaţa.
Aşa am şi făcut, am acţionat, numai că drumul ăsta, vă avertizez,  e al naibii de lung.


Imediat după ce mi-am dat demisia de la birou m-a părăsit şi nevasta dar  tipul meseriaş care între timp mi-a devenit life-coach( l-am prins la ofertă, cu doar 9,99 de euro pe lună), m-a îmbărbătat să merg mai departe. 

 Mi-a explicat că aşa funcţionează: dacă-ţi iese  nevasta  pe uşă, intră sufletul pereche pe geam. 
Cică, totul e să rămâi deschis. 
Deh! Două luni cu geamurile lăbărţate nu-i de colo dar important e să fii consecvent. 
Ori eu consecvent am fost întotdeauna. Şi la bune şi la  mai puţin bune, să nu spun rele, cuvintele cu sens negativ nu trebuie folosite. 
Atrag  vibraţii aşijderea. Strică echilibrul dintre chinezii ăia doi, Yin şi Yang... 
Mdeh! Nu ştiu cum s-au băgat chinezii şi-n domeniul ăsta dar din ce-am citit, nu e bine să te superi cu lumea. 
Nu dă bine la karmă. 
Să mă reîncarnez într-un chinez mic şi-ncruntat sună de două ori mai rău decât să mă trezesc din nou la maternitatea din Dăbuleni.

Aşa. Să vedem mai departe: “Urmează-ţi visul! Ieşi din stereotipe, lasă relaţiile fără strălucire, situaţiile călduţe...”  
Cu siguranţă pe asta am rezolvat-o, nu mai am nimic călduţ pe o rază de-un kilometru. Ieri mi-a plecat şi pisica.
Cred că s-o fi dus şi ea să-şi caute fericirea. Care să fi fost visul pisicii mele?  Nu i-a lipsit nimic niciodată. 
 E drept că nici mie, până acum câteva luni.
Acum,  fără serviciu, fără nevastă şi cu geamurile vraişte în mijlocul iernii nu pot spune că mă simt fericit dar lucrurile se vor schimba, băiatul ăsta ştie ce spune.  
 “Totul e să fii zen, să te simţi zen, să te comporţi zen.”
 La naiba, exact aşa mă simt, de la zen absolut spre nervos, simţământ destul de ambiguu aţi putea obiecta dar life-coach-ul meu zice că e ok şi cu faptul că ceilalţi ar putea crede că am înnebunit. E doar părerea lor şi nu mă priveşte, important e doar ce cred eu despre mine.
Deh! Dacă mă uit în oglindă, cu cercănele astea, nebărbierit până şi eu aş putea să cred cine ştie ce bazaconie depre mine. 
Mai ales că atunci când ies din zen îmi vine să pun mâna  pe topor şi când pun mâna pe topor intru iar în zen, un fel de cerc vicios în centrul căruia stă, precum Fantoma Crăciunului trecut, life-coach-ul Gică, băiatul meseriaş care mi-a schimbat viaţa. 
O fi vreo chestie freudiană oricum nu pot să-l întreb, în ultimul timp îl văd cam palid, mi-a zis că are ceva probleme cu soţul unei tipe pe care a ajutat-o să plece în căutarea fericirii exact aşa cum a făcut şi cu mine. 
“Gică, acţionează! Ai încredere în potenţialul tău infinit, întoarce-i chakrele pe dos, mama lui de borfaş nealiniat la Abundenţa Supremă”, i-am zis instinctiv, devenind, fără să-mi dau seama, life-coach de life-coach.
M-a privit surprins dar în acelaşi timp speriat ieşind pe uşă, în mare grabă.
 Cred ca coachingul ăsta se ia prin atingere.
 Mă simt teribil de înţelept şi creator, puternic... intru şi ies din zen cu sau fără topor, cred că sunt la un pas de fericire...
 O să închid geamurile şi-o să deschid uşa, în fond, sufletul pereche se poate strecura şi pe sub vizorul lui tanti Cateluţa.



Textul incearca sa spuna povestea di spatele imaginii, experiment propus de oamenii frumosi de pe Scrieri blitz, unde vă invit să intraţi,  să vedeţi câte poveşti diferite se ascund în spatele unei singure fotografii.