30 mai 2015

Trandafiriul marului de gradina


Eu  i-am explicat că nu se face, că nu e în firea copacilor să facă chestii de astea, că nu-i arborian şi nici măcar fructarian.
I-am mai povestit cum noi oamenii avem nădejde în copaci, ce zic aia fac, adică nu se pune problema să te aştepţi la pere de la un prun sau la cireşe de la un cais.

După ce mi-a ascultat argumentele şi-a ţuguiat frunzele şi a început să-mi vorbească un pic pe nas, destul de arogant, cum că e cam sătul de cum merg lucrurile în ultima vreme, că a fost ocupat de-o colonie de viermi foarte păgubitori care l-au locuit tot sezonul şi-au plecat fără să plătească lăsându-l cu scoarţa atât de uscată de-a trebuit să apeleze la Băncile de Tulpină comunale, care, fără milă sau ruşine i-au cerut nişte dobânzi care l-ar fi făcut iască, nu alta.

Dar, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu mătuşa Rosa Acicularis care i-a propus uniunea în cuget şi tulpină cu nepoţica dumneai, Rosa Odorata, căci, deh, unde-s doi puterea creşte, nicio bancă nu răzbeşte, aşa se face că anul acesta împreună cu adorata lui Odorată au scos pe piaţă Mărul Trandafiriu sau Trandafirul Măruliu, încă nu se ştie pentru că totul e încă, după cum se vede,  în faza de floare. Polenizarea ar putea să mai adauge o prezumţie la enigmă având în vedere că e tot mai vizitat de albinele vişinului de peste stradă.
- Adică?!? m- am minunat foarte tare, ce altceva s-ar putea întâmpla, dragă mărule..
- Ar putea să iasă un Măruliu Trandafiriu Vişiniu sau poate un Trandafir Vişiniu Măruliu, eh, dar nu contează important e să fie sănătos, îmi răspunse mărul întorcându-se la ale lui.

Luând în calcul că vişinul de peste drum o are mult mai mare, tulpina, ar fi foarte plauzibil să iasă şi o Vişină Trandafirie Foarte Puţin Mărulie dar să ne bucurăm de nefirescul naturii şi să nu punem apă la rădăcină, deh!








26 mai 2015

Pescuim, Măria Ta

De când cu modernizarea şi tehnologizarea asta, bărbaţilor nu prea le-au mai rămas multe îndeletniciri prin care să-şi testeze sau dezvolte abilităţile în domenii de mare răspândire odată, cum ar fi păstoritul, vânătoritul sau pescu(r)itul.
Dar de ce să generalizez eu să zică lumea, că dau cu arcanul în bărbaţii omenirii şi să nu vorbesc despre jupânul meu pentru care, cel mai periculos sport e vânătoarea  telecomenzilor din stând de voie pe burtă.
Asta până alaltăieri când instinctul ancestral a sunat din corn de bour moldovean pe dinăuntrul lui.
Acelaşi sunet din corn de Bos primigenius sau bouşor primordial în traducere moldovenească a avut ecou şi în alţii, prieteni de-ai jupânului cu aceeaşi zi liberă, caracteristică esenţială pentru formarea cetelor bărbăteşti, aşa că s-a hotărât  mersul la pescuit.
Eh, aţi putea spune şi ce e aşa  mare brânză în chestiunea aceasta? Păi, să vă explic!
Jupânul se pregăteşte pentru momentul ăsta de ani buni. În garaj, agăţate indecent plâng amar câteva undiţe super tehnologice, o pereche de cizme lungi în care jupânul ar încapea până la gât dacă ar reuşi să le facă să treacă de burtă, cârlige, mulinete, mincioguri, coşuri,  năzdrăvănii, toate cu eticheta încă neîntinată.
Şi totuşi e neliniştit, ziua de pescuit ar putea fi tulburată de vreo scăpare, vreun detaliu neluat în calcul:
- Mă duc să mă pregătesc, îmi spune cu vocea de elev înaintea examenului de bacalaureat.
- Linişteşte-te, mai pregătit de atât nu poţi să fii, totul va fi perfect, încerc să-i fac consiliere psihologică pre-pescu(r)it.
- Mă duc la Decathlon să iau momeală.
- De ce? Au emigrat râmele din grădină?
- Nu ştiu dar nici nu mă interesează, mie îmi trebuie momeală pentru răpitori.
- Păi ce, soro, te duci să pescuieşti în Atlanticul de Nord?
- Nuuu... dar crapul... crapul ăla cu mujdei, da, Cyprinus carpio, familia Cyprinidae e un ditamai răpitorul, nu ştiu dacă ştiai.
- Măi, unde s-a ajuns! Pescarul fără wikipedia e ca peştele fără branhii. Bine, jupâne du-te şi cumpără-ţi zdrăngănele, doar pân-o să ai timp pentru următoarea partidă de pescuit or să facă ăştia vreo aplicaţie  să poţi să pescuieşti cu Ipad-ul pe noptieră, ce mama mă-sii!
- Zici? Ar fi şi mai economic!
- Zic- zic! Ai puţintică răbdare, acu-s ocupaţi cu fertilizarea fără fir dar imediat după asta...
Şi pleacă jupânul meu pe la cinci şi se întoarce la nouă.
- Ce-au făcut, măi, ăştia de la Decathlon, te-au pus să le prinzi muşte pentru raionul cu paianjeni de contrabandă în schimbul râmelor de firmă?
- Da’ ce, crezi că e aşa simplu să alegi? Până am găsit , până m-am hotărăt de culoare... după aia am trecut să iau cărbuni şi nişte pulpe...
- Pulpe? Pulpe de pui, adică?
- Păi doar nu de broască!
- De ce nu, ar fi mai în ton cu activitatea. Nu era vorba că la pescuit se găteşte ce se prinde? Cred că e un fel de cod al pescarilor! Aşa se face, caută pe wikipedia dacă nu mă crezi!
- Vasile a zis că de câte ori face grătar prinde o mulţime de peşte, când nu face, nu prinde nimic, aşa că ce rost are să riscăm?
- Corect! Ai luat şi bere?
- Normal, era la ofertă cu-n tricou, şapcă şi aripioare de alea picante!
- Jupâne, ţie ţi-e deja foame! Domnul să-ţi călăuzească paşii de la baltă spre peştera în care te vom aştepta cuminţi, mergi şi adu peşte familiei tale!
Când s-a întors jupânul acasă ostenit, târâind spăşit cizmele cu eticheta neatinsă i-am făcut repede o poză pentru arhiva cu evenimente deosebite a familiei.



Nu m-am lăsat demoralizată de raportul dintre numărul de peşti(trei) şi numărul de membri ai familiei(patru), mai ales că din mărturisirile înceţoşate a jupânului a reieşit că doi peşti, proveneau din donaţiile binevoitoare ale membrilor cetei bărbăteşti.
Gestul lor m-a impresionat până la lacrimi:
- Şi cum, jupâne, ţi-au dat ţie toţi peştii şi ei au plecat, aşa, cu mâinile goale? Nu i-aş fi crezut capabili de gesturi atât de mărinimoase, trebuie să recunosc.
- Păi, na, la Vasile sunt şapte în casă, la Daniel e şi soacră-sa deci sunt cinci, Marian n-a terminat să-i numere că o apucaseră pe nevastă-sa durerile şi-a plecat, la noi dădea cel mai puţin după virgulă aşa că s-a hotărât să-i iau eu.
- Bravo, noroc că nu l-ai pus şi pe Von Pluş la socoteală că ieşeam la egalitate cu Daniel şi ne sufla peştii.
- Ai văzut ce isteţ sunt? Dar vorbeşte mai încet să nu ne audă, că după aia iar începe să latre la lună şi trebuie să-l ducem la psiholog.
- Ia, cât mă duc să-l frec pe spate să-l consolez şi să-i ridic moralul crăcănatului, tu curăţă peştii şi bagă-i repede în cuptor!
- Păi tot eu?
- Sigur că da! E scris tot în codul pescarilor, controlează pe wikipedia dacă nu mă crezi!

20 mai 2015

Spitalul arde, babei ce-i pasa

Mă dusei şi eu, colea, mai pe cale la vale  să fac pap testul. E şi gratis,(după o vârstă ai o mulţime de avantaje, aveţi răbdare), spitalul e o operă de artă, să te tot duci, să tot vizitezi cum ar veni.


Nimeresc peste o doctoriţă extraordinar de amabilă şi nu peste un doctor castrat psihic de privileştile întunecate ale  mesei cu crăcănător.
Deci, noroc.
Doctoriţa mă urcă, mă pişcă, mă dă jos cu zâmbetul pe buze, colocvial. De departe putem trece drept două prietene care vorbesc despre preţul roşiilor pe piaţa cu produse ecologice.
“După o lună, zice, sunaţi să aflaţi dacă trebuie să ridicaţi rezultatele sau să facem alte analize.”
Bun, până aici, nimic extraordinar în afară de spital, cum vă spuneam.
Numai că acum câteva zile a luat foc o aripă a spitalului. În Veneţia e suficient să ia foc şi-o singură pană  şi totul devine foarte periculos.
Nu ştiu dacă am contribuit în vreun fel târâindu-mi karma pe acolo, cert e că s-a întâmplat.
Deci, ghinion.
Cică pagubele sunt mici, numa’ vreun milion de euro, nimeni rănit, tot în regulă, deci nu mai povestesc despre incendiu căci reportajul ca specie se află pe alt palier.
Deci, iar noroc
Problema e că acum sunt cam încurcată. Ce să fac? Să sun, să aflu, că-mi arde buza de nerăbdare sau să mai aştept c-or fi ăştia ocupaţi să strângă cenuşa.
Situaţia asta e un fel de: spitalul arde, baba-şi face pap test?
Numai mie mi se putea întâmpla să stau la rând şi să-mi ardă spitalul în faţă, da’ nu-i nimic, am văzut eu pe alţii şi mai încăpăţînaţi decât mine în a rămâne optimişti, parol!





15 mai 2015

No limits


“No limits”, îi strigă şoseta suratei sale înainte să se smulgă dezgustată din strânsoarea chiloţilor negri rătăciţi indecent printre rufele albe.
"No limits", mai strigă o dată şoseta cu tendinţe la rebeliune, înainte să se arunce de la balcon, vitejeşte, cu călcâiul în jos.
Când domnul cu bărbuţă albă şi ochelari rotunzi a ridicat-o din iarbă, cu vârful bastonului, s-a simţit... aşaaa... un fel de vedetă a şosetelor de pretutindeni, un deschizător de drumuri.
Poate că suratele o vor lua drept exemplu şi într-o bună zi vor face aşa cum a făcut ea: se vor arunca de la balcoane în căutarea libertăţii...
Îşi imagina deja, mii de şosete în toate culorile ca nişte fluturi uriaşi rotind deasupra oraşelor, toate povestind în şoaptă desprea ea, Şoseta, deschizătoarea de drumuri, despre ea, neperechea, unică şi inegalabilă!
Mâna gunoierului o smulse necruţător din visare. Înainte să fie înghesuită în hăul negru al sacului, apucă să mai strige încă o dată, declamator: “No limits”!
Din balconul de alături, o pereche de şosete negre cu călcâiele niţel izite care au asistat la scenă dădăcesc în şoaptă, un grup de şoseţele albe cu iepuraşi:
- Vedeţi, dacă nu sunteţi cuminţi, vine nenea gunoierul şi vă bagă în sac, un’-doi! Să nu umblaţi niciodată desperecheţi, ne-am înţeles?
- Daaa, mami!