03 decembrie 2014

Tribunalul florilor parasite


Am să înfiinţez tribunalul florilor părăsite!

Un trandafir uitat pe bordul maşinii,

E la fel de trist

ca un căţel lăsat singur în casă,

ca un copil abandonat pe treptele bisericii.

Mai ales dacă e galben

Mai ales dacă e roşu...

Trandafirii albi poate că ar merita câteodată

Să vedem dacă le mai dă mâna s-o facă pe imperturbabilii.


01 decembrie 2014

Cea mai frumoasa...

Cronicile familiei spun că proiectul “vreau şi eu o surioară” a intrat în lucru exact în noaptea tumultoasă a cutremurului din ‘77 şi-a ieşit fără prea multă orăcăială şi destul de prematur, fix de 1 Decembrie, de ziua naţională a României.

Despre ziua în care mama şi tata s-au întors de la spital cu un pachet legat cu fundă roşie am chiar foarte multe amintiri. 
Mi-l amintesc pe tata râzând şi plângând în acelaşi timp, mi-o amintesc pe mama, frumoasă, strălucind de fericire întinzându-mi “pachetul” buclucaş:
 ”Uite, ai văzut, aşa cum ţi-am promis, acum ai o surioară!”
 E drept că la vremea aceea, la numai nouă ani, nu reuşeam să apreciez la justa valoare dificultatea procesului prin care apăreau surioare, important era că în sfârşit aveam şi eu una.
După ce au desfăcut pachetul trăgând hotărăţi de fundiţă şi de cele alte patru plăpumici în care era împachetată surioara cel mai greu a fost să ne hotărâm unde să o punem având în vedere că orice cutie de pantofi părea un bloc cu patru etaje pe lângă ea. 
Motiv pentru care, mama a sărit direct în depresie postpartum şi-a început să jelească o eventuală pierdere a soră-mii în jungla lengeriei de pat. După îndelungi dezbateri s-a decis că lada dormezei, spaţiul acela îngust unde intrau pernele pe-o parte e numai bun pentru boţul mic şi negricios care foşăia încetişor în noua noastră viaţă.
Apariţia soră-mii pe lume a schimbat totul în viaţa mea. Tot ce era jos, a devenit sus, tot ce era negru a devenit colorat, tot ce era plicticos a devenit mai mult decât palpitant, tot ce era imposibil a devenit normal.
Momentul în care am luat-o în braţe pentru prima dată e punctul din care ne-au crescut rădăcinile.
 De atunci, trunchiul creşte, frunzele la fel. Ea, mereu grăbită a făcut mai multe frunze dintr-o singură lovitură, astfel încât la numai douăşşştreizecişiceva de anişori are la masă un detaşament de pitici mari şi mici, ia priviţi aici:




De fapt, voiam să-i mai spun o dată cât de mult o iubesc să îi mulţumesc pentru că în urmă cu douăşşştreizecişiceva de ani a ales să îmi fie surioară căprioară în zilele festive şi capră-căpriţă în celelalte :), să îi urez să îşi împlinească toate visele, toate speranţele, să-i fie fericirea mereu aproape!
Mulţi ani minunaţi să-ţi fie, surioară frumoasă!