18 septembrie 2014

Masca



Băăă, tu, ăsta cu Merţanu’ negru, fii atent, bă, să nu te pună mama dracului să dai în spate că ăla eşti! Chem băieţii şi te fac rondele pătrate, înţelegi? Harakiri, sepulku, sushi... îngrăşământ! O să rasară din tine două frunze de varză, o să-şi facă iepuroii cuib lângă tulpina ta să n-ai linişte nici ca vegetală, băi, animalule!
Păi tu ştii cine sunt eu, bă? Ai putea să-ţi dai seama numai după chiştoace că nu e cazul să-ţi picure ţeava de eşapament, uite-aici, Philip Morris cu filtru aurit făcute la comandă numai pentru mine şi fratele meu Bieber Italianu’.
Ce zgomot e ăsta, bărbate?Ai motor de trotinetă? Pleci? Ţi-e frică, hai? Pleacă, fraiere, pleacă!
Eu rămân cu ăsta din spate, poate pune vreo manea. Fără număr, băiatu’!
Ce faci, bre, pleci şi tu? Nu mă auzi? Bă, amărăşteanule, bă, ce marcă eşti, tată? Nu te văd că mă ia cu junghi când întorc capu’. Ăsta nu mă aude are motorul pornit
Ce faci, bă? Mi se pare sau ai saşiu de Trabant! Te ia mama naibii dacă treci peste mine, ştii cine sunt eu auuuu.....

Textul incearca sa spuna povestea di spatele imaginii, experiment propus de oamenii frumosi de pe Scrieri blitz, unde vă invit să intraţi, aici, să vedeţi câte poveşti diferite se ascund în spatele unei singure fotografii.

15 septembrie 2014

Ah, a inceput scoala

E ziua mea liberă.
Ora 6.
O rază mică de soare mă gâdilă ghiduşă pe pleoape.
O alung zâmbindu-i răutăcios: nu mă interesează că ai răsărit, astăzi dorm până la comanda: “Drepţi , pe loc, repaus!”.
Îi întorc spatele să-i arăt că nu-mi pasă deloc. Sforăitul liniştitor a lui Von Pluş mă leagănă şi mă face să adorm din nou. E atât de bine!
Ora 7.
Deasupra mea o turmă de bizoni se dezlănţuie furioasă. Asta mai agitată cred că e bizoniţa mamă. Tocurile ei ascuţite bat un staccato allegro ma non troppo mai enervant decât o durere de dinţi.
Ăl mic ţopăie şi urlă. Cred că nu-i place culoarea tricoului sau poate nu-i vin papucii, bate, nervos şi ritmic cu unul în podea.
Mama bizoniţă rage ambiguu, pentru câteva secunde zgomotul hoardei se opreşte, neaşteptat.
Sper că i-a zvârlit pe toţi patru în cadă şi-a legat lanţa uşii cu leucoplast. Nu ştiu dacă a decis un termen.
Se aude zgomotul apei şi diverşi pumni în pereţi. Centaurii se opun, protestează, vor să ajungă la şcoală din motive absolut ilogice.
Bizoniţa ezită, zgomotul tocurilor ei în faţa uşii de la baie, nehotărăt.
“Lasă-i să se înece până la opt măcar,” îi transmit telepatic, “după aia te ajut să resuscităm pe cine merită.
Ţi-ai găsit? Inima de mamă bizoniţă răzbate, eliberează cornuţii unu’ după altu’, acum sunt din nou patru ori patru, tâgâdâm- tâgâdâm pe din dos de encefal.
Cred că pe unul l-a nimerit cu ghiozdanul, altul pleacă în semn de protest, râmân doi bizonţi la arat parcele mici pe trunchiul meu cerebral.
Von Pluş s-a săturat, cu botul în sus reinterpretând Fuga de Bach încearcă să reaşeze bazele liniştii de mai înainte de prăpăd.
A început şcoala!!!
“ Cri- cri-cri
Toamnă gri
Nu credeam c-o să mai vii...”

13 septembrie 2014

Jean si Jana





- Oh! Săru’ mânuşiţele, frumoasă doamnă!
- Domnişoară!
- Pardon.
- Nu face nimic, enchantée!
- Franţuzoaică?
- Olteancă.
- Nu face nimic, sunteţi îngrozitor de frumoasă.
- Oh, mulţumesc, sunteţi un bărbat très gentil.
- Permiteţi să mă prezint, Jean Batistă, în timpul liber, mafiot.
- De Italia?
- Nu, de Brăila.
- Maritim, atunci.
- Nu-mi place să vorbesc de afaceri.
- Vă înţeleg, am rude în branşă.
- A! E posibil să le cunosc atunci...
- Nu cred, acţionează internaţional.
- Înţeleg, sunt începători. Cel mai rentabil e să furi la tine acasă, afli cu timpul.
- Parol?
- Pe-onoarea mea! Avem condiţii excelente, ne permitem să mafiozăm cu maniere, cum s-ar spune.
- Aveţi simţul umorului, sunt din ce în ce mai enchantée că v-am întâlnit, domnule Jean.
- Mie îmi spuneţi? M-aş pune în genunchi să vă cer mâna dar mi-e teamă să nu vă pierd din vedere, curenţii ăştia sunt destul de puternici.
- Iar eu v-o dau fără nicio retenţie.
- Atunci e un “da”, să înţeleg?
- Mâna mea, braţ la braţ cu inima sunt ale dumneavoastră meteoric vorbind.
- Aveţi şi trăsături poetice, ce mi-aş putea dori mai mult? Gătiţi?
- Numai iahnie de caviar ornată cu ceapă prăjită în bulion, pe deasupra.
- Perfect, eu ştiu să fac mămăliguţă. S-ar putea să fim suflete pereche.
- Să dea Dumnezeu, domnule Jean! Simt ceva atât de ciudat... valuri, valuri...
- O fi de la apă.
- Nu, e de la iubire, domnule!
- Sunt mişcat profund!
- Şi pe mine, mă cam mişcă ceva de vreo câteva minute dar mi-a fost frică să vă-ntrerup!
- Vă sunt recunoştiincios, domniţă!
- Ce galantar sunteţi! Auziţi, da’ aici e posibil să fie şi alţi dăunători? Rechini, şobolani...
- Se prea poate că doar râul ăsta vine din mare.
- Vaaaai, atunci e plin de broaşte! Sunt frigidă la broaşte, dacă aţi mai auzit!
- N-am mai auzit dar nu vă faceţi griji, Jean e aici, vă salvează! Aş putea să îndrăznesc să vă-ntreb de cum vă cheamă dacă nu sunt obraznic?
-  Jana cred că de la Jean. Dacă asta nu-i predestiner, atunci ce-i?
-  Nemaipomenit! Jana Batistă.  Cum v-ar place?
- Oh, tocmai m-aţi cerut de nevastă?
- Dacă tot m-aţi  sedus nu pot să vă abandonez atât de spontan.
- Mă scufund de fericire!
- Mai bine aşteptăm să ajungem mai spre mal. Aş putea să vă tutuiesc oarecum?
- Mai încape vorbă, Jean? Suntem ca soţ şi soţie...
- Atunci, Jana, vino mai aproape să văd ce culoare de ochi ai.
- Ce strânsoare înfiorătoare ai, Jean! Ah, dar ce faci? Nu se cade.... Mai bine aşteptăm să ne contopim pe mal, mă tem să nu fie broaşte!
- Taci, fă! Ce eşti proastă? Cum să fie broaşte, nu ţi-am zis că se varsă din mare râul ăsta?
- Mă mai iubeşti?
- Te!
- Ca la început?
- Exact ca la primul bâldâbâc!
- Atunci, Jeane, dă-le încolo de broaşte, cât de frigidă pot să fiu la o adică?

N.B. Fotografia nu însoţeşte textul,  fotografia a născut textul care face parte din proiectul Scrieri blitz. Toate textele celor care s-au lăsat inspiraţi de imagine  le găsiţi aici

11 septembrie 2014

Push-up in sus, push-up in jos


Într- o vreme, (vedeţi ce elegant încerc să fentez clişeul cu “ pe vremea mea”), când intrai în magazinele cu lenjerie intimă, alegeai sutienele după mărime şi cupă, ciorapii după numărul den-ilor, chiloţii după elastic şi nevoi.

Acum, odată intrat, simţi nevoia să te sprijini de primul manechin parcat în mod strategic imediat lângă uşă.

Asta dacă eşti îndeajuns de isteţ să deosebeşti vânzătoarea de manechin, nu ca mine:

- Ah, pardon, drăguţă am crezut că eşti manechinul de la intrare, aveţi cam aceeaşi nuanţă de ten.

- Pot să vă ajut cu ceva, te întrebă zâmbind deşi te-ar plesni cu fişa postului- drepturi şi indatoriri- scurt dar repetat peste ochi.

Tu, deşi curcubeul atâtor sutiene spânzurate îţi provoacă din start o uşoară confuzie mentală zici nu dar vânzătoarea a priceput deja că nu eşti o sexandthecity, că eşti rămasă în urmă ca o remorcă cu presiune inegală în anvelope, te-a citit şi te aşteapă surâzătoare din spatele munţilor de chiloţi multicolori.

Bon! Şi-ncepi de la verde.

Verde crud, verde imaş, verde brotăciu, verde cald, verde smarald, verde vernil, verde închis, verde foarte închis, verde aproape albastru... Albastru. Albastru senin, albastru înmugurit, albastru roziu... roz. Roz bombon... la roz bombon, creierul ţi-a intrat deja într-un fel standby activ iar vânzătoare ştie că a venit momentul să atace din nou...

Cu pupilele dilatate, inima batând ca o vrăbiuţă încurcată-ntr-o şosetă, nu reuşesc să-mi mai aduc aminte de ce am venit la grădina botanică a sutienelor.

- Push-up? Cu dublură? Fără dublură? Cu armătură? De fier? De plastic?

- De bumbac, zic încercând să nu las să se vadă că-s încâlcită între variante.

- Cu încheietoare în faţă, în spate, pe o parte sau fără încheietoare?- continuă tirul fără să se lasă destabilizată de răspunsurile mele.

- Clasic, continui să o înfrunt cu tupeu să nu priceapă că mă simt intimidată de închizătoarele sutienelor.

- Clasic în faţă sau clasic în spate, întreabă fără măcar să clipească

- Clasic cum vrei tu, drăguţă, mă adaptez, sunt crescută în comunism.

Nicio urmă de compasiune pe faţă vânzătoarei vizavi de copilăria mea nefericită, la cât e de tinerică şi plăpândă, probabil crede c-o fi o marcă de chiloţi nu îndeajuns de cunoscută, comunismul ăsta.

Priveşte pentru câteva secunde concentrată peretele cu sutiene precum un pictor şevaletul şi apoi smulge delicat un sutien atât de lat că l-aş putea folosi drept şorţ de bucătărie în caz de oarece urgenţă.

- Să fie şi o pereche de chiloţi? mă întreabă nu neaparat curioasă.

- A, nu, nu, dau din cap, îngrozită că ar putea să găsească rapid o pereche de gogoşori pe care să-i asorteze cu sutienul care, singur-singurel, ar putea acoperi cu graţie chiar şi capota Picassicăi, deh! Clasic am vrut, clasic am primit.

Mai bine mă uit după nişte şosete la astea n-o fi atâta balamuc de sortimente.

- Cu degete sau fără degete, mă îngrămădeşte pirpirica într-un colţ, din nou.

Tiii! Iar începe! Ăsta e un mutant de vânzătoare, la cât e de transparentă nu mi-aş fi închipuit că are aer în plămâni nici pentru o rundă anemică.

- În niciun caz cu degete, duduie! Dacă simt ceva între degetele de la picioare, muşc, o avertizez rânjind încă prietenoasă.

- Şosete hidratante, şosete compresive, şosete cu turmalină, şosete anticelulitice, şosete cu masaj...

- Cum adică şosete cu masaj? mă scandalizez precum supa la plic adică instant.

- Adică, aşa scrie pe etichetă, cucoană, încep să-i scârţâie nervii vânzătoarei precum unghiile pe tablă. Doriţi?

- Ah, nu, n-aş putea niciodată să mă încalţ c-o pereche de şoste care par mai inteligente decât mine, să fie clar!

Folosesc tonul arţăgos în acelaşi timp cu răsucitul pe câlcâie astfel încât să nu-i las timp să se dezmeticească şi să mă pocnească cu vreo pereche de ciorapi cu antecedente penale. Ce, credeţi că n-or fi?

De atunci nu mai am pace. În paralel cu Alzheimer-urile noastre se petrece pe tăcute o adevărată revoluţie a obiectelor din preajma noastră. De la frigidere care zbiară la tine că ai uitat să cumperi unt, la maşini de spălat care refuză să spele înainte de şapte seara, de la sutiene care te fac să sari trei talii într-o secundă la şosete cu masaj...

Vă daţi seama?

Adică, mă îmbrac, mă încalţ, încalec pe bicicleta mea albastră şi cum stau eu aşa atentă să nu-mi rup cocomerul în ghidon, haţ! şosetele încep şedinţa de presopunctură, eu încep să mă gâdil, cad, mă zbat ca o balenă în derivă dar şosetele mele sunt fericite că au reuşit să-şi împlinească menirea şi să-mi scoată celulita dintre degete.

06 septembrie 2014

In Italia nu se fura

Băăăi, cine-a zis că în Italia ie hoţi? Nu ie, bre, nu ie! Păi ce, dacă iereau nu-mi furau iei mia
antifurtul de la bicicletă? Mi-l furau, dom’le! Să vă povestesc!



Că tot să fie vreo două luni de când mă duc la muncă cu bicicleta să nu mai fac smog, c-aşa zise jupânul unul din noi trebuie să fie green, dă bine la planetă şi deşi eu m-am opus din principiu şi din gură mai mult, până la urmă am acceptat să salvez parcela noastră de atmosferă că aşa ne trezim noi, femeile, peste noapte cu bermudele lui Batman peste pijamale dar, mă rog, să revenim la bat-bicicletă.

Nimic nu l-a înduioşat: că sunt mama copiilor lui, că nu mă mai suisem pe-o bicicletă de cel puţin treizeci de ani... nimic.

După ce-a meşterit vreo două săptămâni, pe ascuns, în garaj a reuşit să facă din patru biciclete vechi şi stricate, una mică de-un albastru ruginit care scârţâie aşa tare că nici n-am nevoie de claxon. Important e că era mică şi ajungeam cu picioarele pe pământ căci în primele două săptămâni ştiam să pun frână numai cu călcâiele ca răţoiul ăla zbanghiu din desene animate.

Acum, situaţia s-a schimbat, am mai ridicat şaua cât să nu dau din picioare pe trotuar, traversez călare ca o Miţa trecerile de pietoni, nu mă mai deranjează frunzele de pe pista ciclabilă, nu mai ameţesc dacă vine un biciclist din direcţia opusă şi nu mai cad dacă iau mâna de pe ghidon să-mi aşez ochelarii pe nas.

E drept că am genunchii şi coatele ferfeniţă dar cine nu cade, nu se ridică, deci astea-s toate lecţii spirituale şi spiritul se întăreşte cu lovituri la fluierul piciorului, cine nu mă crede n-are decât să încerce că rău nu poate să facă, n-aveţi decât să vi-l măsuraţi înainte şi după, că eu n-am timp.

Băăă, şi doar zisă jupânul: “pe ploaie să nu te duci, per carità, e deja o minune că te întorci acasă în zilele cu soare, să nu forţăm soarta”, şi doar eu nu-i ies din cuvânt cred că se observă dar se nimeri şi se făcu în aşa fel că eu plecai de acasă pe soare şi mă prinse torenţiala-n drum. 

Ce faci? Te opreşti? Nţă, ai bicicetă pedalezi pe avanti, tot înainte până la curcubeu!

Şi unde nu dă să iasă o poluantă cu Mercedes de după o poartă şi eu politicoasă că deh! imi dădea mâna deja eram plouată până dincolo de elasticul gogoşarilor încerc să mă opresc şi cad artistic cu bicicletă cu tot drept sub botul Mercedesului oprit.

N-avui timp să-mi număr coastele şi nici să mă bucur că nu mi-am prins capul în canalizarea peste care căzusem când băgai de seamă că poluanta mică de la volan se bătea îngrozitor cu capul de parbriz strigând în gura mare:

- Eu nu m-am mişcat!Jur! Eu nu m-am mişşşcat!

- Păi şi cine ţi-a zis, soro, că ai fi făcut-o, şezi blând pe scaunele tale încălzite că eu o să încerc să nimeresc iar ghidonul! A fost doar o eroare de aterizare, se întâmplă şi la avioane cu cală mai mică decât a mea, vorba aia! 

Ocupată s-o calmez pe şoferiţă n-am băgat de seamă că mi-a sărit din coşuleţul de Scufiţă antifurtul din dotarea bicicletei. Grea pierdere mai ales că-l primisem cadou de la jupân.

- Păi şi-acu ce-o să faci, mă întreabă jupânul când îi povestesc isprava, spăşită.

- Boh, cred că nimic, n-ai zis tu că ori c-un antifurt ori cu trei tot ti-o fura deci acum e mai bine că dacă o fură, macar o fura fără antifurt, facem economie.

- Zici?

- Sigur! Şi-apoi oricum eu nu mă opresc pe nicăieri, vin încetişor spre casă.

- Ei, tocmai la aia mă gândeam că la cât de încetişor mergi, ar putea să ţi-o fure de sub tine, dacă vezi că dai din picioare şi după câteva minute eşti exact în acelaş loc, atunci să ştii că am economisit şi bicicleta.

A doua zi după eveniment, am avut o mare surpriză. Pe locul unde fu schimbul amical de replici şi căzături aşezat frumos antifurtul meu.

Deci, să ştiţi de la mine, în Italia nu se fură!  Nu ie hoti, bre, nu ie! Păi ce, dacă iereau nu-mi furau iei mia antifurtul de la bicicletă? 

03 septembrie 2014

Atingeri de suflet

Ştiu că sunt multe argumente contra privind mediul virtual şi amiciţiile legate pintre biţi tremurători şi picşeli înşelători numai că mie mi s-au întâmplat numai confirmări minunate.
Cu Blo a fost dragoste la prima citire.
Mi-au fost de-ajuns câteva rânduri să înţeleg că sufletele noastre bat din aripioare pe vibraţii apropiate.
Întâi am admirat-o, apoi, am invidiat-o pentru curajul de a-şi scoate rănile la soare, apoi m-am îndrăgostit iremediabil de ea.
De la citit la pipăit şi îmbrăţişat n-au mai rămas decât câţiva kilometri pe care i-a parcurs mai mult Blo cu "broscuţa" ei albastră, trecută bine de vârsta pensionării. Acolo unde mie nu mi-ar fi intrat decât jumate de posterior şi ăla sprijinit de portieră ea  a reuşit să bage şi să pară că stau confortabil doi copii şi toate hangaralele aferente incluzând aici oliţe, păturici şi  iepuraşi de pluş cu urechi zdrenţuite.
A durat niţel până să ajungă în Veneţia din Germania pentru că navigatorul, acest component masculin duşmănos din maşina oricărei femei, a decis că ar putea să-i placă să facă din mână căprioarelor negre din Dolomiţi, drept pentru care a cocoţat-o pe drumeaguri pe unde doar motocicliştii se mai incumetă.
Când, în sfârşit, ne-au trecut pragul casei au adus cu ei printre bagaje o mulţime de zâmbete, sclipiri ghiduşe în colţuri de ochi şi atâta frumuseţe !
Von Pluş a cedat rapid în faţa Dorei cea cu ochi fermecaţi(prinţesa de 7 ani a lui Blo) i-a arătat fără să comenteze albul burţii chestie pe care n-o face decât după îndelungi tatonări şi numai cu persoane care trec prin  teste complicate. Nici lui David (pufulakis-ul de numai 3 anişori) nu i-a opus rezistenţă deşi crăcănatul flocos a început tot mai des să aibă comportamente de hodorog recalcitrant în preajma puilor de orice rasă şi gabarit.
Frumoasă, fină, delicată cu alură de franţuzoaică, fragilă şi în acelaşi timp atât de puternică, Blo e un pur sânge de cursă lungă.
 Nu ne văzusem niciodată dar toate s-au întâmplat de parcă ne despărţisem de câteva săptămâni, discuţiile, gândurile, îmbrăţisările veneau din altă parte, făceau parte din acele atingeri de suflet care nu au nevoie de multe cuvinte.

Mai multe peripeţii povesteşte Blo, aici şi aici eu ţineam neaparat să fixez  în memoria blogului cartolinele frumoase pe care le-am primit, eu şi jupânul,  în dar, de la cei trei muşchetari :)