17 martie 2014

Castrarea ca soluţie

Îmi plac dimineţile dolofane, însorite... cu vrăbiuţele dereticând printre ramuri,bătrâni fredonând senini pe stradă, copii gălăgioşi încercând să nu depăşească forma  pedibus-ului... dimineţile noastre, le numesc, ale mele şi a lui Von Pluş.
El mereu grăbit cu cititul şi răspunsul mesajelor de pe copaci, eu încercând să ţin pasul, respir zâmbind, zâmbesc respirând minunii de a începe o altă zi.
Dimineaţa aceasta însă pare căzută într-un borcan cu melasă, se mişcă în reluare şi trage greu la deal, dimineaţa aceasta nu mai e a noastră, nici a mea şi nici a lui Pluş, pitita prin copaci, teama se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi.

În dimneaţa aceasta a trebuit să-l duc pe Von Pluş la veterinar pentru a fi sterilizat.

Da, da, pe Luş, teroristul patruped, pe el, cel mai frumos căţel din lume, pekinezul meu crăcănat, flocos, blănos...

 
Din păcate, alegerea de a-l lăsa să fie normal, nu a fost una înţeleaptă. 
Acum, după opt ani mă văd nevoită să capitulez în faţa ştiinţei. Nefe-urile lui Von Pluş  i-au îngroşat prostata, cu toată gama de neplăceri aferente, singura soluţie care ajută, se pare, rămâne castrarea.

Tremurăm amândoi. El de durere eu, vinovată, neputincioasă...
Ştiu, ştiu, o să fie bine...


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu