30 iunie 2013

Macroul cu ochi inghetat

Rhaoul, vi-l mai amintiţi, nu-i aşa, dacă nu click aici, aici sau aici,  a adus la supermarketul lui, de 3 metri cubi pe doi metri pătraţi, macrou congelat.
 E foarte adevărat că, aici, în Italia, macroul proaspăt creşte la orice colţ de stradă numai că nu ştiu alţii cum sunt dar mie,  burta albastră ca cerul fără nori a macroiului congelat a făcut să-mi tresalte nişte nostalgii înlăuntrul meu şi-am zis:
- Băi, amico mio, eşti mare! Cum de te-ai gândit să aduci acest peşte frumuşel, dragă Rhaoul?
- Questo peşte  per africani, a loro piace molto. Ba bene şi pentru tine?!?
- Şi încă cum, Rhaoul, şi încă cum, mormăi în timp ce deja, mental, frec mujdeiul cu doar un strop de ulei, dietetic, cum ar veni.
- Allora ba bene  şi... la romeni, moldavi şi... rusi? întreabă încearcând iar să tragă de graniţele rudeniei între popoare.
- Nu, Rhaoul, nu, fără  ruşi, ţi-am mai spus.
- Ba bene, rusi no, berişori, no...
- Dă-mi, repede, şase macroi babani că până-i scot din gheaţă o să mi se pară că aştept Crăciunul, vorbesc doar ca să-mi amestec surpusul de salivă căci Rhaoul cel viteaz, era deja pe jumătate  în congelator.
Când revine în  mediul încojurător cu blocul de peşte deasupra capului, imaginea unui Sisif mic dar hotărât îmi zâmbeşte şăgalnic din colţul ochiului dar n-apuc să cochetez cum trebuie cu ea căci.... tronc-boc-pleosc- hodoronc... asist neputincioasă la o scenă pe care n-ai cum să ţi-o imaginezi dacă nu eşti undeva într-o sălbăticie sălbatică undeva, unde nu există nici un  alt mijloc de-a desface, desprinde, des-ceva:
 Rhaoul trânteşte, voiniceşte, blocul ingheţat de peşti, pe podea. 
Simt cum mi-au tăcut toate gândurile, toate întrebările, trecute sau viitoare, cred că mişcarea, gestul în sine, m-a aruncat direct într-o stare foarte Zen, dincolo de limita uimirii se găseşte doar "aha", credeţi-mă.
Unul din macroi, aterizat în coşul de gunoi, mă priveşte cu ochi îngheţat.
Ţipătul meu, mic, nu-l sperie pe Rhaoul:
- Non ti breoccubare, Rhaoul găseşte tutti, subito, mă linişteşte din poziţia culcat pe burtă, de sub raftul cu cartofi de unde pescuieşte un alt macrou desprins traumatic, cu câteva secunde înainte. 
Probabil că ochii mei încrucişaţi meditativ i-au transmis câte ceva pe cale vibraţională, căci înainte să-i arunce pe cântar îi tot şterge c-un şerveţel.
.................................................................................................

De mâncat, am mâncat mujdeiul cu foarte mult ulei, foarte puţin dietetic, cum ar veni, macroul e încă la congelator.
Aştept să se congeleze amintirea a ceea ce a fost între mine şi ei, între ei şi Rhaoul... 
Hmmm! Ştie cineva un psiholog de macroi congelaţi?



24 iunie 2013

Marile (ne)schimbări



Sunt zile în care te-nvârţi ca un răţoi buimac, în jurul cozii, fără să reuşeşti să duci nimic la capăt şi zile în care te uiţi în oglindă şi zici:



" Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa..."




Da, exact acele zile când hotărăşti că a sosit momentul să schimbi, să acţionezi, să treci de la vorbe la fapte, într-un cuvânt, să-ţi faci ordine-n viaţă ...






Un coach-life adică unu' care are toate răspunsuri la toate întrebările vieţii în buzunarul pantalonaşilor de tenis care se arcuiesc armonios pe dindosul forjat la sala de sport, zicea că trebuie să începi de jos, de foarte jos...


De aia, eu încep întotdeauna cu garajul!

19 iunie 2013

Fereastra

În colţul terasei, un adolescent de vîrsta a treia înarmat c-o scobitoare, încearcă mărinimos să salveze de la un destin potenţial tragic, o măslină aruncată-n pahar.

De fapt, după cum  zâmbeşte scobitoarei  suntem îndreptăţiţi să credem că a salvat deja un pluton de măsline.


 Lângă el, o duduie rotunjoară nu se lasă mai prejos. Pe acelaşi front, pe acelaşi palier,  în luptele pentru reabilitarea măslinelor înecate nedrept în Aperol.

Din când în când, se privesc în ochi cu duioşie, îşi ating mâinile, îşi zâmbesc. 
E foarte clar, între ei doi un fior îndrăgostit se perpeleşte, vai de arşiţa lui!

Vorbesc într-un fel de italiană despre una-alta, ea e bulgăroaică, el zice că e un neamţ văduv şi neconsolat, venit să se distreze la mare. 

 E o seară minunată, amândoi transpiră abundent, afară sunt 30 de grade măsuraţi la nivelul pietrei de asfalt cu piciorul încălţat în  şosete flauşate al domnului,  picior care cu eleganţă felină, abandonează, din când în când şlapul de cauciuc, căutând precum un animal solitar vecinătatea bulgăroaicei.

Soneria telefonului "Stau singur printre străini" rupe sfâşietor, dar ce zic eu...  sparge în mii de cioburi bibeloul de porţelan al  clipei.
 Omul se ridică grăbit face repede caţiva paşi cât să se îndepărteze de tentaţiile măslinoase ale bulgăroaicei şi abia apoi  răspunde la telefon, într-un melodios grai românesc:

 - Alo! Georgeta? Păi ce să fac, dragă? M-am spălat oleacă ş-acu mă pregătesc să mă duc la culcare. Exact acum mă pregăteam să te sun, dar m-am gândit că poate e târziu că poate eşti şi tu obosită... Cum? Se aude gălăgie? Păi da, ca am geamul deschis că altfel nu se aude, uite, mă duc mai aproape de fereastră( se mai îndepărtează încă doi paşi de masa bulgăroaicei care desdemondeşte de zor dintr-o batistă ). 
Mă auzi bine?  Ei, da, că acu' stau spânzurat cu capul  cu capul pe fereastră... ei, nu dragă, nu mă spânzur. ce-s prost da' ca să te aud... eh! E gălăgie, ştiu, păi nu ţi-am povestit, în ce hal stau eu aici, numai eu ştiu cum mă chinui, Georgeto, vezi ce faci cu banii, cum îi drămuieşti că eu... nu se ştie...

 Ei, nu, Georgeto cum să te părăsesc, ce-ţi trece prin cap? Ziceam şi eu aşa că poate mă întorc acasă dacă n-oi mai putea pe aici, prin străini... 
Să lăsăm prostiile. dragă. suntem oameni bătrâni, o îmbărbătează generos pe Georgeta în timp ce degetele cu parfum de măsline verzi, trimit pupicuri scurte dar mărunte bulgăroaicei care chicoteşte îmbujorată.

Hai bine, dragă, că de acuma închid fereastra şi mă duc şi eu la culcare, că mâne mă aşteaptă zi grea dragă!
 Hai, pa, dragă, pa, sigur că te iubesc. Noapte bună!

Bagă tacticos telefonul în buzunar, după ce se asigură că e închis şi se îndreaptă zâmbăreţ spre duduia care în tot acest timp a aşteptat zâmbind galeş şi oarecum strabic.

Noi, de dincoace de fereastră nu putem decât să oftăm înţelegători în faţa acestui tablou idilic, căci unde dragoste nu e, nimic nu creşte şi cine suntem noi să hotărâm câte amoruri încap  într-o inimă ?

17 iunie 2013

Prietenia



Sunt sigur că nu-l cunoaşteţi pe Fănică al meu.
Mare om, dom’le, mare!
De pe vremea când jucam babaroaze în schimbul trei, mi-am dat seama că avea... aşa... un al cincilea simţ, cum se zice. Niciodată n-a reuşit nimeni să ne prindă. Nici n-atingea maistrul uşa atelierului că zarurile dispăreau sub limba lui Fănică.
Iute om, dom’le, iute!
Ne-am lăsat până la urmă, zarurile erau mai greu de găsit decât chiloţii tetra iar Fănică înghiţise paişpe. Începuse să respire din ce în ce mai econom, semn că între noi crescuse precum o buruiană otrăvitoare, umbra unei neînţelegeri. Cred că se simţea oarecum vinovat.
Simţit om, dom'le, simţit.
Acum turele de noapte deveniseră lungi şi plicticoase. Venea maistrul, ne găsea muncind. „Băăă, voi aţi rămas fără zaruri!” ...începuse lumea să râdă de noi.
Dar nu l-aş fi lăsat să se ducă la spital pentru asta. L-aş fi oprit, dă-le încolo de zaruri, noi să fim sănătoşi, măi Fane... Dar el, nu şi nu, s-a dus.
Corect om, dom’le, corect!
Dar şi eu sunt o persoană extraordinară!
I-am fost alături, totdeauna, precum un pekinez credincios. Un polonic de supă strecurată pentru mine, unu’ pentru Fănică, se înţelege. Bunătate de nechezol la prima mână de zaţ fiert cu caimac... ce să mai... tot ce era bun pentru el puneam prima dată în canţarolă.
Se bucura ca un copil. După operaţie, am fumat amândoi un Snagov filtrat , ca în vremurile bune. Recuperaserăm şi zarurile, Fănică se eliberase de sentiment, totul părea că merge bine până când s-a apucat de tuşit ca un repezit.
Operaţia i s-a desfăcut pe din două, exact în faţa mea… de parcă ar fi dorit să o împartă cu mine. M-a impresionat, zău!
Generos om, dom'le, generos.
L-au cusut la loc, mult mai bine de data asta, după cum mi-a explicat femeia de serviciu.
Păcat că stiloul chirurgului a alunecat între stomac şi ficatul lui Fănică.
Aşa că, au trebuit să-l taie din nou.
Pe la spate de data asta.
A picurat Fănică al meu la cerneală cam o săptămână. Mi-am dat seama că-i spre bine, când-a început să i se schimbe culoarea ochilor.
Din albaştri ca marea i se făcuseră roşii ca la iepurii belgieni.
Cam palid, însă.
Mi-am zis: dacă pot, de ce să nu-l ajut?
I-am suflat pe unul din tuburi să-mping bucăţica de parizer care se lipise când am încercat să-l hrănesc.
A dat din mâini bucuros.
Dorea cred să mă îmbrăţişeze dar, păcat, a leşinat înainte să reuşească.
V-am zis, sufletist om, dom'le, sufletist.
Cin’ se aseamănă se adună, ăsta-i adevărul!
Înainte să-l mute la reanimare, era roşu lalea pe faţă şi roz bujoriu în rest. Nu mi-a păsat că doctorul mi-a spus că eram să-l omor, un prieten ştie, simte, în sufletul său când face ceea ce trebuie să facă. Reuşisem să-i pun sângele în mişcare şi eram mulţumit.
Ce i-or mai fi făcut, acolo, n-am de unde să ştiu pentru că nu m-au lăsat să-l mai văd, cert e că ceva n-a mers tocmai bine, de acolo l-au mutat direct la secţia de nervoşi.
Credeţi că l-am părăsit?
Cum aş fi putut?
M-am mutat la el acasă, soţia lui era distrusă, avea coşmaruri, începuse să ia somnifere…
Dacă Fănică ar mai fi putut să vorbească, mi-ar fi spus:” Te rog, să ai grijă de nevasta mea!”
Un prieten nu se lasă rugat, ştie când este nevoie de el.
Acum, aşteptăm să iasă de la izolare, unde l-au băgat pentru că a sfâşiat perdelele salonului aflând că fosta lui soţie s-a recăsătorit cu mine…
Egoist om, dom’le, egoist!
Ce-ar fi trebuit să facă, sărăcuţa? Să se interneze şi ea, s-o ardem pe rug ca faraonii?
În ce secol trăim? Oricum am rămas foarte dezamăgit. Ăstea sunt ultimele pârjoale pe care i le purtăm. Am vândut apartamentul şi-o să plecăm în Spania.
Totul spre binele lui. Doctorul ne-a spus că e mai bine să nu-l vedem o vreme. În zilele în care venim e foarte agitat, ţipă şi se loveşte cu capul de pereţi.
Nerecunoscător om, dom’le, nerecunoscător!
Dacă n-am mai fost eu ca un frate pentru el…
Dar nu regret nimic, prietenul la nevoie se cunoaşte, nu credeţi?

15 iunie 2013

Balconul




Ea:  Ce, Dumnezeu, bolmojeşti acolo? Nu mai pot de somn! Vino odată!

El:  Vin acu’!

Ea: Vin acu’, vin acu’! Ce-ţi pasă? Te scoli mâine ca şomerul, când îţi tună! Da’ eu?

El: Uite acu’!

Ea: Ufff! Acu’ acu şi mai trece un secol...

El: Gata, am venit.

Ea: Gata, ce? Ai închis uşa?

El: Închis.

Ea: Cu yala?

El: Cu.

Ea: Ai pus şi lanţul?

El: Pus.

Ea: Geamul la bucătărie?

El: Închis.

Ea:Cu clenciul?

El: Cu.

Ea:Pe ăl de la baie?

El: Şi.

Ea: Te-ai suit, tu pe cadă...

El: Suit.

Ea: Televizorul?

El: Închis.

Ea: De la buton? Că ţi-e o leneee, dacă nu te-aş şti... Dacă ai plăti tu facturile nu ţi-ar mai fi, îţi zic eu.

El: Nu, nu.

Ea: Ce nu?

El: Nu mi-ar fi lene.

Ea: Păi da, asta poţi să o mai zici odată. Dar pâinea?

 El: Ce e cu pâinea?

Ea: Ai pus-o –n pungă?

El: Pus.

Ea: Ai închis punga la gură?

El: Închis.

Ea: Da’ fierul?

El: Fierul, ce?

Ea: L-ai scos din priză?

El: Păi ce, era băgat?

Ea: Pe mine mă întrebi? Du-te şi vezi!

El: Iaca, mă duc.

Ea: Vezi? Vezi că nu eşti atent? Dacă n-aş fi eu, cine ştie ce nerocire s-ar întâmpla, recunoaşte!

El: Recunosc.

Ea: Păi da, că ce, te doare gura?

El: Da.

Ea: Ce, da?

El: Mă doare.

Ea: De împuţit ce eşti, de aia. Da' eu că trebuie să vorbesc încontinuu ce să mai zic?

El: Nimic, dormim.

Ea: Sigur, numai la somn ţi-e gândul. Ai spălat vasele?

El: Spălat.

Ea: N-ai dus gunoiul, ştiu eu...

El: Dus.

Ea: Te-ai spălat pe mâini?

El: M-am.

Ea:  Hmm! Da’balconu’? L-ai închis?

El:  'Nchis.

Ea: Vezi că te-am prins? Păi ce, noi avem balcon?

El: Avem, n-avem... important e că  l-am închis!

Ea: Of! Mă tot întreb ce-oi fi găsit eu la tine, Gogule! Uite, a şi adormit! Ca un bebeluş! Păi sigur, dacă n-are nici o grijă pe cap, cred si eu...

 (...)

12 iunie 2013

Puiul fara pene si pestele cu paru-n vant

În timp ce eu făceam acrobaţii prin vaporaş să pot documenta în imagini cum se chinuie unii să-şi scoată peştii pe acoperiş:



... un cercetător viteaz  şi iscusit a inventat puiul fără pene. 
Da-da!
Arată aşa cum nu vă închipuiţi, adica e roşu vineţiu ş-aduce mai mult cu o găină pe care cineva a încercat să o omoare cu furculiţa.

Cercetătorul susţine că specia asta nouă de puinozaurus chelbos ar rezolva foametea în Africa cât şi criza mondială cu economiile uriaşe obţinute din săritul peste jumulit.

Mă întreb însă dacă are habar cât costă o cremă pentru protecţie solară cu maseur la pachet, altfel bietele lighioane o să cam sfârâie  pe păşunele africane. 
Cu solniţa-n buzunar, am putea trece, de fapt, la următoarea etapă a bucătăriei fără foc, fără tigăi, fără nimic... 
Doar noi, rânjind hulpav  la colţ de stradă, aşteptând puiul cel fără pene care se găteşte, singur, din mers...

11 iunie 2013

Cetatenia italiana

Astăzi am depus, in sfârşit, actele în care cerem onest şi serios cetăţenia italiană. Am fi putut să o facem cu mult timp în urmă dar cum suntem doi lasă-mă să te las la patrăt am lungit-o până în zilele noastre, cum spuneam. 

Doamna care ne-a primit cererea, ne-a spus zâmbind că probabil o să ne mai auzim cam peste trei anişori, asta dacă suntem oarecum norocoşi, cred. Avem destui cunoscuţi care după trei ani au fost chemaţi să dea dări de seamă în privinţa ultimelor surse de venit că deh! poate între timp s-au mai împuţinat, au rămas fără slujbe şi-atunci…
I-am zis că n-avem grabă că doar cetăţenia asta o luăm s-o punem la păstrare căci, aşa cum merg lucrurile pe aici, nici nu ştii când poate să folosească la o eventuală altă migrare. 

Aşteptăm deci veşti despre alte planete cu atmosferă care să ne asorteze. 
Pământul a devenit prea mic şi prea gângav pentru noi care suntem atât de buni, de deştepţi şi educaţi. Vreau o planetă nou-nouţă, unde să-mi trimit jupânul la vânătoare de roşii fără pesticide în timp ce eu adaug fotografii şi gânduleţe pe pereţii peşterii  centrale(scuzaţi pepefonia), nu m-am gândit încă cine vine cu “like”-urile dar putem să ni le dăm unu’ altuia, că-n provizorat ca-n provizorat, numai cauţi “like”-ul de dinţi, nu?

10 iunie 2013

Ghita - spaima mucegaiului

Nu e adevărat că nu sunt urzici,  coada şoricelului sau sula calului pe aici p'în Italia… 
Că doar asta ie floră spontană şi dacă ie spontană creşte dă la ea putere, doamnă. 
Ma, trebuie să te duci să le cauţ’ că toată lumea se uită-n sus, ma, eu  mă uit numa-n jos că mi-e frică dă căcaţii dă câne dă pă trotuare să nu calc în ei, ş-atuncea întâlneşti şi urzici şi  de alelalante, orice îţi trebă… ma, ascultaţi-mă pe mine ie pişate, vai de mama lor! 
Ma oricum dacă te uiţi se găseşte dă toate…
Soluţia asta care v-o pun în var ie moartea mucegaiului, doamnă, o să mă pomeniţi, uite, bă, Ghiţă avu dreptate... că mie nu-mi place să păcălesc dacă nu trebă ma dacă trebă nu mă-ntrece nimeni.
Că mucegaiul e tot  o plantă ma ciupercă cum ar veni şî scoate mai mulţi pui miticuţi aşe şi tu deschiz’ uşa, uşa dă curent cu geamul şi gata! atât ţ-a fost că a şi zburat ăi miticuţi peste tot, om te-a făcut, că nu mai crapă!
Ma n-aveţi grijă cu soluţia asta vă scot flora d’în casă pă veci! Ete, puteţi face o poză aicişa în debara să aveţi amintire cu mucegaiul că după aia n-o să-l mai vedeţi… după Ghiţă nu se intră! 

Ma...

09 iunie 2013

Ziua intai- săpunuri naturale

Ok.
Acum că soră-mea s-a apucat de făcut  săpunuri, şampoane, creme toate super-naturale, ia priviţi şi vă minunaţi: săpunuri naturale,( mie, habar n-am de ce, îmi fac poftă de mâncare, mai ales ălea cu cafea au parfum de tiramisu iar despre inimioarele astea ce să mai povestim ca-mi lasa gura-apă mai ales că eu anu’ ăst nici n-am mâncat căpşuni pe săturate că au fost foarte scumpe şi semănau la gust cu ciupercile), deci e ocupată surioara mea, maică-mea are şi mai multe belele pe cap, singurii care au mai aterizat pe blogul meu erau cei  care căutau “povestiri erotice” şi nimereau sărăcuţii în lanul cu lobodă deci, mai pe scurt-scurt, cred că am cam rămas cu un singur cititor care coincide sau seamănă, nu m-am dumirit încă, periculos de mult cu singurul autor al blogului, adică eu.
Şi asta, nu e nici pe departe o tragedie căci aşa cum spune un suflet tare drag mie, lucrurile şi-au văzut de mersul lor firesc şi după ce Ştefan cel Mare a dat ortul popii în cazul apariţiilor şi dispariţiilor mele, lumea se reface de două ori mai repede.
 
Mi-am scos deci piticii la soare! Păzea! :)