25 mai 2012

Poate...

poate crezi că am uitat,
poate crezi că nu-ţi mai ştiu mirosul pielii,
poate îşi închipui că am uitat cum îţi sta linia vieţii în palmă,
poate crezi că nu mai ţes poveşti,
poate eşti convins că nu mai ştiu să mă transform în spiriduş,
poate ai uitat cum şoptesc  descântece peltice
poate ai uitat zâmbetul ce mi-a crescut demult pentru tine,
ca o aripă de înger ciufulit
poate încerci să te convingi că ţi-e mai bine aşa
 fără să mă mai găseşti, fără să mă mai aştepţi,
  poate că împreună încercăm să credem că viaţa
    normală
       reală
         fără niciun pic de magie e mai sigură,
           e mai clară,
            fără fluturi mici în stomac,
             fără bucurii mari născute din vorbe mici
                                                                       haiducuuule
                                                                                 spiriduşooo
               cu capul pe spate
            râsuri mici care izvorăsc din verdele ochilor
         se aşează precum fulgii de zăpadă
      deasupra oricăror dubii
  "poate" se dizolvă în mii de cioburi
mă dau de trei ori peste cap 

                                             să înceapă povestea unui alt an
mai bun,
mai plin
mai dodoloţ...

Să fie!

21 mai 2012

Alt cutremur, aceeasi Marie

A tremurat pământul la ora 4 dimineata pe 20 mai, magnitutdine 5,9, durata 30 secunde.
După cutremurul din 2004 când mi-am salvat şosetele (povestea e  aici apasa ),  cum credeţi că mi l-am petrecut pe cel de acum două zile?
Căutând papuci de casă pentru toate personajele bipede ale casei.
În timp ce aşezam  perechile de ciupici la marginea patului, un dubiu m-a cotropit de la o ureche spre cealaltă, nu cumva a venit timpul să caut un psiholog care să-mi explice care-i şmecheria? Unde îmi pleacă creierul? Ce legături ciudate se produc în acele fracţiuni de secundă în care ar trebui să fii eficient?
Despre instinctul lui Von Pluş care ar fi trebuit să urle, să behăie, să facă ceva nu, e inutil să mai aduc vorba pentru că de la o vreme doarme cu sforăituri de-am început să suspectez c-o fi descoperit punga soacră-mii cu somnifere.
Deci, la capitolul instincte stăm foarte prost...
Voi cum staţi?

15 mai 2012

Breakfastul sau viata

La început credeam că Renata e o tipă extraordinar de veselă, surâsul de Giocondă cu ochelari rotunzi  n-o părăsea nici atunci când şeful ameninţa c-o zvârle afară dacă mai pudrează checurile cu sare şi ouăle Benedict cu zahăr vanilat. Apoi am aflat că, de fapt, nu poate închide gura  în urma unui mic accident suferit în copilărie când  frate-su i-a legat caninul din dreapta de maşina unui vecin care a trebuit să demareze în trombă fiind urmărit de carabinieri pentru amestec mafiot.


Dintr-o cameră ocupată de un cuplu indian soţul iese şi cere să-i fie adus  mic dejunul în cameră.
Renata pregăteşte tava cu de-ale gurii şi se înfiinţează în faţa uşii. Bate o dată, de două ori, de trei ori, tava-i grea şi graba mare, cineva îi spune că soţul fiind ieşit soţia sigur n-o să-i deschidă că nu-i dau voie uzanţele dar Renata nu se lasă descurajată, cotrobăie prin colţurile cu parole englezeşti şi cu cel mai acut ton pe care îl găseşte, zbiară la uşă precum copiii la urat de Anul Nou:
- Madam, I have your breakfast in my handzzz!

De dincolo de uşă au încetat brusc toate zgomotele,  nici măcar soţul zbierând drăgălaş  darling sunt eu, ce naiba... n-a avut mai mult succes.
Până la urmă pentru a scoate biata femeie ascunsă în şifonier au intervenit pompierii, hotelul a încercat să şteargă engleza în tonalitate acută a Renatei asigurând cuplului escortă până la aeroport de unde, în grabă mare au decolat bucuroşi că au supravieţuit atacului terorist de natură cappuccinoso- gogoşească.
Renatei patronul i-a schimbat sectorul, a trecut-o la securitate, lucrează în tura de noapte şi zâmbeşte frumos clienţilor rătăciţi, care, de altfel, conform statisticilor sunt din ce în ce mai puţini sau din ce în ce mai rătăciţi, n-am înţeles foarte bine pentru că statisticile astea sunt foarte incerte în precizia lor.

08 mai 2012

Latino- olteneasca de export

Stau cuminte în staţie, încercând să evit o bătrânică  care vrea să afle dacă i-a trecut autobuzul. Cine nu ştie că întrebarea face parte din arsenalul de agăţare a bătrânicilor? De la "cât e ceasul"  alunecă ca nişte ţipari la povestiri deocheate despre iluminatul din timpul bombardamentelor sau despre simptomele artrozei la căţei.  Încep să citesc concentrată până dincolo de urechi afişele de pe stâlp, realizând prea tîrziu că ocupaţia asta  mă aduce în bătaia puştii ca pe un căprior trecut de a doua tinereţe.
- Vede, signora... şi iată-mă agăţată în cel mai frontal mod posibil, aici se pun anunţuri în toate limbile ceea ce nu e foarte corect, dacă se strecoara un anunţ de natură teroristă? Uitaţi, spre exemplu, acesta, dacă scriu aici,  că se întâlnesc în centru oraşului să pună o bombă? mă întreabă  bătând cu degetul pe un bileţel pe care e scris în  româneşte:
" Ieu fomeie cuminte la gazdă la Spinea foarte aproape de toate autobuzele. Tramul ie sup fireastră, pentru tren se iea autobuzul. Sunaţi la ore serale de seară".
- Dumneavoastră aveţi perfectă dreptate pentru că într-un fel e un anunţ terorist...
- Santo Dio, înţelegeţi ce scrie?
- Sigur că da, sunt un docent de limbă veche iar anunţul acesta e scris într-o latină de Oltenia.
- Ah, ce ciudat, n-am mai auzit...
- Mda, nu e foarte cunoscută dincolo de arealul său de răspândire, continui aşezându-mi cu un gest inteligent ochelarii de soare pe nas.
Deşi beneficiez de toată atenţia bătrânei, continui să vorbesc cu ton scăzut pentru că tocmai am ochit prin prejmă câţiva vorbitori de latino-oltenească şi n-aş vrea să-mi fie periclitat rolul de traducător oficial.
- Ce scrie, santo Dio, nu mă mai fierbeţi?
- Eh, să zicem că e doar o propunere...
- Propunere? Ce zice?
- Îşi propun să găsească o soluţie prin care să împiedice bătrânii să călătorească cu mijloacele de transport în comun la orele de vârf.
- Nooo..
- Si, invece, se pare că e o conspiraţie pe plan local, Vedeţi? Vorbesc de Mestre, Spinea...
- Vai de mine, ce-or fi punând la cale? Să ne omoare?
- Nu ştiu, nu precizează...
- Dar de ce? Nici asta nu spun?
- A, ba da. Se pare că ii deranjează că atunci când se întorc de la muncă nu găsesc un loc unde să se aşeze pentru că autobuzele sunt pline de bătrâni.
- Ce e de făcut? mă întreabă în şoaptă privind în jur cu coada ochiului
- Nu ştiu ce să spun... Eu mă duc acasă.
- Şi eu, şi eu, asta-i clar... Şi nici nu-mi mai amintesc de ce am plecat.
Autobuzul vine, urcăm amândouă, bătrâna numai după ce priveşte cu atenţie, de jur împrejur..
- Vă rog, doamnă, îi ofer politicoasă singurul scaun liber din autobuz.
Bătrâna mă priveşte opărită,:
- Nu, nu, glumiţi, sunt sătulă de stat pe scaun, stau foarte bine în picioare, îmi răspunde zâmbindu-mi complice. Şi , oricum, acum mă duc direct spre casă de unde mai ies mâine la opt dimineaţa, ba nu, nu opt, zece, zece e ora potrivită de ieşit din casă pentru cei care nu merg la muncă, adaugă cu voce tare, privind din nou de jur împrejur.
- Sunteţi sigură că nu vreţi să vă aşezaţi, o întreb mai mult în şoaptă.
- Nici nu se discută, vă rog eu, aşezaţi-vă.
Mă aşez oftând satisfăcută numai că aşezatul meu lângă matusalemica băbuţă provoacă un lanţ de alte oferte pentru ea.
Băbuţa le refuză cu stoicism pe toate, apoi întorcându-se spre mine.
- Vă mulţumesc mult pentru că m-aţi pus în gardă, signora. Mi-aţi salvat viaţa, sunteţi un înger!
Dau să mă simt vinovată dar  poziţia şezând pe scaun e atât de reconfortantă încât le anihilează pe toate celelalte, aşa că îi răspund cu cel mai nevinovat ton pe care îl posed.
- Oricând cu multă plăcere, signora.

03 mai 2012

Lectii de viata



- Mamă, de ce te duci să faci munca asta care se vede clar că nu-ţi place? Dimineaţa când pleci, oftezi, sera când te întorci, oftezi...
- Să pot să-ţi scot ochii când vei fi mare că am muncit vai de capu' meu, numa' eu ştiu cum ca tu să nu duci lipsă de nimic...
- Atunci să ştii că mi-ar trebui nişte corzi noi la chitară!
.............................................................................................
- Tată, de ce te duci să faci munca asta care se vede clar că nu-ţi place? Dimineaţa când pleci, oftezi, seara când te întorci, oftezi...
- Mai întrebi? Mă duc ca tu să pricepi că viaţa asta e un mare rahat unde nimeni nu face ceea ce-i place...
- Ah! credeam c-o să-mi răspunzi ca mama, am văzut nişte blugi mişto la Benetton!

Ps. cred ca am reusit sa raspund lepsei de la Digodana, in sfarsit:)

02 mai 2012

Fata-n fata cu cultura

Astăzi e o zi cu totul şi cu totul specială, nu numai pentru că vine imediat după 1 mai ci, pentru că, deoarece, după şase luni de aşteptare, incertitudini, nelinişti,sentimente de inferioritate(gen de ce ăla da şi eu nu) Institutul Român din Veneţia, pe nicknameul dumisale: ICR, mi-a acceptat, în sfârşit, prietenia pe feisbuc. De astăzi înainte mă voi simţi mai culturală, mai inteligentă, mai energică, mai spirituală, am deja vederea mai bună, auzul e clar mai ascuţit, poate îmi va trece şi virgulita... parcă poţi să mai ştii? Când am primit vestea:"Istituto Romeno di Venezia ţi-a acceptat cererea de prietenie. Scrie pe peretele lui Istituto", m-am fâstâcit aşa de rău că nu mi-am mai adus aminte nici de ce am cerut eu lui Istituto prietenia. Pe peretele dumisale toţi ceilalţi care la fel ca mine au aşteptat la rând pe holul feisbucul să fie acceptaţi scriau cu entuziasm osanale:" Mulţumesc pentru accept, mi-aţi făcut o mare bucurie, mulţumesc". Şi-atunci mi-a venit bucuria asta mare la pachet cu sentimentul de apartenenţă la cultură pe care nu pot să nu o strig, în gura mare! PS. Să-mi fie trecută cu vederea cucofonia din titlu!