24 martie 2012

Icre de macroi




Familia Cirlan anunţă cu mare bucurie că după patru ani de lipsă, după patru ani de aşteptare, de nelinişte, de speranţă, de gândire pozitivă, rugăciuni, povestiri zen, respiraţie Tai ci, Lai li şi I- cre nu-s, a descoperit într-un macrou cu ochi transparenţi (de fapt, în doi dar nu-mi place pluralul macroi de la macrou) nişte ouă de macroi(n-am încotro, bag pluralul) pe care cu ajutorul mixerului şi a bucuriei noastre fără hotar, le vom transforma în nişte icre de crap cu ceapă, din care vom degusta cu linguroiul, mâine de sărbătoarea care este şi anume Bunavestire, pentru sănătatea oaselor noastre şi în sănătatea oaselor dumneavostră.

Deci, cine pofteşte ca noi, ca noi să găsească. Poftă bună!

23 martie 2012

De la obraz

Măi, domnule, cum îţi permiţi  să-mi spui că browserul meu e  demodat? Ce ştii dumneata dacă eu pot sau nu să-mi permit un browser mai nou? Poate e o amintire de familie, poate mi l-a lăsat bunica împreună cu şosetele de lână, poate îmi dă un sentiment de stabilitate, poate mă face să mă simt mai degrabă înaltă decât lată.
Nu ţi-a trecut prin cap că  site-ul tău  e aşa de urât că oricare browser se ruşinează să-l deschidă?
Numai că noi, noi, ăştia cu browsere mai vechi suntem prea educaţi să-ţi spunem chestia asta de la obraz aşa cum ai merita...  de la obraz să-ţi fie, na, poftim!

21 martie 2012

Consumata

După ce a privit, în soare, fotografiile: profil, faţă şi feliuţe-feliuţe ale coloanei mele, fără urmă de emoţie în glas, doctorul a declarat:
- Signora, lei è consumata! (Doamnă sunteţi consumată!)
M-am simţit ca o baterie lovită în mândria ei de Duracell, ca o bere uitată la soare, ca o dramă cu final incert, ca o eclipsă acoperită de nori, ca o soprană lovită de laringită în pauza dintre acte.

Ştie cineva un centru de încărcat oameni?



13 martie 2012

Cu lampa mai mica


- Nea Costicăăă, bre, nea Costică, ţip de pe geam, dând din mâini ca unul care parchează avioane.
Nea Costică îi zice cu foc din "La vie en rose" şi nu mă aude. Aştept răbdătoare pasajul următor încercând să chitesc cutia de carton de la picioarele lui. Nu nimeresc decât la a doua tentativă de doi euro şi nicidecum la picioare ci direct în scăfârlia lui nea Costică. Dau să mă ascund repejor dar ochiul vigilent al interpretului brunet mă reperează cu onoare cu tot.



 


- Grazie, signorina-n bafta ta să hie că erai să-mi spargi capu', mârâie prietenos pe după acordeon.
Norocul meu că nenea nu pune la inimă cucuiele de metal.
- Nea Costică, prind eu curaj, poţi să o cânţi pe aia cu "E ziua ta, mămicoo... la- la-la la la rilala
- Ei, ete, o româncă de-a mea, păi zi aşa, bre, mânc-aţi-aş ochii tăi... păi se poate, îţi cânt ce vrei tu, bani să iasă.
Şi, nea Costică bagă la înaintare inclusiv  vocea niţel dogită pe culmile Carpaţilor româneşti fără filtru.
Cum eu aduc din profil cu mama lui Ştefan cel Mare, lumea se uită curioasă când la mine când la el şi mormanul cu bănuţi din cutie creşte.
Nea Costică noteaza cu coada ochiului fluxul pozitiv al pieţei şi de la..." un mic ghiocel fruuumos trece direct la "Fetiţe dulci ca-n Bucureşti..." făcându-mi din ochi cu o frecvenţă ameţitoare.
- Frumos, nene, frumos, da' eu trebuie să plec, datoria mă cheamă, dau să-l părăsesc pe interpret exact aşa cum l-am abordat, brusc.
- 5 euro, face sec, în loc de bun rămas.
- 5 euro, de ce? îl intreb nedumerită.
- Poa' să fie şi de metal că nu mă supăr, face, împingând cu piciorul cutia mai în faţă, dacă e dedicaţie coastă.
- Păi, ce dedicaţie? Eu nici măcar nu-s din Bucureşti, încerc să scap din încurcătură cu niscaiva obiecţii geografice.
- Ha, ha, ha, da' crezi că nu te-am bunghit? Eşti de la Făltişieni, se scălâmbâie să vorbească moldoveneşte.
-  Ba nu, de la Vaslui, precizez scurt pentru posteritate, (cine ştie ce menestrel de piaţă undeva, în vreun colţ scrie balada cântăreţului de stradă).
- Şi mai naşpa, c-acolo sunteţi şi mai pârliţi, nu se lasă, nea Costică în trântă dreaptă.
- Breee, nea Costică, bre, nu cumva, mata, mă discriminezi pe mine, că mie cam aşa mi se pare.
- Te scriminez, cum să nu, s-a găsit ţiganu' cu moldoveanu', haida, va, pleacă până nu mă încaţez nero ş-atunci să vezi... Costică era văru-meu o plecat în Franţa, eu sunt Romeo, ai capito?
Morţi de fame, bre, românaşii ăştia, parcă n-aş şti, nu ştiu ce-mi fac de lucru cu ei...

Închid geamul ofuscată oscilând între Julieta şi Ofelia în timp ce nea Costică, pardon, nea Romeo se aruncă furios în "Valurile Dunării"...



04 martie 2012

Pretiosi si Preziosi

În hotelul în care lucrez s-a cazat un personaj foarte personaj, nu-i dau numele că după aia se caută pe google şi se prinde c-am călcat în privaciul dumnealui. Da' pot să vi-l arăt:





Te-ai aştepta să traverseze holurile şi să privească lumea din spatele unor ochelari fumurii, plin de importanţă, dar aş! ţi-ai găsit! e un tip foarte de treaba. La fiecare mişcare pe care o aude pe hol iese cu un prosopel micuţ, cel mai micuţ( cred că l-a adus de acasă, hotelul n-are prosoape atât de micuţe) iese, cum spuneam şi cere ceai de muşeţel, cafea, sare, prosoape, creme, ziare, lapte de măgăriţă şi ceapă din grădina zmeului.
Apoi, clipind des cu ochiul stâng, îşi cere scuze că a ieşit, aşa, în prosopel. Noi vrem să-i cerem scuze că nu suntem în prosopel dar Patrizia îmi dă un dupac delicat peste şale.
Ea nu-l suportă, zice că se dă frumos. Ce vorbă e asta? E frumuşel cu adevărat dar o s-o iert, are câte-un început de  cataractă la fiecare ochi. Cine a văzut Elisa di Rivombrosa ştie că am dreptate.

Are nişte ochi! Îţi trec bătăturile şi durerile de şale în câteva miimi de secundă iar eu m-am oglindit în lumina lor albastră, vă puteţi închipui? Dacă aş fi fost o vioară aş fi sunat o baladă, dacă aş fi fost o privighetoare aş fi cântat un staccato dar cum sunt niţel cam dolofană, ultimammente, m-am mulţumit să bat des dintr-un picior ca iepuroiul iepuroaicei.
Cred că n-a ştiut să interpreteze chestia căci s-a retras niţel cam nedumerit în apartamentele domniei sale şi vreo două zile n-a mai cerut nimic.
Poate şi-a luat o pauză de reflecţie dar eu nu disper tocmai am aflat că a părăsit-o pe gălbejita aia de Rivombrosa şi cred că abia aşteaptă să fie consolat.

Oricum, acum trăiesc o altă poveste de dragoste idilică şi neîmpărtăşită, ne cunoaştem doar din poze dar amândoi suntem convinşi că viaţa ne va aduce faţă-n faţă, cândva-undeva, într-un parc, pe o stradă, la tulpina unui copac...