28 noiembrie 2011

O seara romaneasca


De şapte ani de când stau în Italia nu am avut ocazia să mă intersectez cu nicio asociaţie românească.
Marius le tot trecea pe Harta românilor , punctul şi asociaţia, punctul şi-asociaţia, o mulţime de puncticele pe lângă casa mea, făceam ochii roată ca haiduca ca nu care cumva să pierd vreun eveniment, concert, şedinţă, floricică, cântecel patriotic, văruit de copaci, săpat de şanţuri, orice numai să am şi eu ocazia să mă înrolez, să-mi recapăt sentimentul de apartenenţă la grup, la turmă, să nu mai stau aşa mioriţă bolnăvioară şi neîntrebată. Degeaba.
Noroc cu Raoul, bangladeshul meu preferat:
- Tu vuoi cantare rumena? Raoul ştie dove sta cantare rumena, îmi spune fluturându-mi pe sub nas un fluturaş cam spălăcit pe care scrie:
 "Asociaţia română Confluenţe (s-ar putea ca numele să fie greşit că n-am reuşit s-o găsesc pe google şi nici pe harta lui Marius) vă invită să sărbătoriţi 1 decembrie, ziua naţională a României, împreună cu Elisabeta Turcu şi Benone Sinulescu la ora 19,00 (tăiat şi scris deasupra 18,00)".

Sun la numărul de pe fluturaş să mă asigur că nu e o păcăleală, scot repede goarna şi sun adunarea printre prieteni chiar dacă nici eu şi nici ei nu figuram  în funcluburile celor doi solişti.
În ziua indicată, îmi pun fustele în brâu şi cu o oră înainte, aşa cum sunau indicaţiile domnului de la telefon, mă prezint în sală "să prindeţi locuri, doamnă"(eh, dacă n-om mai şti noi, generaţia de ceauşei ce e aia să prinzi loc, apăi cine?)
Dezbrăcându-mă încet, prind un rând întreg, (încă două scaune şi-aş fi rămas în celebrii mei chiloţeii mei cu bulinuţe).
Ascutindu-mi privirea de vultur în agonie încerc să pricep cine plăteşte lăutarii, având în vedere că spectacolul e gratis.
N-a fost greu. Digicomul tocmai îşi înşira cearceafurile pe garduri, primele rânduri par rezervate aşa că nu-mi rămâne decât să aştept să descoper personajele uficioase.
Basbuzic mic pe fundal Digicom

Rândul meu de prieteni se umple treptat, başbuzici incluşi fără drept de apel pentru că una dintre îndeletnicirile mele preferate e aceea de a nu-i lăsa să piardă ceea ce au primit prin naştere:  limbă, cultură, tradiţie, cu bune cu rele, cu multe sau puţine, o părticică din ei va şti mereu ce e dorul, doina, barza, varza, viezurele, mă rog, la partea cu viezurele sunt dispusă să negociez, nici eu n-am habar cum arată celebrul viezure.
Impreuna cu unguroaicele mele preferate

Buuun! Sar peste număratul spectatorilor, direct la domnul Vasile Bob care şi-a asumat rolul de deschizător de spectacol şi prezentat oficialităţile care este, vorba lui Vanghelie.
Aşa aflu că avem la o zvârlitură de scaun cu spătar, un consul cu doamna consul sau consola, n-am prea înţeles de ce doamna consul, poate se aplică aceeaşi regulă ca la coana preoteasă, funcţia şi organul la pachet, părinte Avram sper să n-ai nici feisbuc şi nici blog să citeşti şi să mă afuriseşti acu' în postul Crăciunului că eu vorbeam la modul general despre chestiune.
Revenind la scaunul de după consul, îl găsim pe prietenul meu, prietenul tău, prietenul tuturor, aşa scrie pe steguleţul, parfumul pentru maşină, felicitarea de Anul Nou şi cartea de Virginia Wolf primite la intrare, domnul senator Wiliam Gabriel Brânză, preşedintele comisiei parlamentare pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării.
Basbuzic mare impreuna cu senatorul prietenos

 Rămân o vreme în extaz căci eu cu aşa personaje suspuse n-am respirat la un loc de pe vremea podului de flori de la Prut unde tot îl salvam în extremis pe Petru Roman de la ventuzele maică-mii şi-a mătuşilor.
Când îmi revin  îi pun un zece domnului Bob pentru ţinută şi pentru româna pe care o mânuieşte foarte bine ceea ce, anticipând niţel discursurile de după, pare a fi o calitate rară şi la fel de greu de reperat ca şi onoarea, în zilele noastre.
Tocmai când Lilişor îmi susură că i-a văzut deja pe protagonişti printre rafturile Panoramei cumpărând sosuri de la nenea Rana, intră pe scenă doamna Elisabeta Turcu.
Un costum popular frumos, o voce care încă se ţine, a trecut cu succes jena suspendării playback-ului pe ici pe colo, mai ales în momentele esenţiale.


Prietenul meu şi al tău, domnul William Brânză, se vede că era şi prietenul doamnei Elisabeta, pentru că aceasta  i-a adus mulţumiri şi plecăciuni la începutul, mijlocul şi sfârşitul recitalului şi de fapt, dacă e să fiu exactă, la fiecare al doilea cântec.
Sport preluat şi de domnul Benone Sinulescu care cu aceeaşi frecvenţă şi ardoare ne-a povestit ce inimă mare şi ce gest "foarte superb" (da, din când în când a trebuit să le acopăr urechile başbuzicilor) a făcut domnul Brânză, de unde noi deducem că prietenul tuturor a plătit cu vârf şi îndesat, din buzunarul cui, habar n-am, cine e curios n-are decât să sape, oricum din cele 26 de ţări pe care dumnealui a afirmat că le deţine, până la urmă scoate de o nuntă, nu-i aşa?
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre domnul consul, care a fost invitat destul de greu pe scenă şi nici multe mulţumiri n-a prea avut de ronţăit, ceea ce nu e un lucru rău, având în vedere că domnul consul deşi tinerel arată ca un caltaboş umplut în grabă, mă iertaţi, domnule consul, sper să nu mă daţi afară din Italia, dar cred că o dietă şi niţică mişcare ar ajuta  imaginea românilor în Italia măcar cu câţiva centimetri.
Domnul consul

Lilişor îmi dă peste mână: "Ai înebunit? şi-aşa nu răspunde nimeni la consulat, mai pleacă ăştia să facă şi jogging am îmbulinat-o!" Mda, mă rog, atunci, poate vă ia doamna consul un costum mai mare căci acela purtat aseară părea trecut prin toate inundaţiile italiene din ultimii doi ani.
Domnul Benone, că la el rămăsesem cu povestitul înainte să pun la lustră figurile ilustre, aşa cum spunea Bacovia în "Lacustră", aş putea să cârcotesc şi despre el dar mă abţin pentru că a fost preferatul başbuzicului mic, "e un grande" redau textual şi pentru că m-a făcut să cânt  "Radu mamii", într-un context în care nu era neaparată nevoie să pedepsesc pe nimeni.

Ceea ce am apreciat cel mai mult, că poate vă întrebaţi dacă aţi ajuns  cu cititul la al şasemiişaptesutelea caracter care este, vorba domnului Daniel Săboanu, (cred că el şi Vanghelie au fost în aceeaşi clasă) preşedintele asociaţiei culturale române Decebal- Traian, a fost tocmai finalul oferit de asociaţia domniei sale. Pe scurt spus, când a început să vorbească mi-am pus mâinile în cap, când formaţia formată din başbuzici, nu mai mare decât ai mei, s-a pus pe dansat mi-am folosit mâinile pentru a-i aplauda cu frenezie.
Dansatori San Dona di Piave, Venetia

Cu o coreografie de toată lauda, cu energia şi zvâcul potrivit în picioare, tinerii au reuşit să-mi aducă o lacrimă în colţul ochiului.
Dacă mai sunt başbuzici care sunt dispuşi să înveţe o horă, într-un loc în care nimeni şi nimic nu-i poate obliga să o facă, lăsând pentru câteva ore bune deoparte feisbucurile şi alte şmecherii supertehnologice, atunci nu-mi va fi greu să veghez ca băieţii mei să nu uite ce e dorul, doina, varza, barza, viezurele... îl putem înlocui la o adică cu mânzul, cum spuneam, sunt dispusă să negociez.
Pe lângă toată cârcoteala de mai sus, o să mai spun că a fost frumos. Refuz să ştiu alte dedesubturi, bani, fonduri, manipulare, interese, scamatorii.
Aleg să mă bucur de faptul că am petrecut seara exact aşa cum v-am povestit, că başbuzicilor le-a plăcut, că ne-am întors cu halva şi două amandine pline de atâtea E-uri încât eticheta părea un ziar cu pagina de anunţuri mortuare inclusă.
La mulţi ani, Românie, ţara mea de dor!
°precizez ca doua fotografii le-am sutit de pe facebook-ul domnului Branza



25 noiembrie 2011

La ibricul reciclat

Că tot începusem să-mi mărturisesc diversele înclinări paranoice, o să povestesc şi despre ultima care-mi zbârnâie de la o vreme prin creier.

 Elementul declanşator a fost o reclamă colorată care arăta poporului muncitor ce ibrice frumoase face patria din aluminiul pe care-l pun eu, tu şi alţii ca noi, frumusel, la gunoi, în sectorul de reciclat aluminiul.
Păi bine, soro- patrie, da' nu e că tu-mi dai gratis ibricul ăla la care eu am contribuit conştiincioasă, ba chiar, îi pui eticheta de reciclat şi mi-l vinzi mai scump iar eu îl cumpăr pentru că asta înseamnă, pe lângă faptul că am nevoie de ibric, că te susţin pe tine, patrie, să mi-l mai vinzi o dată după ce l-am mai pus o dată la gunoi, toate astea pentru că eu am văzut o multime de filmuleţe la televizor care mi-au spus că sunt vinovată că am topit gheţarii ori făcând pipi la rădăcina lor, ori eliminând gazele din stomac(încă nu m-am prins care-i mai nocivă), că am tăiat copacii să mă şterg la fund cu hârtie când aş fi putut, foarte bine folosi degetul, că am mâncat ca o năroadă tot ce are 4 labe şi face bee sau groh în loc să mănânc soia transgenică, modificată cu virusul mozaicului de conopidă(de ce, Doamne, iarta-ma, tocmai un virus şi de ce tocmai de conopidă?) care a omorât jumătate din şoarecii pe care a fost testată, ăi nenorocoşi, cealaltă jumătate, ăi norocoşi făcând cancere, pe ici, pe colo, nimic interesant, mă rog, asta e altă calimeră, să revenim deci la ibricele noastre.
Până şi pe vremea lui Ceauşescu erai plătit dacă făceai efortul de a recupera borcanele şi sticlele, acum, nu, acu' sunt vinovată că fac gunoi şi am acoperit planeta aşa că plătesc (şi incă scump,  cca. 80 de euro pe lună) să-mi ia cineva gunoiul, apoi conştiincioasă îmi pierd o mulţime de timp să-l împart în sacoşele de pe balcon: hârtie, sticle, plastic, resturi, baterii, apoi mituiesc başbuzicii să-l pună corect în ghenele colorate şi când în sfîrşit dau să respir mulţumită că mi-am făcut datoria de cetăţean responsabil şi implicat când în scufundarea planetei când în salvarea ei, îi văd pe ăştia la televizor cum se laudă că au făcut ibrice de 70 de euro cu aluminiul meu, pe care, dacă nu am încurcat socotelile l-am plătit deja de două ori.
De aia mă întreb: să mă duc la un control înainte să-mi fac un adăpost atomic sub pat sau e într-adevăr ceva putred şi-n reciclarea asta diferenţiată? Boh!

22 noiembrie 2011

Niste copii...

... sunt cei care dau cu pietre în geamurile băncilor crezând că lumea se schimbă în cercuri concentrice, plic-plic- plic:




Numai copiii încă  mai cred că un procentaj de 99%  ar putea însemna ceva:



Numai nişte copii îşi închipuie că dacă dorm zgribuliţi pe cimentul străzilor lumii o să-i pese:



Ar trebui să fie bucuroşi că lumea, cu mâinile în buzunare, îi tolerează:




Eh, nişte copii..


Adaugire:

O fermecătoare disertație despre subiect, pe forumul lui Mastic: forum of my personal hallucination



13 noiembrie 2011

Istoria care se scrie

Din ciclul "Eu stau şi mă scarpin în cap şi istoria se scrie fără să-mi ceară voie" este neaparat necesar şi absolut obligatoriu să consemnez:
nu fu la ora 11 pe 11.11.2011, nu fu gheţar, nu fu asteroid cel care, încă falnic ca bradul iute ca ghepardul fu obligat să  lovească prin cădere, cu fundul de pământ glia mănoasă a Italiei.
Ş-atunci într-un glas să strigăm:





Bye-bye, carissimo-issimo Berlusconi, drum bun, cale bătătută, sper să-ţi găseşti repede un alt hobby, nu de alta dar cum eşti"ancora giovane" la cei şapteş'cinci de anişori niciun rid şi perişorul lui/ pana corbului tomnatic, să nu te bată păcatul să te cantidezi din nou iară adică şi să trebuiască să o iei de la capăt cu ţara asta de merda, cu bunga-bunga şi alte nenorociri.
Ai arat la istoria asta şi înainte şi-napoi şi 'napoi şi 'nainte ai dreptul să te hodineşti olecuţă! Parol!

06 noiembrie 2011

Circuitul ideilor in natura

Ieri seară, nici nu trecuse mult de când începusem să  mă scărpin în cap şi hop! o idee, pe care o s-o numim ideea unu'.
Gândindu-mă la ideea unu' am început  să mă scarpin cu şi mai multă nădejde în cap şi pe neaşteptate mi-a venit ideea cu numărul doi care, fie vorba între noi, era mult mai faină decât ideea unu' la care mă gândeam când a apărut ideea doi, deci mi-am zis: de aici iese un super text, mâine dimineaţă o să-l scriu.
Şi m-am culcat fără să mă mai scarpin în cap că deja rupsesem nişte zgănci pe care le aveam de la alte reprize de gândit mai vechi.

Numai că, atunci când m-am trezit nu-mi mai aminteam ideea doi care mi-a venit când mă gândeam la ideea unu', apoi, ciudat, foarte ciudat, fără  măcar să mă scarpin în cap mi-a apărut în spatele minţii(faţa e întotdeauna foarte ocupată) ideea numărul trei da' ce zic eu idee, super idee, mamă ce text iese de aici, numai un pic, să mă spăl pe ochi, să plimb câinele, să fac două feluri de mâncare şi-un tort de frişcă pentru vecini, imediat după asta o să dezvolt  ideea numărul trei care mi-a venit pe când încercam să mi-o aduc aminte pe a doua care a apărut în timp ce mă gândeam la ideea unu', care fie vorba între noi, cred că era mult mai tare decât celelalte care i-au urmat.
Deschid calculatorul, word-ul şi fereastra să iasă fumul din cuptorul în care s-a ars tortul în timp ce încercăm să-mi amintesc fără succes ideea cu numărul trei.
Gândindu-mă la a treia, a apărut a patra, ce bine veţi spune, în sfârşit o să termine coşmarul ăsta de text,  numai că Von Pluşul trebuie dus din nou afară aşa că voi sări direct la a cincea idee care m-a vizitat în timp ce mă gândeam la a patra care se bagase în seamă în timp ce eu încercam să mi-o amintesc pe a treia care îmi venise în timp ce mă gândeam la a doua care a apărut parşiv în locul primei!
De aceea, acum când a cinşpea(care fie vorba între noi e o superextramegaextra idee) e gata să moară cu nasul în  pernă, m-am hotărăt să scriu un post despre faptul că mut ideile de colo-colo deci gândesc şi asta, fie vorba între noi, e cu adevărat o ştire de prima pagină.

04 noiembrie 2011

Inmormantarea crizei

Nu le caut cu lumânarea dar cresc ca ciupercile pe copaci, se vede că şi-n domeniu buhuhu criza impune soluţii ingenioase.
Avem deci înmormântarea ecologică:


Inmormântarea low-cost:




Cum n-am reuşit încă să găsesc ştiri despre  înmormântarile last-minute şi nici despre cele just in time consider colecţia incompletă şi deci supusă eventualelor adăugiri.









02 noiembrie 2011

Ascunsul dupa leustean- explicatie

După ultimele socoteli am o mulţime datorii în mediul virtual.  Lui Dongabone i-am promis că voi vorbi despre cei care cerşesc în Italia, lui Digodana despre lecţiile pe care le-am învăţat eu de la  viaţă, Zinei despre ce anume înseamnă blogul pentru mine( dacă oi mai fi promis şi altceva anunţaţi-mă, vă rog, întâi să-mi dau un dupac după ceafă şi apoi sa trec totul pe listă).
Astăzi însă am venit spăşită să cer iertare pentru o altă chestie începută şi nedusă la bun sfârşit, concursul leuşteanului de diasporă. Nu-mi stă în fire să abandonez lucrurile aşa dar exact în momentul în care pregăteam un fel de broşură amuzantă şi cotcodăceam în a inventa un fel de premiu s-a întâmplat accidentul vascular al tatei.
Nu ştiu să vă explic ce legătură  ciudată s-a creat între ocupaţia săltăreaţă şi nefericita întâmplare, cert e că eu nu mai reuşesc să reiau subiectul concursului de acolo de unde l-am lăsat.  Cum n-am de gând să mă duc la psiholog să-i povestesc despre răspândirea leuşteanului pe bloguri, consider că explicând oficial motivul abandonului voi beneficia de iertarea concurenţilor implicaţi şi voi putea anula de pe lista cu "to do" o promisiune pe care nu o pot respecta. Să vă fie leuşteanul mereu aproape!